Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Petrarca în fața Columnei lui Traian

 

Un erudit vine în „capitala lumii”

Petrarca ajunge întâia oară la Roma în februarie 1337. Oboseala călătoriei de la Avignon nu a putut să-i diminueze entuziasmul întâlnirii cu cetatea pe care el a numit-o mereu „aurea Roma”. Aici, poetul va reveni doar de două ori, însă Roma va rămâne acelaşi topos al unei exaltări erudite, peisajul imaginar în care timpul eroic al antichității s-a oprit în loc. Ades o va numi „adevărata capitală a lumii (Roma vero mundi caput)”, ca în Apologia contra Galli calumnies1, cu toate că în contemporaneitatea lui Petrarca, renumele Parisului o întrecuse cu mult. Din vanitoasele appellationes consacrate Romei de eulogia antică nu mai rămăseseră în mentalul colectiv decât palide nostalgii în scrierile unor erudiți, iar din viața lui Scipio şi Cezar, două exemple numai bune de subliniat decăderea Romei. Nu întâmplător, sintagma caput mundi este folosită în Evul Mediu cu precădere de autori străini care au cunoscut de visu ruinele Romei imperiale, de la spaniolul Isidorus („aurea Roma, caput gentium” – Hist. de reg. Goth…, Prologus, 4) şi englezul Alcuinus („Roma caput mundi, mundi decus, aurea Roma” – Carm. IX, 37), până la germanul (?) Honorius Augustodunensis, cu ale lui De imagine mundi libri tres (I, 28, în MPL 172, col. 129). La aceşti străini, comparația dintre capitala lumii şi ruinele Romei medievale ascund răzbunarea popoarelor barbare cucerite de romani, satisfacția de a pune în oglindă gloria „capitalei ce a înflorit odinioară sub Cezar” cu oraşul lipsit de măreție, „acum neimportant şi banal, o ruină a marii Rome”, cum o spune pe la 1210 poetul englez Galfridus de Vinosalvo: „Roma, caput mundi, sub Caesare floruit olim; […] Nunc minor est solito, periit pars maxima Romae” (Carmina 6).
Cu toate acestea, în scrisoarea trimisă din Avignon, pe 21 decembrie 1326, cu puțin timp înainte de plecarea la Roma, Petrarca ține să-i împărtăşească bunului său prieten Giacomo Colonna cât de mult îşi doreşte el să vadă Roma în pofida dezamăgirilor care l-ar aştepta acolo: „Nu poți să înțelegi cât de mare este în mine dorința de a contempla acel oraş care este, chiar şi în paragină, efigia străvechii Rome (Credi non posset quantum urbem illam, desertam quamvis et veteris effigiem Romae spectare cupiam, quam nunquam vidi – Epistolarum de rebus familiaribus, II, 9)”2.
La Roma, Petrarca a locuit la familia Colonna, cea mai influentă din oraş. De aici face el un amplu periplu arheologic, insistând nu atât pe concretețea siturilor, cât pe topografia lor poetică, pe edificiile invizibile pe care le-au ridicat aici poeții antici, cei care încă dau, în opinia lui Petrarca, măreție ruinelor şi îl fac pe privitorul lor să păşească, ca la romantici, într-o istorie subiectivă: „Aceasta este Via Sacra. Aici sunt colinele Quirinalis, Viminalis, Esquilinus, Caelius. Aici este Câmpul lui Marte, de aici mâinile lui Superbus [Tarquinus] au rupt macii [care au drogat-o pe Lucreția]. Aici, trista Lucreția, doborâtă de sabie, prin moarte fugit-a de adulter, lăsându-l pe Brutus să-i apere castitatea. Aici, Mucius şi-a ars mâna dreaptă în fața armatei etrusce şi a amenințătorului Porsenna. Și tot aici, urmându-l pe consul către libertate, oraşul şi-a alungat inamicul, pe fiul tiranului, până în mormânt. Aici, oameni bravi au refăcut distrusul Pod Sublicio, unde a înotat Horatius şi unde Tibrul a readus-o pe Clelia [prizoniera lui Porsenna] (Haec autem Sacra Via est. Hae sunt Esquiliae, hic Viminalis, his Quirinalis collies, hic Caelius, his Martius Campus et Superbi manibus decussa papavera. Hie miserabilis Lucretia ferro incumbens, et in mortem fugiens adulter, et lesae pudicitiae vindex Brutus. His minax Porsenna, et etruscus exercitus, et infestus erranti dextrae Mutius, et tyranny filius cum libertate concurrens, et hostem urbe depulsum ad inferos sequens consul, et fractus a tergo viri fortis Pons Sublicius, et Horatius natans, et Tyberis revehens Cloeliam – Epistolarum de rebus familiaribus, VI, 2)”3.
Căutând patria printre ruine şi secrete
Convins că „Niciunde Roma nu este mai puțin cunscută ca în Roma (Nunquam minus Roma cognoscitur, quam Romae)”4, Petrarca face în lunile cât a stat la Roma un tur complet al oraşului, vizitând aproape toate vestigiile lumii „de dinainte de a fi celebrat la Roma şi adorat de romani sfântul nume al lui Cristos (ante celebratum Romae et veratum Romanis principibus Christi nomen)”5. Dintre obiective, Petrarca enumeră în scrisori templul Fortunei, ridicat de Agrippa pe Esquilinus, Domus Aurea de pe colina Palatină, Columna şi palatul lui Antoninus de pe Via Apia, Columna lui Marcus Aurelius, templul Dioscurilor de pe Quirinalis, Porticul lui Pompei etc. În tot acest itinerarium haotic, Columna lui Traian este un punct de reper. De aici măsoară Petrarca distanțe, de aici priveşte în zare reținând amănunte ce denotă reveniri. Din surse livreşti, el ştie că monumentul acesta era mauzoleul singurului împărat roman care a primit dispensă de a fi îngropat intra muros: „Aici este Columna lui Traian, sub care, singur dintre toți împărații, spune Eusebius, Traian a obținut să fie înmormântat în cetate. De aici, la distanță egală se află podul care mai apoi s-a numit al Sfântului Petru şi ruinele despre care se spune că sunt ale lui Hadrian şi pe care Sf. Augustin le numeşte palat (Haec Traiani columna, ubi ille unus omnium imperatorum, ut ait Eusebius, intra urbem est sepultus. Hic eiusdem pons qui Sancti Petri nomen invenit; et Hadriani moles, cui quaque subiectus est; quod Sanctus Augustinus castrum vocant)”6.
Semn al unei neîntrerupte admirații pentru împăratul sub care imperiul a avut cea mai mare întindere, Traian apare la Petrarca în numeroase iterații, numele lui apărând în poemul Africa (II), în Vita solitaria (CXXV), Del trionfo della fama (I, 123), Liber Augustalis, De remediis utriusque fortunae (II), etc. „Traianus meus”7, cum apare numit împăratul în corespondența lui Petrarca, nu putea să nu aibă un capitol distinct în De viris illustribus (I), culegerea de vieți ilustre începută în 1337, la câteva luni după plecarea poetului din Roma. Aici, într-un Prohemium, Petrarca ține să-şi precizeze elecția, susținând că nu este un colecționar (collector) de date biografice, ci admiratorul (admirator) unor vechi eroi trădați de memoria contemporanilor.
La umbra ruinelor Romei, fantomele eroilor antici, pe care Petrarca îi defineşte ca „Patres Patrie” îi şoptesc poetului numele secret al Romei. Îl devoalase deja, în secolul VI, Ioannes Lydos, care a spus într-un Minologhion (De mensibus, 73) că Romulus, ca pontifex maximus şi augur al Romei, i-a atribuit cetății trei nume. Unul a fost arhiştiutul Roma, numele politic, altul a fost Flora, numele hieratic, iar al treilea a fost Amor, anagrama şi numele secret al cetății de pe Tibru. Iată explicația mistică de ce Roma se identifică la Petrarca cu amor, iar amor patriae (amor della patria) devine o temă recurentă în scrierile lui. Marcat de exaltarea lui Petrarca, secretul acesta va contamina cu un avânt naționalist toată literatura peninsulară. De la Goselini şi al lui Amore della Patria (1604), până la Benedetto Croce, L’amore verso la patria (1947), iubirea pentru Roma şi pentru trecutul ei glorios ajunge să susțină mitul național al Marii Italii. Mai mult, amor della patria a beneficiat şi de o ilustrare grafică, apărând la Cesare Ripa în celebra lui Iconologia (1613). Figurat aici ca Anchise, tatăl lui Eneas, întemeietorul Romei, Amor della patria ține în mână o cunună de stejar şi una de lauri. Cea dintâi este destinată eroilor pentru a le cinsti forța şi curajul, cealaltă, poeților care îşi cântă patria. Împreună, cununile simbolizează gloria şi faima pe care patria o întoarce celui ce o iubeşte şi o apără cu pana sau cu arma. Semn că gloria şi faima l-au preocupat în mod special pe Petrarca este discuția din Secretum, III, cu atenționarea Sf. Augustin că gloria şi fama pot demoraliza sufletele (animos dehortantur) dacă se pierde din vedere că obiectul iubirii trebuie să rămână patria şi nu gloria în sine (ab amore glorie). În paranteză fie spus, laurii din mâna patriei recunoscătoare pot fi o directă trimitere la Petrarca, poetul laureat care, iubind Roma, a militat mereu pentru întoarcerea papei din „captivitatatea babiloniană” şi renaşterea aici a gloriei din vremea lui Scipio, Cezar şi Traian.
În 1341, pe Colina Capitoliului, patria recunoscătoare l-a încoronat pe Petrarca drept magnus poeta et historicus. În discursul lui de mulțumire (Collatio laureationis), tema amor patriae revine obsesiv, cu erudite citate din poeții latini, în marginea cărora Petrarca îşi pune retoric întrebarea: „iubirea de patrie învinge? (vicit amor patriae? – Collatio, VI, 2)”. Laureatul îl lasă pe Virgilius, poetul său favorit, să formuleze răspunsul: „iubirea de patrie şi dorința copleşitoare de faimă va învinge (vincet amor patriae laudumque immensa cupido)”8.
În contextul acestei mărturisiri de credință, nu poți să nu te întrebi dacă l’amor cortese la care a fost redusă azi toată poezia petrarchistă nu a obturat cu prejudecăți adevăratul amor cântat de Petrarca. Vorbim de acest înălțător amor patriae despre care poetul ajunge să dicute cu Sf. Augustin în prea puțin înțelesul text filosofic Despre conflictul secret al durerii mele (De secreto conflictu curarum mearum, III). Numite pe scurt, Secretum, dialogurile acestea vorbesc despre „amor şi glorie” ca despre „cele mai mari bunuri” ale oricărui om ce „trăieşte doar pentru iubirea de patrie, decis să-şi dea şi viața pentru ea (solus amor patriae in hac sibi vivendum esse, pro hac moriendum statuit)”9.
Concluzionând, putem spune că pribeagul Petrarca a iubit Roma şi ruinele ei cu mult înainte de a le vizita. Departe de Columna lui Traian, faima eroilor şi poeților antici au făcut din caput mundi patria lui spirituală, o himeră iubită, dar niciodată atinsă. Asemeni Laurei de Sade.

Note:
1 în Fr. Petrarca, Opera, quae extant omnia, Basileae, S. Henricpetri, 1581, p. 1069; mai departe, Opera omnia.
2 în Opera omnia, p. 602.
3 în idem, p. 658.
4 ibidem.
5 idem, p. 659.
6 idem, p. 658.
7 Fr. Petrarca, Epist. variorum, II, în Opera omnia, p. 975.
8 Virgiliu, En., VI, 823, apud Petrarca, Collatio, VI, 2.
9 Fr. Petrarca, Hortatoria ad Nicola Laurentii, în Opera omnia, p. 539.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg