Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Petroșani 100” – veritabil spectacol emoționant-empatic!

„Petroșani 100” – veritabil spectacol emoționant-empatic!

Sincer să fiu, n-am văzut spectacole de calitate ocazionate de vreo aniversare jubiliară, astfel că am plecat cu mari dubii la fieful teatral al Văii Jiului: Teatrul Dramatic „Ion D. Sârbu”. Cunoaștem obișnuitele șabloane artificiale, efuziunile găunoase, „empatia de operetă” a interpreților… Va fi, oare, altcumva?! Greu de crezut! Un licăr de speranță știind valoarea ansamblului de actori și reușitele, de câțiva ani, cu noul director Cosmin Rădescu. Cel puțin decorul (Zsolt Fehérvári) e încurajator: scena e dominată de intrarea într-o mină, imens tunel-semicerc de pătrundere în tainele și primejdiile măruntaielor Terrei: promisiunea unui gigantic „Corn al abundenței”, ce se poate transforma și în fatidica plecare fără întoarcere spre Hades/Infern! Muzica e (Uțu Pascu) plăcută și subversivă, în același timp, pe „glasul roților de tren” (-uleț” cu cărbuni) – leitmotiv amintind de cel real din gara emblematicului film Călăuza de Tarkovski. Din semiobscura „grotă” vin, mai întâi, contemporanii declamând sentențios: Nimic! Totul pulverizat, ruinat! Ca un lanț viu al generațiilor, vor ieși mereu mineri cu soțiile și copii lor aleși să ne vorbească: stafii reînviate de un Orfeu modern! Îmbrăcați în salopete de lucru, formează un Chorusline de patru femei și șase bărbați: Izabela Badovics, Irina Bodea Radu, Daniel Cerga, Sergiu Fîrte, Oana Liciu Gogu, Alexandru Mihai, Mihai Sima, Radu Tudosie, Corina Vișinescu, Laurențiu Vlad. Ei sunt acel cor antic din care fiecare devine, în salba de scene ce va urma, un „personaj” principal într-o tragedie antică actualizată… Ingenioasă ideia regizorului Alexandru Mihăescu pe textul autoarei Mihaela Michailov, conceput ca un reality doc stil BBC.
Vom fi „martorii” profund mișcați ai devenirii moderne a Văii Jiului, în secolul XX-XXI… Întreg fundalul gri-închis, inclusiv „gura” minei e plin cu fotografii (video-design Sergiu Fîrte) ale trecutului minier. Deși firul diegetic e „racordat” (nu e posibil altfel) la o succesiune de tablouri specific-relevante, spectacolul nu e static, nici artificial „compartimentat”, deorece Povestea devine Viață în fața publicului și prin câțiva „lianți” puternici. Unul din ei e femeia care a fost prezentă la toată această deosebită evoluție industrial-istorică, încă de la vărsta de șase ani, când tatăl ei a construit, la un puț din Lupeni, prima colivie dublă din Europa și lume, în 1945! Nimeni n-a avut curajul să le folosească la inaugurare, iar inventatorul a coborât în mina doar cu soția și fiica. Micuța va urma soarta multor copii de mineri, care vor prefera orice altă meserie decât cea imens de grea și periculoasă a bunicilor și părinților. Începutul stă sub zodia astrală a anului 1918, când flama sfântă a Revoluțiilor și eliberărilor naționale europene a înflăcărat muncitorii din Valea Jiului și au trimis reprezentanți la Marea Adunare a Românilor de la Alba Iulia. Vom deveni martori emoționați și tăcuți la o sarabandă de întâmplări din Marea Istorie a locului, îmbinată inteligent în Mica Istorie a familiilor de mineri. Speranțele spre mai bine ale Reîntregirii par să se materializeze în formarea coloniilor de mineri din multe etnii în vechea Vale a oierilor români: astfel, Petrila are străzi cu numere și e conceput ca un mic New York. Sulberate de crunta exploatare moșieresc-capitalistă, va duce la Greva Lupeni 1929, înăbușită în sânge. Ele renasc și sunt chiar împlinite după 1945, când Valea Jiului reușește mari progrese la nivelul de civilizație și condiții de muncă. Însă sistemul communist se clatină, vrea să ia din beneficiile câștigate sau nu le-a împlinit pe toate și ajungem la celebra Grevă din 1977, când a venit însuși Nicolae Ceaușescu, umilit și silit de mineri să accepte cererile de a păstra privilegiile pe care regimul communist intenționa să le reduce substantial, ba chiar au dezvoltat și ramuri industriale unde să lucreze soțiile lor, să nu rămână mereu doar „slujnice casnice” și „mașini de făcut copii”! Astfel, fetița de șase ani, Imola Martonossy (dovada că Valea Jiului e o unitate de suflet & spirit) devine ingineră textilistă și ajunge șefă de secție, în ciuda macho-ismului specific zonei. Retrăim tragedia exploziilor din mine, cu morți și estropiați pe viață, durerea imensă trăită de soțiile, surorile, părinții și copiii lor, drama celor în vărstă care-și văd urmașii îndepărtându-se de minerit, care era esența și împlinirea vieții lor, anii ’60-’70 cu „reverberațiile” Flower Power din România, când tineretul s-a emancipat și mergea la discoteci, preferând mai mult distracția, suflul puternic al ridicării nivelului de trai, în special după Greva din ’77, încheiată după 1990 tocmai de „eliberarea° de sub „comuniști”! Nu sunt ocolite nici unele „tare” ale locului: prea mult alcool, femei bătute, Asistenta povestește vremea grea a anilor ’80, cu frigul din dispensar și locuințe, interzicerea avorturilor cu victimele cauzate, lipsa de alimente, medicamente, femei văduve ori care îngrijesc neputincioși bărbați schilodiți ș. m. a., totul „redat” cu un text și un joc actoricesc uimitor de empatice – spectatorii sunt țintuiți în fotolii, impresionați de această mișcătoare și fidelă reînviere a vieții din Vale, cu multe bucurii și drame, succese și eșecuri! Sunt și multe scene pline de umor, piesa nu e „unilaterală”, astfel că publicul are în fața ochilor Condiția Umană în toată complexitatea ei. Ne rămân întipărite cu „fierul roșu” expresii și sintagme care definesc locul: Solidaritate!, Noroc bun!, Din întuneric dăm lumină!, ¾ din lumină vine din mină!, legenda Sfintei Mucenice Varvara a minerilor… Ne delectăm și cu o pastișă la renumita scenă a celor doi iubiți din Titanic, în care amândoi lucrează la mină, se îndrăgostesc, iar prora vasului e înlocuită de un vagonet! Încet, dar sigur și fatal, ajungem la anii ’90, când guvernele Tranziției au abandonat și trădat pe minerii locului, oricum nu mai aveau simpatia și admirația românilor, din cauza diversiunii cu Mineriadele din București, deși acolo nu au fost adevărații mineri, ci… Minele se închid una după alta, totul decade, mulți vor bea, decepționați, banii de disponibilizare, alți își vor lua câte o căsuță, retrăgându-se în locurile de unde au venit. Nimic nu mai e cum a fost! „Cercul” istoric și dramatic se închide cu „fetița” care a coborât în mina cu „colivia dublă”, la începutul erei de succes și progres: acum octogenară, asistă – Viața bate, iar, Ficțiunea! – la închiderea definitivă a câtorva din ultimele mine, în 2015. Unguroaica Imola Martonossy își amintește demonstrând unitatea dintre multele etnii care trăiau în armonie în Valea Minerilor: „A fost o viață culturală bogată în Vale În fiecare lună venea cel puțin un spectacol de teatru… Mergeam la filme… O mare distracție erau concursurile internaționale de vaporașe!…” Chorusline / Oamenii Văii Jiului se reunesc pe scenă, treptat, după ce fiecare își spune viața după 1990 – mai mult triste. Dar finalul e dat de un tânăr care îi îndeamnă să-și ia destinul în propriile mâini, pentru că au în jur munții cu natura frumoasă, turismul, inițiativa particulară, cultivarea pasiunilor și calităților fiecăruia îmbinate cu vechea și frumoasa solidaritate pot aduce, din nou, prosperitate!
Dramaturga Mihaela Michailov oferă un text dens, plin de viață și realitate, bazat pe o intensă muncă de documentare cu mulți oameni ai locului, regizorul Alexandru Mihăescu reușește o punere în scenă intens participativă, dinamică și unitară, cu multe „gesturi” simbolice de mare efect (de exemplu, la cea finală cei zece vin fiecare cu o bucată de cărbune în mână și le pun într-un vagonet până se umple!). E secundat de scenografia „simplă”, dar atot-grăitoare a lui Zsolt Fehérvári și perfectele sound-design / Sergiu Fârte și video-desing / Uțu Pascu. Actorii trăiesc extrem de intens rolurile multiple și publicul simte că aici, pe scenă și în această sală, e mult mai mult decât un „spectacol”! Același sentiment îl au și artiștii, cum am constat, cu un fior revelator, la finalul repetiției generale când, la final, s-au oprit parcă dintr-o „vrajă” ca o imensă „reverență” de recunoștință și profundă gratitudine pentru sacrificul generațiilor trecute din Valea Jiului, și tăcuți, serioși și gravi s-au retras spre culise! Nu ca în celelalte dăți când săreau și explodau de bucurie că s-a terminat cu bine… Premiera a fost un triumf la care nu se așteptau, venind uimiți, dar tot mai bucuroși, de mai multe ori la rampă, în aplauzele furtunoase și pline de recunoștință ale publicului. O reușită de excepție, care trebuie să cunoscută în țară și chiar în străinătate – succesul, empatia și entuziasmul spectatorilor le sunt garantate!

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg