Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Perpessicius într-o nouă interpretare critică

Perpessicius într-o nouă interpretare critică

Editura Argonaut ne-a readus de curând în atenţie un mare critic şi cărturar, oferindu-ne, astfel, şi posibilitatea de a ne apropia cu o altă înţelegere de Viaţa lui Perpessicius, aşa cum s-a decantat ea, prin vremi, la nivel spiritual şi uman. Cel care i-a redesenat profilul, punându-l, totodată, în acord şi cu exigenţele reclamate de cercetările întreprinse, în domeniu, în ultimii ani, este T. Tihan. Un critic care s-a arătat dispus să reexamineze, din unghi contemporan, devenirea în timp a acestei personalităţi mai aparte a scrisului românesc. Să ne reamintim, în acest sens, că fostul cronicar al revistei Steaua ne-a pus ceva mai demult şi în faţa unui Pretext cehovian, în care se lăsa transcrisă, prin intermediul unui „jurnal inedit marca Perpessicius”, şi o frumoasă poveste de dragoste a acestuia. Ca să nu mai vorbim şi de alte studii, apărute fie în paginile unor cunoscute periodice, fie în sumarul unui volum în care vom regăsi Lecturi şi climate spirituale, care reluau în discuţie şi câteva din ipostazele în care Perpessicius se lăsase surprins ca poet sau ca un atent observator al vremii sale.
Dacă ne-am oprit şi asupra acestor aspecte, am făcut-o şi pentru a atrage atenţia că subiectul pe care ni-l propune acum T. Tihan a mai stat, prin ani, în preocupările acestuia. Fapt pe care ni-l reamintesc şi documentele la care el face apel, dar şi corespondenţele, cele mai multe inedite, ce-şi fac loc, sub o formă sau alta, în amplele sale note şi comentarii.
Interpretul de acum al marelui critic concepe, de altfel, Viaţa lui Perpessicius într-o deplină libertate de spirit, fără a se lăsa atras de una sau alta dintre modele mai mult ori mai puţin critice care l-ar fi putut ispiti. De aceea, probabil, şi exegeza sa se impune ca un act de cultură riguros întemeiat, atent doar la faptul de viaţă şi de creaţie pe care îl are de investigat. Ceea ce i-a şi permis să pună în mişcare o vastă informaţie, pe a cărei valoare probatorie s-a şi bazat. Iar acolo unde i-au lipsit documentele, criticul a căutat să facă plauzibile faptele de viaţă la care se referea. Intuiţia l-a ajutat, în tot cazul, să meargă în sensul pe care ele îl presupuneau, îngăduindu-i astfel, să găsească şi acele motivaţii apte să dea şi o anume coerenţă lăuntrică trăirilor pe care marele critic le-a avut ca orice incurabil îndrăgostit. E, de altminteri, şi locul în care se pune în evidenţă o existenţă cu adevărat remarcabilă, nu doar în plan creator, ci şi în plan uman.
Imaginea ce i se conturează acum lui Perpessicius contrastează, desigur, cu aceea mai ternă, fixată, în schimb, mai adânc în conştiinţa publică şi disipată, se pare, şi azi, la modul anonim în ceţurile unei prea puţin cenzurate posterităţi. Lumea părea să-l ştie pe Perpessicius ca pe un critic impresionist, pornit să deguste, mai degrabă, literatura decât s-o decanteze, dar şi un om de bibliotecă, retras din vâltorile vieţii sociale şi dedicat editării operei eminesciene. Pentru cei mai mulţi, el nu era decât un istoric literar prob, de aleasă ţinută, precum şi un poet neîmplinit, dar şi un prozator aproximativ. Privită astfel, viaţa sa n-ar fi fost decât una dedicată scrisului, dar fără nicio tresărire care s-o facă şi interesantă. Ne găseam, în acest caz, în faţa unui tipic autor eclipsat de operă, de un cărturar, mai altfel spus, căruia îi lipsea, însă, omul viu care ar fi trebuit să stea în spatele său.
Or, prin demersul său, T. Tihan şi-a propus să schimbe această imagine şi să ne pună în faţa unei personalităţi complexe, cu trăiri adesea contradictorii, un om pasional, cu certă vocaţie de scriitor, un cărturar cu un ascuţit simţ critic. Prin el se afirmă un exemplar din speţa aleasă a marilor spirite româneşti. Iar noi aveam nevoie de această perspectivă mai umană, pentru o mai adecvată reprezentare a monumentalităţii sale.
Biograful său pare a fi convins, de altminteri, că împrejurările l-au obligat pe Perpessicius „să-şi
închidă (…) Viaţa în Operă”. Iar acest fapt face indispensabilă cercetarea lor comună. Procedând astfel, criticul evită perspectiva simplist factologică. Explicaţiile sale se structurează în vreo douăzeci de capitole, cu o reţea vastă de note, menite să susţină opera scriitorului, dar şi să pună în lumină numeroasele referinţe de ordin critic privitoare la existenţa şi opera acestei personalităţi.
Trebuie precizat că multe dintre informaţiile biografice nu sunt neapărat noi sau descoperiri de ultimă oră. Unele au mai apărut în publicaţii cu circulaţie locală, dar, pentru că erau disparate, au trecut aproape neobservate. T. Tihan le adună pe toate şi le foloseşte aplicat, ca să închege un profil uman cât mai bine articulat. Nu discriminează nicio informaţie pentru a ascunde eventuale păcate. El ştie că mai totdeauna luminile unui profil sunt mai bine evidenţiate prin umbrele sale. Nu-şi ascunde afinităţile faţă de scriitor, dimpotrivă. Însă e conştient că îl poate afirma nu idealizându-l, ci relevându-i adevărata faţă prin ceea ce are ea
particular.
Ce nu trebuie uitat de aici înainte despre viaţa lui Perpessicius, ca profilul său uman şi spiritual să se aşeze temeinic în conştiinţa publică?
Amănuntului cunoscut, că s-a născut la Brăila, în 29 octombrie 1891, urmează să i se adauge şi câteva date importante despre părinţii săi şi mediul în care s-a format. Tatăl, Ştefan Panaiot, grec, poliglot ca toţi balcanicii vremii, avea instrucţia unui dragoman şi practica unui misit. Mama, Elisabeta Daraban, descindea dintr-o veche familie de răzeşi din judeţul Putna. Numele de botez al copilului – Dimitrie Panaiot. La 9 ani, rămâne orfan, tatăl fiindu-i ucis în împrejurări necunoscute. Până aici, destule asemănări cu ceea ce a reprezentat şi copilăria lui Panait Istrati. Cum avea încă doi fraţi, a cunoscut devreme apăsarea nevoilor materiale. Aşa se explică, poate, firea sa retrasă şi visătoare. În catalogul şcolii primare figura cu numele Dumitru Panaitescu. Urmele originii sale paterne greceşti prind încă de acum să se estompeze. Elev sârguincios, mereu premiant, pasionat de lectură. Imagine cu totul diferită decât cea a şcolarului George Călinescu, să zicem. În cursul superior al liceului, s-a văzut obligat să apeleze la un ajutor social, în baza unui act de pauperitate emis de municipialitate. Urmând secţia umanistă, s-a lăsat atras îndeosebi de studiul limbii latine, prin care şi-a pus bazele unei remarcabile culturi clasice. Nu s-a afirmat prin veleităţi literare, dar şi-a deschis sufletul spre încărcătura mitică a locurilor natale.
În Bucureşti, din 1910, ca student al Facultăţii de Litere, aceleaşi privaţiuni materiale, dar visuri bine conturate, cu bătaie lungă. Dintre celebrii profesori pe care i-a avut, s-a ataşat cu toată ardoarea de Ovid Densusianu, urmărindu-l cu interes deopotrivă în calitatea sa de dascăl de romanistică şi în cea de dascăl de poezie. S-a deschis, deci, spre lumea filologiei, a cercetării vechilor documente, dar şi spre poezia modernă promovată de maestru prin revista Viaţa nouă. Dascăl i-a fost şi Ioan Bianu, un alt mare intelectual cu rădăcini ardelene, care i-a indus pasiunea pentru bibliografie, pentru editarea textelor vechi. Această baie spirituală în venerabila tradiţie a Şcolii Ardelene a lăsat urme adânci în modelarea personalităţii sale. Începe să scrie versuri, ca mai toţi studenţii filologi, luându-l de model pe Ion Minulescu, poet în vogă atunci. S-a însurat, de student, poate pripit, cu Alice Paleologu, bucureşteancă, şi la numai un an s-a născut unicul său fiu, care i-a moştenit numele, Dumitru D. Panaitescu.
Şi-a încheiat studiile în vara anului 1914, puţin înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. A fost trimis, pentru satisfacerea stagiului militar, la o şcoală de ofiţeri de rezervă, apoi la un regiment de infanterie din Brăila, ca să-şi completeze instrucţia. În tot acest timp, s-a rupt, fireşte, din sânul familiei, soţia şi copilul rămânăndu-i în Bucureşti. În apăsătoarea atmosferă cazonă, şi-a găsit un refugiu în scris. Din vara lui 1915 îi apar primele versuri semnate Perpessicius în revista Cronica, aflată sub co-directoratul lui Gala Galaction. După intrarea României în război, a fost trimis pe frontul din Dobrogea şi, la numai două luni, grav rănit, fiind evacuat în nordul Moldovei. A petrecut luni bune în spitale de campanie, terminând ca invalid. De aici înainte nu s-a mai folosit de braţul drept, purtându-l numai ca simplu element decorativ. Cu toate acestea, n-a fost demobilizat, fiind transferat la cenzura militară.
După război, precum Camil Petrescu, un alt tânăr scriitor combatant cu destin asemănător, a trăit acut sentimentul că noua generaţie de intelectuali urmează să aibă un rol important în organizarea şi modernizarea statului întregit. Şi-a asumat, de aceea, cu entuziasm răspunderile sociale pentru care se pregătise în Universitate. Şi-a trecut examenul de capacitate, apoi şi-a început apostolatul ca profesor de limba şi literatura română în noul liceu „Moise Nicoară” din Arad. Concomitent a colaborat la ziarul Românul ce apărea în oraş, rezervându-i-se o rubrică de literatură. Având statut de suplinitor, s-a văzut obligat să schimbe mereu catedra. A trecut, astfel, şi prin nou înfiinţatul liceu militar din Târgu Mureş, prin Şcoala normală din Brăila, ca abia în 1921 să se stabilească la Bucureşti, aproape de familie, funcţionând în mai multe gimnazii şi licee comerciale. Reuşeşte să se titularizeze în 1929 la Liceul „Matei Basarab”. Pe această catedră a rămas până în 1952, când s-a pensionat, după 33 de ani de activitate didactică. Toţi cei care l-au cunoscut în calitate de dascăl vorbesc despre el ca de un profesor cu certă vocaţie, destul de exigent, dar şi cu respect pentru personalitatea elevilor. Nu şi-a neglijat nici un moment obligaţiile de catedră, deşi pe întreaga perioadă a profesoratului a colaborat cu menţiuni critice la prestigioase reviste şi ziare ale vremii, a întocmit antologii de poezie, a avut emisiuni la Radio, a îngrijit ediţii din operele mai multor scriitori, dar mai cu seamă a iniţiat monumentala ediţie a întregii opere a lui M. Eminescu. Acestea sunt toate lucruri, în general, cunoscute. Mirarea noastră e alta: de unde o asemenea putere de muncă? Şi nu numai atât. De unde atâta disponibilitate erotică, în toţi aceşti ani, la un bărbat mai degrabă discret, care nu şi-a neglijat, totuşi, obligaţiile familiale. Ceea ce se cunoaşte mai puţin, deşi informaţia a mai circulat, e că acest cărturar desăvârşit s-a manifestat, concomitent, şi ca un iubăreţ pe măsură. În compensaţie? Spre a-şi domoli frustrarea bărbatului care poartă o infirmitate? Ca expresie a unor predispoziţii intime nestăvilite? Autorul izolează în două capitole speciale, mai spre sfârşitul cărţii, grosul informaţiilor privind tribulaţiile sale sentimentale. Va fi avut, probabil, raţiunile sale. Însă lucrurile trebuie puse la locul potrivit, în dreptul vârstelor parcurse, ca să-i înţelegem mai bine mecanismele sufleteşti. În toţi aceşti ani ai maturităţii împlinite, el nu se sfieşte să acţioneze ca un „impenitent fustangiu”, „amant prin excelenţă”, „neaşteptat Casanova brăileano-dâmboviţean”, „îndrăgostit fără leac”, „libertin”, ca să folosim numai câteva din epitetele cu care T. Tihan îl gratulează. De-a lungul timpului, i-au ieşit în cale multe Eve, pe câteva reuşind să le convertească şi în amante. Povestea uneia, mai cu seamă, Yvoria, o lugojeană (Viorica Secoşeanu), s-a terminat dramatic, femeia recurgând la suicid când a aflat că bărbatul de care s-a lăsat ispitită era însurat şi avea un copil. L-ar fi vrut numai al ei. O poveste care i-a turburat conştiinţa, dar nu într-atât să n-o poată depăşi. Ce subiect incitant, totuşi, de roman sentimental! Pe care l-a configurat prin câteva gesturi, dar a ezitat să-l scrie.
În timpul războiului al doilea, a rămas rezervat. Nu a accesat la propaganda oficială. A fost demis din postul de cronicar la Radio, fără să aibă vreo reacţie. A evitat ieşirile publice, neîmpărtăşind politica de alianţe a guvernanţilor. Şi-a găsit un confident în jurnalul intim, în care a strecurat observaţii extrem de acide la adresa unor personalităţi ale momentului.
După război, s-a alăturat asa-zisei mişcări a intelectualilor democraţi. A semnat manifeste, s-a înscris în ARLUS. Nu părea să-l sperie noul regim politic care se instaura. Orientarea-i de stânga s-a născut firesc din originea socială modestă, din multele privaţiuni îndurate în copilărie şi adolescenţă. Nu avea motive să se alarmeze de perspectiva destrămării averilor îmbuibaţilor, dimpotrivă. Aşa vor fi simţit şi M. Sadoveanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, T. Arghezi, scriitori cu un destin oarecum asemănător. Au început să-l neliniştească, însă, tot mai desele şi brutalele îngrădiri impuse libertăţii de exprimare. Oricum, faptul că a fost numit inspector şcolar general, că a fost ales membru corespondent al Academiei, apoi membru titular era un semn că a intrat în graţiile noului regim democrat-popular.
Încetul cu încetul a ieşit din actualitatea vieţii literare şi s-a retras ca cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Folclor. Cu vederea mult slăbită, a ajuns, după ce s-a pensionat, directorul Bibliotecii Academiei, apoi a pus bazele Muzeului Literaturii Române şi a editat revista Manuscriptum. În toate aceste posturi, s-a ilustrat ca un mare cărturar, un promotor neobosit al spiritualităţii româneşti, sub presiunea unor comandamente ideologice străine de ea. Sunt lucruri cunoscute. Ceea ce s-a ştiut mai puţin în aceşti ani a fost celălalt amor academic de care s-a lăsat bântuit, acum la o vârstă venerabilă. Muza – o custodă din sala manuscriselor a Bibliotecii Academiei. Cherisson, cum o alintă
scriitorul. Încă un episod de viaţă extrem de interesant, relatat pe larg de autor în volumul Pretext cehovian, care nu putea lipsi, fireşte, din această monografie.
T. Tihan are exerciţiul exegezei, l-a aplicat în îndelungata-i activitate de cronicar literar. Îl practică, de aceea, şi ca biograf. Monografia sa nu se limitează la însumarea faptelor de viaţă, ci dezvoltă ample comentarii din interpretarea lor. Câteodată chiar în exces. Le întoarce pe toate feţele, spre a le extrage semnificaţiile. Scopul urmărit e să demonstreze complexitatea spirituală a scriitorului, ineditul profilului său uman. Este evidentă simpatia în care îl învăluie, dar nici un moment nu se lasă ispitit de vreo intenţie encomiastică. Empatia nu se converteşte în idolatrie. Luminându-i excelenţa intelectuală, nu-i ascunde păcatele omeneşti. Le motivează, e adevărat, de cele mai multe ori, dar lasă loc şi pentru alte percepţii. Ceea ce am rezumat înainte reprezintă lectura noastră şi e foarte probabil ca ea să nu se suprapună întocmai viziunii autorului. O calitate majoră a cărţii constă, deci, şi în această ofertă de lectură multiplă.
Între izvoarele cercetate, foarte ingenios au fost valorificate jurnalul scriitorului, în bună parte inedit, şi documentele de familie. Autorul a reuşit să câştige încrederea Profesorului Dumitru D. Panaitescu, depozitarul lor, încât a avut acces la intimităţi ferite de ochii lumii. Nu doar ale bărbatului mereu îndrăgostit, ci şi cele ale cărturalului în raport cu semenii săi. Nu a scormonit prin ele ahtiat după picanterii, ci pentru a-i cuprinde cât mai exact personalitatea. Prea puţine trimiteri la raporturile conjugale, deşi, foarte probabil, i s-au relevat. Un gol de informaţii premeditat, credem noi. Nici unei soţii înşelate nu-i place să i se dea în vileag condiţia. Un motiv, aşadar, pentru cititor, să compenseze omisiunile prin propriile judecăţi. Ar fi, apoi, însemnările din jurnal despre câteva dintre marile personalităţi culturale şi politice cu care a intrat în contact. De multe ori sunt diferenţe majore între aprecierile exprimate public şi cele intime. S-ar putea vorbi, astfel, de o vădită duplicitate. Autorul o remarcă, dar nu formulează judecăţi tranşante. Deci încă o dată cititorul e lăsat să aibă percepţia sa despre faptele de viaţă de care ia cunoştinţă. Un lucru e cert. Perpessicius nu a fost intelectualul orgolios care să se pună în răspăr cu lumea. Mai degrabă era pornit să lase de la el, spre a-i câştiga bunăvoinţa. Vechea înţelepciune a capului plecat moştenită prin rădăcinile materne. Se simţea, poate, prea neînsemnat social pentru a răzbate altfel în viaţă. Conştient de calităţile sale umane, inteligenţă ascuţită, sensibilitate profundă, chiar perseverenţă, nimic, din sine, nu l-ar fi putut deturna de la rostul său, decât răutăţile din afară, invidiile semenilor. De ele s-a ferit cât a putut, strunindu-şi orgoliile. S-a îndestulat, ca un autentic epicurian, cu farmecul frumosului artistic şi al celui feminin. I-a fost destul, ca să-şi mobilizeze plenar energiile pentru a face faţă condiţiei de rob al scrisului pe care şi-a asumat-o. A ajuns, astfel, la conştiinţa că nu trăieşte oricum, ci ca un foarte bun român, fără să se bată cu pumnii în piept.
Scriind Viaţa lui Perpessicius, T. Tihan umple un gol în istoriografia noastră literară. Galeria înaltelor spirite naţionale s-a îmbogăţit, prin contribuţia lui, cu încă un bust de care avea neapărată nevoie. Un bust expresiv, aşezat în locul ce i se rezervase, de ani buni. Să-i mulţumim autorului pentru priceperea şi dragostea cu care l-a modelat.

 

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg