Teatrul Național din Cluj a oferit încă o îndrăzneață punere în scenă în ultimele luni: Povești de dragoste la prima vedere. Regia și dramaturgia (și scenografia) aparțin lui Tudor Lucanu, după texte de Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu și Ana Blandiana. Olimpianul „senior” al ansamblului clujean, Petre Băcioiu, îmi mărturisește după premieră: „Începem spectacolul cu amintirile primelor noastre iubiri!” Un ingenios „truc” regizoral pentru a-i „încălzi” la acest sensibil subiect pentru toată lumea. Cum necesitatea ne dă idei originale, am hotărât să aștept un timp pentru a determina publicul să vadă de mai multe ori o piesă și a vedea cum „evoluează” în timp. Astfel, am fost și la ultima reprezentație din sezon (22 iunie) – nu mi-a părut rău. În comunicat e o plastică motivare: „Suntem aici ca să explorăm, împreună, paradoxurile inimii inundate de acel val de căldură, acea emoție cu gust de zmeură coaptă și roiuri de fluturi zburând haotic prin stomac”.
Am citit că unii au văzut în acest spectacol doar o neinspirată „ștergere de praf” a epocii comuniste, însă nici prima și nici a doua vizionare nu-mi confirmă această impresie, acțiunile concentrându-se pe nobilul sentiment etern, care nu s-a schimbat deloc de la primele menționări în cele mai vechi texte literare: povestiri pe papirus din Egipt, pe la 1.400-1.600 î.Hr.! Decorurile au fost inteligent „spartane”, obligând publicul să fie atent la conținutul mesajului și jocul actorilor, nu la efemerele „brizbrizuri” temporale. Nu e necesară o actualizare forțată, deoarece îndrăgostirea și iubirea, în esență, rămân eterne și neschimbate.
Pe scenă sunt cinci scaune înalte de bar, în linie, pe care stau actorii Petre Băcioiu, Diana Buluga, Ioan Isaiu, Radu Lărgeanu și Mihai-Florian Nițu. Se adresează direct fiecărui spectator, dându-ne impresia că s-au întânit cu noi, prieteni buni, în localul preferat, pentru aceste mărturisiri foarte intime. Rând pe rând, „reflectorul memoriei” se concentrează pe fiecare. Hic et nunc poate demonstra actorul adevărata capacitate a talentului, cum afirma, într-un interviu, iubitul Dem Rădulescu: „Stau, aici, pe scaun, dați-mi cartea de telefon și vă veți prăpădi de râs!”. I s-a adus una și s-a ținut de cuvânt. Așadar „prima dată”: Diana Buluga e „lovită” de fulgerul divin într-o mensa studențească, Mihai-Florian Nițu, pe la 8-9 ani, punea un trandafir, zilnic, în banca celei alese, Petre Băcioiu o trăgea de codițe pe dorita sa, în a „unșpea”, ceea ce ea n-a interpretat „corect” ca dovezi de iubire, astfel că părinții ei i-au interzis să se mai apropie de ea. Asta a fost tot?! Nu chiar: s-au revăzut după 20 de ani: el în divorț, cu o fetiță, ea idem. Acum chiar a fost tot! După această „încălzire” emoțională, pentru actori și public, tramele și prezentarea devin tot mai complexe, mai tranșante, actorii joacă mai multe roluri, o ingenioasă plasă invizibilă, în fața scenei, redă, ca o hologramă apropiată de realitate, persoana iubită mișcându-se aievea, diverse accesorii simbolice. Totul e evocat emoționat și emoționant la timpul prezent, încât publicul e martor viu în fața unui „ecran magic”! Dramele se contopesc cu ironia, uneori amară, a distanțării temporale și a maturizarii ce a urmat. Apoi se transformă, bine gradate de regizor, în trame și traume existențiale, ce pot fi comice, în unele cazuri: Mihai-Florian Nițu, tot în a „unșpea”, nevăzând o șansă pentru marea sa iubire, o convinge să se sinucidă, închiși într-o cameră cu 100 de crini, înaintea vacanței. Ea nu vine, el află, a doua zi, că părinții au trimis o scutire medicală… Ea va fi mutată la altă școală și nu o va mai vedea niciodată!
Diana Buluga ne „răpește” într-o interesantă „boemă subterană” a capitalei, într-o poveste redată veridic și amănunțit cu decoruri și mai multe personaje, exact la mijlocul spectacolului, ca un ax dramatic în jurul căruia gravitează celelalte, parcă vrând să demonstreze cum destinul ne fură, adesea, dragostea: iubitul ei, sas de origine, primește viza de plecare în Germania și… nu se vor mai vedea! De remarcat că „istoria” e „tăiată” în două, ca la un inteligent montaj de film, partea a doua „pregătind” climaxul final.
Cavalcada „îndrăgostirilor” se rotește tot mai puternic, mai rafinat elaborată de regizor: Petre Băcioiu e un bon-vivant bătrân și plictisit, care cade, el însuși, în plasa lui Cupidon în fața unei tinere pe care, de fapt, voia să o seducă și abandoneze după toate regulile machismului – final apoteotic horror à la Houellebecq (cel din Harta și teritoriul).
Deliciul suprem îl oferă Radu Lărgeanu, în „spirit” demrădulescian: pe scena goală ne „răpește”, cu talentul său comic ieșit din comun, prin ilarul examen de „socialism științific” al unui student la Litere. Asistăm la un regal ca pe vremea marii Comedii Mute, doar că se vorbește: slap-stick, treceri bruște între stări emoționale contrarii, umor spumos de situație, de limbaj, o avalanșă de mimici când à la Louis de Funés, când precum Puiu Călinescu ori maestrul amintit. Finalul e previzibil, ca într-un banc bine gradat, cu poanta perfectă, dar interpretarea anulează orice redundanță. Nu trădăm mult – vă lăsăm să savurați întregul…
Urmeaza menționata parte a doua din „boema subterană” bucureșteană, urmată de o emoționantă poveste cu Îngerul (Ioan Isaiu) care vine mereu pe Pământ, pentru a alina, atât cât poate, suferințele oamenilor în societatea indiferentă, chiar agresivă și plină de răutate a actualului capitalism „sălbatic”. Concepută ca o „mică bijuterie” cinematografică din epoca de aur a Hollywood-ului pentru final, Ioan Isaiu și Diana Buluga ne impresionează cu jocul autentic, ce ne descoperă însingurarea și tristețea în care trăiesc majoritatea oamenilor.
Interpetarea fiecăruia e atent „lucrată” în filigran, știind că nu au deloc sau puține accesorii de decor și fiecare din cei cinci protagoniști – Petre Băcioiu, Diana Buluga, Ioan Isaiu, Radu Lărgeanu și Mihai-Florian Nițu – „împlinește” personajele cu mult talent și inspirată sensibilitate sub bagheta sigură a lui Tudor Lucanu, care a reuștit să motiveze fiecare actor să-și dea întreaga măsură a talentului spre a-i emoționa la maximum pe spectatori. După tracul premierei și nesiguranța apăsătoare a in-/succesului la public, ductusul tramelor (1h 30’) a câștigat în fluiditate, finețea interpretării în profunzime, la fel interacțiunea între personajele interpretate.
Au mai contribuit la reușită: regia tehnică/Ioan Negrea, proiecții video/Cristian Pascariu, maestru de lumini/Jenel Moldovan, sunet/Vlad Negrea, proiecții video/Vasile Crăciun.
Dovada palpabilă a succesului este că piesa e jucată cu casa închisă, deja, cu câteva zile înainte de spectacol. Atât la premieră, cât și după patru luni, publicul, majoritar și de înțeles, foarte tânăr, a urmărit cu sufletul la gură meandrele intime ale iubirilor, a râs cu plăcere la numeroasele momente comice și, în final, a răsplătit cu aplauze generoase și mai multe chemări la rampă.