Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Perpessicius – un sentimental impenitent

La 45 de ani de la moartea lui Perpessicius (29 martie 1971) avem prilejul de a ne reaminti de personalitatea complexă a celui mai politicos critic român, generos, capabil de „o bunăvoinţă aproape universală” (E. Lovinescu). Planul dimensiunii creatoare este ilustrat de repertoriul bibliografic al unuia dintre cei mai longevivi şi fideli cronicari (serialul de Menţiuni critice), poet intermitent (Scut şi targă, Itinerar sentimental), prozator (proiectele romaneşti Amor academic, Fatma sau focul de paie), având complementar vocaţie de constructor (întemeierea Muzeului Literaturii Române, a revistei Manuscriptum). În conştiinţa selectivă a posterităţii Perpessicius rămâne nu atât prin poezie, nici prin foiletonistica sa critică, care scaldă comentariul în lichidul amniotic al livrescului catifelat, al erudiţiei galante, ci prin osârdia benedictină pentru realizarea ediţiei monumentale Eminescu (6 volume). Sisif modern, Perpessicius a fost omul providenţial al posterităţii marelui romantic. Periplul prin dedalul operei eminesciene a avansat odată cu sporirea alarmantă a dioptriilor cărturarului. Perpessicius, pseudonimul lui Dumitru S. Panaitescu, certifica statutul celui „deprins cu suferinţa” – per patior – urmare a infirmităţii câştigate pe front, pierderea braţului drept. Apariţia în 2014 a unui studiu despre un jurnal inedit al lui Perpessicius, comentat de Teodor Tihan, vine în întâmpinarea percepţiei noastre despre acest prinţ al criticii. Subliniez pentru început că T. Tihan, fost redactor al revistei Steaua, specializat în „umanităţi şi valori”, titlul unuia din volumele sale, şi-a susţinut doctoratul în 2011 cu o remarcabilă teză dedicată lui Perpessicius, rămasă deocamdată, din păcate, nepublicată. Demersul istorico-literar al lui T. Tihan (cunosc teza sa coordonată de regretatul critic V. Fanache) degaja structura de adâncime a lui Perpessicius, oferind un sugestiv portret interior al criticului, inclusiv latura secretă a personalităţii acestui visător incurabil, un homo aestheticus, posesor al unei existenţe duale, ipoteză avansată încă din 2001, confirmată în acelaşi an de rememorarea medicului-scriitor C.D. Zeletin în România literară (Yvoria sau drama secretă a lui Perpessicius). Complexitatea cazului era pusă în evidenţă de Tihan îndeosebi în capitolul Pe urmele unui intratabil sentimental – travestirea în operă a avatarurilor propriei vieţi. E vorba anume de mitul personal al celui care a dorit să menţină în aura tainei fără de sfârşit un secret biografic, omenesc, preaomenesc, ocultând în ficţionalitate un „roman” sentimental tumultuos, cu corolarul care a marcat destinul unei egerii – episodul indus de jocul dragostei şi al morţii a cărei victimă a devenit Viorica Secoşanu pe numele adevărat, o cititoare pe care a descoperit-o în sala de lectură a Bibliotecii Academiei, Yvoria sau Ivorya în proiectul romanesc Amor academic, autobiografic. Episodul acesta (ocultarea adevărului pentru aceea care a avut revelaţia că s-a îndrăgostit de un bărbat căsătorit, având un copil de 10 ani, a indus violent gestul suicidar), ilustra tragic drama secretă a lui Perpessicius, care-l afilia chipului unui personaj matein. Bulversantul itinerar al criticului-poet, latura intimă a vieţii sale, aceea de îndrăgostit fără leac, neaşteptat Casanova, un seducător sedus de eternul feminin, a fost însă complinit şi de alte idile (o Olga căreia i-a oferit pseudonimul Fatma în proiectul romanesc Fatma sau focul de paie), dar şi de notaţiile unui inedit jurnal silvestru, iscat de o iubire târzie a nevindecatului amant, aproximativ 60 de file de caiet pe care le comentează T. Tihan – Pretext cehovian. Un jurnal inedit marca Perpessicius, Ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014. Acest insolit jurnal ne va reţine îndeosebi atenţia. „Trubadur fără vârstă” (P. Constantinescu), „amant prin excelenţă”, cum s-a autodefinit odată, sentimental impenitent, faun domesticit prin cultură, Perpessicius recidivează, protagonist al unui nou „amor academic”. În Pretext cehovian Perpessicius devine personaj, protagonist şi narator concomitent, într-un nou „roman” pasional. Îndrăgostitul tomnatic, în jurul vârstei de 60 de ani, dincolo de mezzo del camin, cunoaşte în sala manuscriselor de la Biblioteca Academiei o custodă mai tânără cu 30 de ani. Într-o vacanţă estivală la Piteşti, în 1950, alături de familie, soţia şi unicul fiu, viitorul italienist Dumitru D. Panaitescu, Perpessicius redactează jurnalul său (“stau la masa din pavilionul silvestru cu cărţile alături şi scriu”). Textul e barometrul seismului sufletesc care i-a marcat vizibil existenţa: „A fost un blestem că te-am întâlnit, dar blestemul acesta mi-i binecuvântat”. Cărturarul-poet înregistrează starea sa – omniprezenţa fiinţei iubite în sejurul său la Piteşti dar şi la Bucureşti, perioadă în care face corecturi la monumentala ediţie Eminescu, Opere, vol. V. Obiectul autoscopiei sale e enigmatica custodă, in absentia, o umbră („scumpa şi
abstracta mea fantasmă”). Concediul său este asimilat cu un lung „surghiun”, o recluziune, rodnică însă în planul idealităţii. „Portretul” tinerei femei aduce cu sine şansa dăinuirii prin cuvânt, deşi povestea iubirii care-l acaparează obsesiv-compulsiv, aş spune, se „consumă” platonic (neşansa decalajului mare de vârstă dintre cei doi). Situaţia psihologică a lui Perpessicius, personaj al propriului destin, un dublu ficţional în jurnal, ilustrează replica unui personaj al lui L. Durrell din romanul Justine: „Nu sunt decât trei lucruri pe care le poţi face cu o femeie … O poţi iubi, poţi suferi pentru ea sau să faci din ea literatură”. În ”jurnalul silvestru” naratorul menţine premeditat misterul, lasă sub pecetea tainei inclusiv numele real al iubitei. Îi deconspiră o dată doar prenumele, Elena, pe care-l va trece, fictiv, livresc, prin Homer, Ronsard, Eminescu. Eroinei îi atribuie un nume fictiv, cvasianonim – Chérisson, ortografiat uneori Ché-ri-sson, Chériss, având un neprecizat statut conjugal (căsătorită? un amant?). Deocamdată, în pofida cercetărilor lui T. Tihan, identitatea inspiratoarei pe care Perpessicius a investit-o cu un nume fantezist a rămas necunoscută. Cultivată, cercetătoare la Biblioteca Academiei, Elena-Chérisson are aspiraţii epice, redactează un roman istoric şi, fapt sugestiv, citeşte jurnalul şi face chiar unele adnotări pe text. Deşi nu lipseşte o infuzie narativă în modalitatea confesiv-lirică a jurnalului (întâmplări varii din sejurul piteştean), paginile înregistrează preponderent tulburarea sufletească a protagonistului care trăieşte uneori „clipe ambroziane”. El încearcă ingeniozităţi de june îndrăgostit, luminat de „adâncile abisuri aurifere” ale ochilor femeii. Visător incorigibil, în concediul său, paralel cu viaţa de familie Perpessicius trăieşte cu gândul la iubita sa (“cel mai frumos din visurile câte îndrăznesc să visez în amurgul vieţii mele”), îndrăgostit solitar o readuce în memorie, făcând din fantasma ei o prezenţă. Practic prin recurs la speţa diaristică suntem martorii dialogului imaginar cu Chérisson, căreia tomnatecul amant i se adresează ca unui posibil confesor ideal. Deşi în pragul vârstei sexagenare, potenţele subliminale ale iubirii ies la suprafaţă, mixtură de real şi fantasmatic în tonalitate calmă, graţios-pudică, fără derapaje senzualiste. Îndrăgostitul înregistrează capriciile femeii, alternanţa stărilor ei sufleteşti, calificată când „scumpă lady Macbeth”, când neîndurătoare Nereidă, când asociată cu Scufiţa Roşie, prin analogie cu inocenţa unei fetiţe pe care o cunoaşte în sejurul său. Naratorul râvneşte cel puţin la admiterea unei prietenii, dacă nu a iubirii efective, preocupat inclusiv de percepţia publică (apropo de morala ipocrită şi convenţională). Protagonistul este totuşi împăcat cu destinul, pretinde că nu e gelos, ci trist, bântuit de melancolii, sceptic, resemnat. Demersul critic de factură eseistică a lui T. Tihan ne pune sub ochi planul evanescent, inefabil al avatarurilor sentimentale ale unei personalităţi complexe, structură lirică, având cultul femeii până la divinaţie. Eros-Thanatos sunt însă nedisociabile, ecuaţie problematică îndeosebi când decalajul temporal dintre parteneri este mare. Iubirea nu e posibilă dacă suma vârstei celor doi depăşeşte 75 de ani, credea Ibrăileanu, ignorat surprinzător în studiul lui Tihan, deşi fina analiză a purităţii etice din Adela este de neuitat. Alter ego-ul lui Perpessicius din jurnal având conştiinţa că parcurge etapa declinantă a existenţei, amurgul, induce presimţirea morţii încât naratorul glosează la umbra sa de dincolo de Styx. Tihan avansează acum în relaţie cu inevitabila extincţie un paralelism elocvent cu eroul lui Th. Mann din povestirea sa Dulapul de haine. Şi aceasta nu e singura referinţă comparatistă semnificativă. Jurnalul Pretext cehovian, ca şi restul prozei lui Perpessicius, de altfel, e vascularizat abundent de inspiraţia livrescă. Generosul diapazon al filiaţiilor şi afinităţilor merge acum de la Homer, Virgiliu (cărturarul nu se poate dezbăra de reminiscenţe mitologice, adevărat viciu), prin Milton, Rousseau, Balzac – Femeia la 30 de ani, Dostoievski, Amiel, până la Cehov, îndeosebi Cehov. Deşi semnalează psihologia de coloratură cehoviană a textului, T. Tihan relevă convingător indelebila pecete Perpessicius a „jurnalului silvestru”. În discretul său mentorat sufletesc cu Elena-Chérisson, căreia îi comunică, îi îndrumă chiar lecturile, Perpessicius invocă adeseori proza şi teatrul rusului (Casa cu mezanin, Doamna cu căţelul, Salonul numărul 6, O istorie banală, Pescăruşul) pentru afinităţile cu unele dintre personajele aceluia, în fapt cu psihologia rusească (Gurov – Anna Sergheevna, Trigorin – Nina Zarecinaia etc., cazuistica cuplului în iubire). Substanţa însemnărilor sale diaristice, titlul însuşi, Pretext cehovian, inclusiv incipitul, respectiv finalul manuscrisului inedit sunt subsumate creaţiei singulare a medicului-scriitor, prietenul contelui Lev Nikolaevici Tolstoi. Comentariul critic substanţial, analitic al lui Tihan (paralelisme, analogii sporitoare, dar şi disociaţii Perpessicius – Cehov) developează sugestiv structura intelectuală şi afectivă a editorului lui Eminescu, slujitor devotat al literelor române, concomitent analist fin în proza sa al sufletului uman dintotdeauna. Deşi T. Tihan n-a îngrijit o ediţie critică propriu-zisă a jurnalului lui Perpessicius, el ne oferă, admirabil gest restitutiv, un studiu comparativ – satelit al tezei sale de doctorat -, însoţind fiecare paragraf al textului de comentarii critice adecvate. A rezultat o exegeză lămuritoare, aplicată, convingătoare. Atât analiza de câmp (relaţionările comparatiste) cât şi analiza de text sunt meticuloase, microscopice aş spune. Cititorul are astfel la îndemână sensurile ineditului jurnal, autopsie a vieţii sentimentale tumultuoase a cărturarului-artist Perpessicius. Exegetul developează adevărul uman evitând ispita psihanalizării, avansând ipoteze interpretative plauzibile în careul sensibil, magic, al interferenţei realului cu iluzia, a conjuncţiei eului biografic al lui Perpessicius cu acela ficţional al naratorului, un alter ego scriptural. Criticul şi istoricul literar T. Tihan ne-a oferit o încântătoare surpriză: cunoscător profund al creaţiei lui Perpessicius el valorifică insolit, printr-un studiu comprehensiv, manuscrisul în care criticul, poetul, cărturarul, editorul fabulos al lui Eminescu a devenit personaj al unui „mic roman sentimental” – autoscopie elegiac-reflexivă emoţionantă. Comentariul nuanţat al exegetului, verdictul său critic legitimează cu îndreptăţire virtuţile surprinzătorului prozator Perpessicius, autor al unei scrieri de ţinută transmodernă prin valoarea de generalitate a problematicii – tulburarea psihică decisă de iubire -, reiterând peste vreme farmecul indicibil al unei personalităţi excepţionale.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg