Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Petale

S-a născut la Lendinara (Rovigo) şi trăieşte la Roma. A publicat mai multe volume de poezie, dintre care amintim: Brividi del tempo (“Fioruri ale vremii”), Brividi d’amore (“Fioruri de iubire”), Ciottoli (“Pietre de râu”), Il vuoto (“Golul”), La metrica del vuoto (“Metrica golului”) şi a îngrijit câteva volume dedicate poeților italieni contemporanei, printre care I poeti al Caffé Greco („Poeții la Caffé Greco” La luce è il tempo („Lumina este timpul”), La Civiltà dei poeti („Civilizația poeților”).
Conducător al unor programe de televiziune, actualmente este co-director al prestigioasei reviste de cultură „La fiera letteraria” din Roma.

Petale

Şi petalele
acestui trandafir roşu
vor cădea spre seară.

Dar tu… adună-le.

Sunt literele
unui cuvânt nespus.

În vasul tău alb
îşi vor mai răspândi încă mirosul.

Coroane

Coroanele din mâini, multicolore,
sunt priviri îndreptate spre cer,
mătănii sunt, ce degetele ard,
sunt cheile care deschid mistere.

În ele-s multe anotimpuri,
şi vremea de-aşteptare şi tăcere,
dorința de a vorbi cu Dumnezeu,
istoria lumii şi a omenirii.

Credința ce ne ține e iubire;
speranță dă şi frânge teamă,
este sfârşitul care motivează viața,
izvorul ce astâmpără arsura.

Rugăciune

Şi tot la fel, durerile imense
se-ntorc la pieptul tău fără vreo milă:
inima mare-acum nu are temeri
de-a prelua-n bătaia-i tot ce-i greu.

Iar golul ce mă-apasă când mă rog
arată o prezență ce gândeşte;
în pasul şi în răsuflarea vieții
lumină-i în abisul ce-mi urmează.

Şi, astfel, în tăcerea mea se-adună
imaginea ce se formează-acum;
credința tare dăruie speranță
şi-i răsuflarea ce-ntreține cerul.

Tatălui

Când va veni clipa din urmă,
ultima
voi avea asfințitul în ochi,
un vis care se pierde,
un strigăt ce se linişteşte.

Atunci,
numai atunci o să-l revăd pe tata
şi un cuvânt furându-i eu tăcerii
cu capul aplecat îl chem pe nume.

Noi doi,
noi – două picături dintr-un izvor.

Un suspin se ascultă când tace

E un cuvânt lipsit de orice sunet
pe buzele rămase încă mute;
deplinătatea-i murmur de iubire
şi e substanță ce se-ntoarce-n gol.

Suspinul se ascultă când se tace;
e cheia unui scrin ce se deschide;
luceşte în lumina ce se-ntinde
senzația unui pur cristal.

Pereții unei case de la țară

Pereții unei case de la țară
zidiți sunt într-o vreme ce s-a dus,
păstrează-n ei sudoarea celui care
aur din grâu a ştiut cum să adune.

Se intră cu respect în locu-acesta
prin uşa casei ce-o închizi încet
ca să păstrezi tot ceea ce-i străvechi
ca şi mirosul bun ieşit din pâine.

Puterea trudei care-acum transpare
din rănile-nsemnate peste pietre
privirii neîncrezătoare-i lasă
urmele unei boțituri ce-apare.

Aşa-i trăită clipa dintr-un timp
în sacrul unei linişti odihnite;
şi-n respirația-i lungă, ce nu tace,
e o prezență care nu-nspăimântă.

 

Oglinda mea

Când intru în oglindă mai adânc
unde mai zăboveşte încă timpul
eu văd un univers care se mişcă
cu voioşia celui ce-are o țintă.

Astfel, între-o discuție dintre stele
şi-un vânt astral, merg pe comete mute
prin spații mari întinse-n nesfârşire,
simțind cum mă pătrunde energia.

Şi iată, mă cutremură iubirea,
deschide ce-i în mine-nspre afară:
şi fără rost e vălul ce împarte
oglinda de cristal ce se sfârâmă.

Este magia nopții nedormite
sau e lumina-oglinzii dăruită;
si visul fuge-aşa într-o senzație
în razele luminii ce se arată.

O prezență fără rost

E o prezență fără nici un rost
mâna care pe chip nu zăboveşte,
şi e un ochi deschis, care nu vede,
şi-un glas ce nu te face să zâmbeşti.

Şi, totuşi, o miroşi îndeaproape
într-un duel tăcut, făcut de gânduri,
simțind în gât un nod care te strânge
când capul firelor deja-i pierdut.

Însă senzația trăieşte-n teamă:
e-un val care străbate printre ziduri;
în punctul unde-adesea se ațâță
aduni spre seară numai violetul.

Credință nu-i, dacă nu e mister

Credință nu-i, dacă nu e mister,
şi nici speranța fără golul ei;
printre bucăți de tablă pe pământ
focul întreg e-n roşul unei roze.

Floarea cu țepi te face să fii sigur
când o încerci pe propria ta piele;
rămâne doar mirosul să închidă rana
şi o privire ca să caute stele.

Adevărurile vremii

Orice idee-mpărtăşită-i o morală
care-şi întinde senzorii în vreme,
dar vântu-i pregătit să risipească
cele ce suie-n cer să-l adumbrească.

Aşa că un nou soare se arată
să-nmugurească plante, flori şi ierburi;
omul se-ndeamnă înspre alte gânduri
cercând, apoi, ceea ce vremea strică.

 

În româneşte de
Ştefan Damian

 

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg