Unul dintre scriitorii reprezentativi ai perioadei de după cel de al doilea război este, fără îndoială, Augustin Buzura. Romanele sale definesc o epocă, sondările în universul uman al acesteia se impun ca un demers de profundă înțelegere a resorturilor celor mai intime trăiri interioare ale indivizilor. Despre opera sa s-au scris nenumărate articole, studii și cărți, unele fundamentale, dar pentru a-i putea înțelege deplin personalitatea inconfundabilă, se impune necesitatea realizării unei priviri de ansamblu – viață și operă la un loc –, proiectată pe canavaua epocii. Un prim demers în această direcție face Dana Buzura-Gagniuc cu evocarea anilor copilăriei și adolescenței în satul natal: Buzura la Berința. Locul de unde n-a plecat niciodată. Prefață de Delia Muntean (Editura Școala Ardeleană, Colecția Locurile memoriei, Cluj-Napoca, 2024).
Beneficiind de faptul că este nepoată directă a acestuia, trăind în aceeași comună și urmând întrucâtva drumul spre o carieră scriitoricească, Dana Buzura-Gagniuc beneficiază de toate atuurile necesare scrierii unei asemenea monografii, actualul volum putând fi considerat ca un prim capitol: „Pentru mine a fost «unchiu’ Augustin», fratele mai mare al mamei, cel care venea din când în când acasă, în Berința, și pe care Mama Bună, mărunțică și iute, încerca să-l cuprindă cu mânuțele ei aspre și noduroase de parcă voia să-l înăbușe, să-l acopere cu totul”. Începând astfel demersul reconstituirii biografice, devine limpede faptul că avem de-a face cu o evocare, cu o construcție memorialistică în care totul este relatat cu caldă afecțiune, nu numai pentru cel aflat în centrul atenției, pe care îl surprinde în cele mai diverse momente ale vârstei fragede, ci și pentru întreaga-i familie, pentru toate rubedeniile, vecinii și cunoscuții, la drept vorbind pentru satul întreg. Întâmplările și istoria acestuia au astfel alura unei autentice saga, a unei false mitologii, eroul, Augustin Buzura, prefigurând începutul unei odisei contemporane, marcată de istorie și de istorii devenite memorabile. Tonul evocării este melancolic și plin de afecțiune: „În copilăria aceea ruptă din poveste, de pe Dâmburii Berinței, habar n-aveam că Augustin Buzura, firesc și demn, construia din mers și aducea cu sine pagini de istorie a literaturii române. Pentru noi, copii fericiți și bezmetici, necoborâți încă în lumea reală, orice vizită de-ale sale era un motiv de bucurie, pentru că ne plăceau mirosul și foșnetul musafirilor, ne plăcea să admirăm, de dincolo de ușa de la camera de oaspeți, mesele spectaculoase pe care le întindea mama (…) Mi se părea firesc să-l știu mereu acolo, trudind nopți peste nopți, citind și scriind, făcându-și notițe și fișe, în singurătatea lui atât de fecundă. Mi se părea firesc să-l văd adesea trist, adesea nemulțumit, dar niciodată umil, niciodată plecând capul sau făcând pași în spate. Nici măcar lateral. «De ce nu scrii ce vor să audă?» – a încercat tata o glumă, în perioada în care Securitatea îl urmărea și îl hărțuia, în vremea în care cenzura îi ținea luni și ani cărțile în sertare, pentru că el scria așa cum simțea. «M-aș compromite pentru următorii două mii de ani!»” Este unghiul din care se întorc privirile spre copilăria și adolescența scriitorului, care apare, de fiecare dată în cadre ca de legendă sau de poveste. Așa, mersul la școală, în fiecare dimineață, câțiva kilometri buni, prin pădurea prin care umblau lupii, așa că mama îl conducea cu lămpașul, făcându-i lumină, până departe. Așa în anii liceului băimărean când locuia în chirie în casa unei doamne din fosta protipendadă. Așa în muncile gospodărești de care nu era scutit dar făcându-și timp să stea pe prispa casei ori a grajdului, citind cărți în pregătirea anilor de studii ce aveau să urmeze. Revelatoare în acest sens este o scrisoare trimisă din Cluj în momentul când se afla în preajma examenelor de admitere la medicină (calupul de scrisori incluse în volum este un documentar excelent pentru realizarea profilului intelectual al acestuia): „Despre examen țin să vă spun că sunt așa de supărat fiindcă sunt foarte mulți (candidați – n.n.Ct.C.) și locuri puține iar examenele se anunță a fi foarte grele și nu cred c-aș avea fericirea să intru, ar fi ceva extraordinar, iar să rămân la celălalt examen mi-e imposibil fiindcă, după câte se spune, sunt înscriși cam 2400 iar locuri dacă sunt 40. Așa că singurul lucru ce am de făcut e să plec la București./ În orice caz, eu învăț zi și noapte, sperând totuși că poate voi avea norocul să intru”.
Romanul memorialistic pe care îl scrie Dana Buzura-Gagniuc redă, în pagini elegant caligrafiate, universul satului maramureșan Berința, cu locurile sale pitorești și cu oamenii săi simpli, portretizați în ramele epocii. Mama Bună „umplea cuptorul cu pâine și cu mălai pentru pus pe pănuși, pe care-l mâncau fierbinte cu felii de slănină, care se topeau. Știa cum să spele și să albească hainele în leșie, să lucreze cu cânepa – de cum se semăna, până devenea fuior – cum să pună războiul ca să țeasă pânza care era baza tuturor hainelor familiei: lenjerii, prosoape, saci, fețe de masă, cămăși, combinezoane, poale./ În casa veche de pe ulița Dâmburilor…” La rândul său, „Tata Moș, cum îi spuneam noi (…) A fost mai mult o imagine decât o prezență. Un tablou în alb și negru, din care te izbeau ochii frumoși care râdeau verde-albastru și zâmbetul cu strugăreață de sub mustața mereu tunsă regulamentar. Nu-l știu decât în costum negru, cu vestă, și cămașă albă și nici nu cred că Tata Moș să fi avut vreun pulover (…) Mereu fercheș, chiar dacă eu îl știu doar cu piciorul amputat, cu cele două bote de care era nedespărțit, îl percepeam că vine dintr-o altă lume”. Aceștia erau părinții lui Augustin Buzura. Pe lângă ei, alți oameni care dădeau viață anturajului: Onița lui Ciupei, Guguț, Popa Gheorghe și, desigur, vecinii… Sunt evocate și locurile prin care se definește Berința: Coasta Popii, Dâmburi, pădurea și Lupii ș.a.m.d. Pasaje întregi din romanele lui Augustin Buzura, în care se fac referiri directe ori numai insinuate la această lume, sunt croșetate inspirat în epica romanului Danei Buzura-Gagniuc. Şi toate astea alcătuind construcția memorialistică, în centrul cărea se află Augustin Buzura, copilul, adolescentul, scriitorul: „Și cine l-a cunoscut și cine l-a citit va vedea că Augustin Buzura n-a plecat nicidată de acasă (…) Buzura n-a plecat niciodată din Berința, satul începuturilor lumii lui”.
Nu pot să nu mă refer, în atari condiții, la total diferita perspectivă din care Ilderim Rebreanu, și el nepot de frate al marelui scriitor interbelic, autorul unor capodopere romanești unanim recunoscute, scrie monografia Rebrenilor, dacă nu neapărat cu ură, în orice caz cu vădită și demonstrată aversiune. Dar despre asta altădată. Acum, important rămâne faptul că avem aici începutul unei biografii Augustin Buzura, care este scrisă de o mână ce vibrează în emoția reconstituirii fidele a întregului univers al satului din care s-a ridicat unul din cei mai originali prozatori români contemporani.