Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Perspectivele Uniunii Europene

Perspectivele  Uniunii Europene

În efortul de a stabiliza în România un cadru de dezbateri pe probleme ale actualității economice, sociale, politice și culturale. Fundația Alexandrion din București a inițiat cu ani în urmă Dezbaterile de la Sinaia, la care sunt invitați specialiști din România, din Uniunea Europeană și din diferite țări. Primele trei ediții au avut ca teme Statul de drept. Premise, condiții, funcționare, apoi Economia Estului. Postausteritate și perspective și, recent, Criza educației. Indicatori de stare și soluții. Lucrările primelor trei ediții au fost tipărite de către Editura Meteor din București și Editura Ecou Transilvan și se află la dispoziția celor interesați. În zilele de 27-28 ianuarie 2021, în condițiile impuse de pandemie, Fundația organizează a patra ediție a Dezbaterilor de la Sinaia. Tema acestei ediții este Uniunea Europeană și perspectivele ei.
Tema Uniunea Europeană și perspectivele ei s-a anunțat la încheierea ediției a treia a Dezbaterilor de la Sinaia (martie 2019). În mai 2020 Comisia Europeană a anunțat organizarea Conferinței Viitorul Uniunii Europene pentru anii ce vin. Astfel că, odată cu ediția a patra, Dezbaterile de la Sinaia vin în întâmpinarea unui interes larg cu privire la perspectivele Uniunii Europene.
Importanța temei este evidentă. Căci crearea Uniunii Europene a fost unul dintre evenimentele de cotitură ale istoriei postbelice. Lunga perioadă de pace din Europa, transformarea frontierelor rigide în frontiere simbolice, dezvoltarea diferitelor părți ale continentului, noua amploare a schimburilor, mobilitatea persoanelor, o nouă conștiință culturală sunt printre realizări.
Actualitatea temei este, și ea, evidentă. Căci, odată cu criza Greciei, cu Brexitul, cu repoziționări ale statelor din Europa Centrală a devenit evident că Uniunea Europeană are de rezolvat probleme noi. Schimbările din politica SUA sunt solicitante. Iar pandemia obligă la a regândi normalitatea în economie, educație, viața socială
Pe de o parte, Uniunea Europeană de astăzi nu mai este cea de odinioară. Proiectul fondatorilor ei este viabil, dar realizarea lui, odată cu noi generații, cu noua configurație a lumii și noi evenimente este în discuție.
Pe de altă parte, fenomene istorice noi – globalizarea, noua constelație a supraputerilor lumii, digitalizarea, expansiunea nanoștiințelor – sunt „provocări” pentru orice țară din lume. Ele obligă la dezvoltări tehnologice, economice, instituționale, la reglementări de drept în domenii noi ale vieții, la reconfigurări culturale.
Din aceste motive, ca și din altele, am socotit că este responsabil și oportun ca perspectivele Uniunii Europene să fie examinate precis și sistematic în cadrul unei dezbateri lărgite. Ne asumăm acum această dezbatere.
Dezbaterile de la Sinaia vor aborda tema Uniunea Europeană și perspectivele ei pe parcursul a patru jumătăți de zile având drept focusuri următoarele: Proiectul și realizările Uniunii Europene; Competitivitatea Uniunii Europene; Libertățile, drepturile și democrația în Uniunea Europeană; Uniunea Europeană în lumea globalizată; Alternativele și perspectivele Uniunii Europene. Acestea sunt subtemele Dezbaterilor de la Sinaia din 2021.
Se știe din experiența dezbaterilor fructuoase că este important cum se aprinde dezbaterea. Îmi revine să încerc să o aprind și vreau să o fac prin interogații cât mai simple.
Uniunea Europeană și-a asumat să crească din „rădăcinile” Europei. Știm prea bine – cel puțin de la Nietzsche, trecând prin Paul Valery, la Joseph Ratzinger – că este vorba de trei „rădăcini” – religia de la Ierusalim, știința și filosofia de la Atena și dreptul de la Roma – și apoi de numeroase „surse” (celtică, arabă, germanică, slavă etc.). De aceea, prima întrebare ce se pune astăzi este cea istorică: cum ne raportăm la „rădăcini” astăzi?
Cum se știe, Europa a adus pe scenă inovații istorice, care i-au și asigurat specificul: tehnica de producție bazată pe știința modernă; economia cu randament; administrația rațională; dreptul care promovează individul înzestrat cu libertăți și drepturi inalienabile ca subiect și scop, suveranitatea și generalitatea legii; derivarea voinței politice din dezbatere publică a chestiunilor de interes general; cultură spirituală întemeiată pe cercetarea și transformarea realității conform scopurilor umane (Andrei Marga, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj-Napoca, 2006, pp.44-52). Azi trebuie să ne întrebăm: suntem, ca europeni, la înălțimea acestor inovații? Deține Europa inițiativa?
Este neîndoielnic că Uniunea Europeană este o realitate impunătoare. După secole, continentul a început să-și regăsească unitatea, iar cetățenii să se resimtă ca europeni, pe lângă apartenența lor etnică. Unificarea începută în 1957, continuată în 1993 și extinsă ulterior a permis o nouă viață pe continent.
Dar Uniunea Europeană are astăzi probleme redutabile. Este vorba de: 1. Declinul demografic face ca ponderea indigenilor să scadă. Pe de altă parte, continuă tendința postbelică de emigrare a europenilor spre alte continente, cu brain drain-ul pe care îl antrenează; 2. Sărăcia şi discrepanțele sociale sporesc din nou, chiar dacă la alt nivel al dezvoltării decât în trecut; 3. Deciziile de importanță majoră ale Europei se adoptă lent şi rămân adesea ambigue sau incerte. În unele țări Europa traversează o criză de leaderi adecvați condițiilor și temelor istorice noi; 4. Pluralismul, în loc să mobilizeze noi energii, paralizează decizii şi anonimizează răspunderea. Democrația este practicată în multe locuri ca un fel de tehnică de selectare periodică a reprezentanților, care se sustrag apoi controlului public; 5. După instalare, administrațiile se concep ca un fel de scopuri în sine şi sunt mai curând opace la reacțiile cetățeanului. Sistemele juridice, morale, administrative au pierdut conştiința sensului lor, devenind schelete rigide, greu de înviorat. 6. Viitorul este colonizat de teamă, iar futurismul negativ, coagulat în jurul devizei „să nu schimbăm ceea ce este, căci va putea fi şi mai rău!”, a ocupat multe minți. 7. Procesul deciziei politice este închis pentru covârşitoarea majoritate a cetățenilor, care răspund cu apatia politică şi civică. 8. Pentru tot mai mulți europeni viața se reduce la muncă şi, eventual, la consum. Banii sunt percepuți ca sens al vieții, în loc să fie mijlocul pentru acțiuni în folos personal şi public; 9. Privată de viziune, educația se transformă într-o tehnologie de formare de competențe. O scădere a nivelului profesional în Europa este la orizont; 10.Valorile sunt funcționalizate, dacă nu cumva transferate simplei subiectivități. Etica muncii şi pasiunea creației şi-au redus intensitatea; 11. Religia este privită cu suspiciune, în vreme ce alienarea, singurătatea, violența se răspândesc; 12. Sunt reluate tehnici de dobândire și exercitare a puterii din anii treizeci, iar statul de drept democratic este redus la statul de drept al altor perioade ; 13.Altădată subiect al istoriei mondiale, Europa lipseşte astăzi de la adoptarea deciziilor geopolitice sau este doar reprezentată; 14. Dinamica altor arii culturale a început, deja de câteva decenii, să o exceadă.
Europa nu mai este azi doar promisiunea trăită euforic din anii nouăzeci, ci și realitatea birocratizată, brăzdată de îngrijorări și nesiguranță din ultimii ani. Nu ne aflăm în fața alternativei „umanism sau barbarie”, pe care Edmund Husserl o vedea la sfârșitul anilor treizeci în Europa. Nu ne aflăm nci în fața pericolelor și alternativelor postbelice. Dar nici nu este o situație liniștitoare.
Unii numesc derapajul care s-a produs între timp în Europa „post-democrație” – societăți în care au loc alegeri libere, dar voința politică care se impune este cea a „elitelor privilegiate” (Colin Crouch, Postdemocratie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008, p.13). Proeuropeni de primă oră spun că în cadrul decizional actual „cetățenii sunt condamnați la pasivitate” (Hans Magnus Enzensberger, Sanfter Monster Bruxelles oder die Entmündingung Europas, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2013, p.60). După ce constată că „în multe țări ale eurozonei nu mai există astăzi de fapt democrație”, istoricii irlandezi propun „euroexit” (Brendam Simms, Benjamin Zeeb, Europa am Abgrund, C.H.Beck, München, 2016, p.90). Italienii au dat voturi importante euroscepticilor, președintele francez mărturisea că, în cazul unui referendum, în Franța, rezultatul ar fi „frexitul”, iar unii germani vorbesc de „germexit”. Cel mai recent s-a căzut greu de acord asupra bugetului multianual al Uniunii.
Analizele acuză deja o „blocadă a gândirii (Denkblokade)” în Europa actuală. Istoricul german Andreas Wirsching scrie că „integrarea [europeană] în forma tradițională, ca proiect postbelic specific vesteuropean, este, în orice caz, la sfârșit. Timpul său a trecut, într-o epocă în care trebuie stabilite din nou prioritățile” (Demokratie und Globalisierung.Europa seit 1989, C.H.Beck, München, 2015, p.228). Înșiși narativii Uniunii Europene, începând cu descrierea istorică și conceptele ei orientatoare, trebuie schimbați.
Să o spunem responsabil și direct : pentru Europa unită va fi viitor doar sub condiția revenirii la democrație (vezi Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, București, 2012, pp.454-473) înțeleasă la propriu. Pentru a ieși din abuzurile unei noi „political correctness”, care s-a instalat pe nesimțite, trebuie legată pe față aplicarea drepturilor și libertăților cu recunoașterea identităților – personale, instituționale și naționale – și cu demnitatea umană.
În multe țări există oameni interesați să-și mențină pozițiile din aparatele birocratice și de propagandă sau din economia darwiniană ce a ocupat terenul. Aceștia mai cred că „istoria s-a sfârșit”. Ei nu văd decât două alternative: sau plierea fără discuție la organizarea actuală a Uniunii Europene, sau regresul în naționalismul etnic, pe care îl impută mecanic celor de altă părere. A treia alternativă, cea a reorganizării Uniunii Europene existente, care este de fapt alternativa veritabilă, ei nu o mai iau în calcul.
Sunt de părere că nu are suport teama reflexă de restabilire a identităților naționale, a rolului parlamentelor proprii, a răspunderii statului național pentru soarta cetățenilor. Nu are suport această teamă câtă vreme procedurile sunt democratice și valorile, începând cu demnitatea umană, sunt cele universale. Suveranismul, cum spunea cineva, nu este automat naționalism etnic.
În mod interesant, acest punct de vedere revine recent în scrierile celor mai importanți economiști, sociologi și filosofi din Europa. Bunăoară, prestigiosul economist britanic Roger Bootle, care nu a sprijinit Brexitul, vorbea de patru cauze ale „crizei Europei”: „natura fundamental nedemocratică a Uniunii”, structura instituțională neadecvată, „decizii proaste” ale celor care conduc, „neînțelegerea a ceea ce este și a scopului” Uniunii Europene (The Trouble with Europe, Nicholas Brealey, London, Boston 2016, pp.332-334). La asemenea cauze, antidotul nu mai poate fi convențional.
De curând, economistul francez Thomas Piketty a dat un diagnostic deloc ezitant situației și a dus mai departe acuzarea de către Jürgen Habermas a „autocrației post-democratice” ce s-a instalat în Uniunea Europeană. Premisa sa este aceea că în Europa funcționează tainic un „guvern” fără legitimare, compus, în ultimă instanță, din miniștrii de finanțe ai eurozonei și diverși birocrați (Thomas Piketty și alții, Pour un traite de democratization de l’Europe, Seuil, Paris, 2017). Nimeni nu controlează de fapt ceea ce se decide la nivelul „executivului” european – nici parlamentul european, nici parlamentele naționale. Crizele sunt astfel o consecință implacabilă.
Așteptarea ca din organizarea actuală și instituțiile existente să vină rezolvări la crizele Europei actuale pare utopică. Parlamentul European și restul instituțiilor ar trebui înainte de orice reconstruite prin democratizare.
Nici așteptarea ca Europa să se profileze când SUA, Rusia sau China ar întâmpina dificultăți într-un loc sau altul, nu dă rezultate. Europa nu se poate construi durabil pe ceea ce nu ating alții. Ea poate înfrunta timpul doar pe propriile performanțe economice, sociale, politice, culturale.
Ne dăm seama tot mai mult că timpul cere, din nou, pași mari, nu doar ameliorări. Orice este mai puțin decât democratizarea, luată la propriu, lasă Europa în crize.
Nu mai avem de a face cu Uniunea Europeană de început, căci proiectul însuflețitor al anilor nouăzeci a fost părăsit odată cu extinderea indiferent de preț, cu politica austerității și cu noua constelație internațională. Dacă nu se reorganizează democratizându-se și reafirmând Europa ca unitate în multiplicitate, din proiectul inițial, atunci Uniunea Europeană își reduce statura.
În 1984, într-un discurs în Parlamentul Spaniei, cel mai proeminent filosof de azi, Jürgen Habermas, atrăgea atenția asupra scăderii energiilor schimbării și crizei de lideri capabili. Din nefericire, anticiparea s-a confirmat în diferite țări și la nivelul Uniunii Europene.
Atunci când trebuiau soluții creative, noii lideri europeni au luat în brațe ceea ce era facil, încât un prestigios ziarist german a spus justificat: „Așa nu, Europa!” (Jochen Bittner, So nicht Europa! Die drei grossen Fehler de EU, DTV, München, 2010). Odată cu demontarea tarifelor vamale adusă de globalizare, la sfârșitul anilor nouăzeci, ei s-au încredințat ideologiei sumare a globalismului. A urmat emergența Chinei ca supraputere economică, iar ei au recurs la expedientul extinderii neîntârziate. A urmat refacerea potențialului militar al Rusiei și au decis îndreptarea spre Ucraina. Resursele au devenit problemă, iar ei au pus în mișcare austeritatea. Au luat măsuri înguste și au generat mișcările antisistem. Au întâmpinat critici în diferite țări și, în loc să le trateze argumentativ, au luat partea unor grupuri care nu se reprezintă decât pe sine. A venit noua migrație a popoarelor, în fața căreia stau perplecși. Pe continent se petrec încercări de secesiune, iar ei nu au în orizont decât disciplinarea.
Ce vine de acum încolo? Condițiile generale ale vieții în lume continuă să se schimbe. Globalizarea este îmbrățișată de cele mai mari forțe economice, dar o „corectură”, constând în sporirea rolului statului național, se produce pe nesimțite. Statele Unite vor continua eforturile de consolidări în interior (domestics). Influența economică și strategică a Chinei sporește. Revenirea Germaniei și reafirmarea Rusiei înaintează, iar noi puteri (Turcia, Polonia și altele) pășesc pe scenă. Proliferarea nucleară nu a putut fi oprită.
Peste toate, însă, Uniunea Europeană are de asumat faptul că sursa majoră a dificultăților și neajunsurilor rezidă în precaritatea soluțiilor proprii. Extinderea a fost de la o vreme în dauna integrării, în loc să o prelungească. Dezvoltarea instituțională a fost înlocuită cu lărgirea piețelor. S-au încurajat dislocări de forță de muncă, care împovărează și mai mult țările care pierd specialiști. „Capitalismul de caravană“ și invazia de produse de mâna a doua în Est sunt contraproductive. Subsidiarizarea este stagnantă de mulți ani. Liberalitatea s-a rupt de meritocrație. Se fac prea puțin analize responsabile, iar derapajele sunt tratate selectiv, din calcule meschine. Cleptocrația a devenit (vezi Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W.W.Norton & Company, New York, London, 2015) problemă a relațiilor dintre state inclusiv în Europa.
Statul național revine astăzi în rol, în cel puțin două ipostaze – ca o corectură a globalizării și drept singur cadru al democratizării (Pierre Mannent, La raison des nations. Reflexions sur la democratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006). Reprofilarea internațională a Marii Britanii, Germaniei și Franței (Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung, 2015), reasumarea de sine a națiunilor (Carlo Masala, Welt-Unordnung, 2016), tendința de „euroexit“ (Brendan Simms, Benjamin Zeeb, Europa am Abgrund, 2016), redistribuția puterii dinspre Vest spre Est (Zbigniew Brzezinski, Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, 2012), intrarea în „geometria variabilă a supraputerilor“ (Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017) și, mai presus de orice, imperativul unui bilanț și al redeschiderii spre creație nu se lasă escamotate.
Uniunea Europeană nu poate face față viitorului ce se anunță fără inovație instituțională care să convertească principiul subsidiarității și democrația în forme de viață. Dacă acestea nu se întreprind cu competență, viziune și răspundere, Europa unită va rămâne la piața unică, în cel mai bun caz. Doar că piața unică, între timp instituită în diferite părți ale lumii (semnale vin din Pacific!), nu mai este suficientă pentru a asigura nici competitivitatea economică și nici civilizația care să pună în valoare moștenirile remarcabile ale Europei istorice.
În orice caz, mai ales în Europa se înmulțesc diagnozele negative. Formule ca „societatea cinică”, „societatea vidului moral”, „societatea haotică”, „societatea minciunii”, “societatea indiferenței”, „societatea infantilă”, „societatea mediatică”, „societatea riscului”, „societatea narcisică”, umplu spațiul publicistic și discuția publică din unele țări. Am preferat formula mai acoperitoare și mai accesibilă verificării în experiență a „societății nesigure” (vezi Andrei Marga, Societatea nesigură, Niculescu, București, 2016), care își asumă un fapt proeminent: suntem la o cotitură a modernității, cu recesiunea continuă, slaba integrare socială a noilor generații, tensiuni geopolitice, terorism cu bază confesională, eșecul neoliberalismului drept capete de afiș.
Abordarea pandemiei din 2020-2021 este și azi un examen care se trece anevoios. S-a ajuns prea încet în Uniunea Europeană la o abordare împreună. Apoi birocratismul a sufocat inițiativele – iar astăzi țările sunt nevoite din nou să caute soluții pe cont propriu. Campania de vaccinare este prea lentă. Vaccinurile europene întârzie excesiv, universitățile, cercetarea științifică și industria farmaceutică fiind prinse pe picior greșit. Banii sunt importanți, dar nu rezolvă orice. Mai ales nu suplinesc slaba pregătire a unor lideri și lipsa ideilor! Iar eșecul condiționării finanțărilor europene de “statul de drept” a arătat clar că birocrația folosește discreționar criteriile și înțelege prea puțin “statul de drept democratic”
Lumea care a început în 2010 cere reprofilări hotărâte. Faptele atestă că pierd cei care stau cu fața spre trecut. Pierd aceia care nu au interogații și analize proprii bine calificate. Pierd din capul locului cei care doar așteaptă să vadă ce fac alții. Politica internă de escamotare a situațiilor și politica externă de excursii nu le mai fac decât veleitarii.
Spre a-l parafraza pe sculptorul Constantin Brâncuși, la umbra marilor copaci – în acest caz a unor birocrații voluminoase – nu cresc valori competitive. Să te afirmi pe tine însuți în vreme ce îți sporești interacțiunile în toate direcțiile – este deviza care asigură profilarea statelor și a Uniunii Europene în lumea actuală. (Andrei Marga, Cuvânt la deschiderea ediției a IV-a a Dezbaterilor de la Sinaia, din 27-28 ianuarie 2021)

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg