Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Philosophia mirabilis (I)

Philosophia mirabilis (I)

 

 

El (Aristotel, n.n.) defineşte filosofia primă prin obiectul ei, care nu este altceva decât Ființa ca Ființă.
*
…filosofia (modernă, n.n.) nu este un concept definit şi a-i căuta un anume conținut înseamnă a alege un drum din mai multe posibile.
*
Revelația produsă în existent în urma constatării că el aparține Ființei este tocmai miracolul: ceea ce nu s-a mai petrecut, ceva ce – conform ordinii fireşti, cunoscute a naturii existentului – nu era prevăzut. Virtual însă, existentul posedă miracolul de a se deştepta printr-un şoc luminos, dovada constituind-o chiar filosofii deşteptați la filosofie prin această minune.

 

Anton Dumitriu

 

 

În peisajul anului 1974 când lui Anton Dumitriu i-a fost publicat volumul Philosophia mirabilis şi când, în România, …socialismul triumfaseră definitiv la oraşe şi sate, cum trâmbița propaganda oficială, apariția unei lucrări cu titlu exotic şi cu un conținut cvasi-imposibil de descifrat, chiar şi de către o mult prea-vigilentă cenzură, a trecut nu doar neobservată, ci şi fără consecințe majore, putem spune, din moment ce, în acea vreme, lipsea cu desăvârşire un sistem de validare capabil să înțeleagă mesajul ezoterico-sapiențial pe care autorul l-a presărat în textul său. Totuşi, cu îngăduință şi cu un vag sentiment admirativ, poate, cartea a fost receptată în mod oficial ca fiind …o fermecătoare investigație în arheologia spiritualității umane, pornind şi oprindu-se la entitatea de om, la capacitatea minții lui de a aborda şi de a-şi asimila plurivalențele lumii exterioare pe calea inesse sau digitur.1 Cu o nobilă, nedisimulată şi firească modestie, autorul produce un inspirat subtitlu pentru cartea sa – Încercare asupra unei dimensiuni necunoscute a filosofiei greceşti – spre a-şi asigura depline garanții în ceea ce priveşte eficacitatea şi orientarea demersului său. Construcția livrescă înfăptuită sub această titulatură depăşeşte cu mult, totuşi, limitele unui simplu eseu, căci, acest superb edificiu intelectual ni se desvăluie în toată splendoarea lui mai curând ca o demonstrație solidă şi riguros argumentată privind rostul profund al metafizicii2 antice greceşti ca fiind dătătoare de sens întru înțelepciune şi adevăr şi, deopotrivă, ca proces tradițional de zeificare a omului atât cât era posibilă aceasta pentru un aspirant din acele timpuri.
Tocmai de aceea, volumul antondumitrian menționat este mult mai mult decât o simplă şi fascinantă încercare de a surprinde o corelație biunivocă …dintre gândire şi existență, exprimată în doctrinele presocraticilor şi în sistemele filosofice nesistematice, aşa cum rezultă această corespondență identitară din textele antice greceşti. Prin urmare, vom stărui, în cele ce urmează, asupra demersul subtil pe care autorul lucrării îl întreprinde pentru a readuce în atenția contemporanilor venerabila metaphysika perennis în formula sa platoniciano-aristoteliană. Indirect, demonstrația etimologică expusă în primele capitole ale cărții produce trimiteri pline de sens înspre o problematică mult mai actuală, anume aceea de a prezenta filosofia modernă ca pe o rătăcire în raport cu rosturile primordiale. Cu subtilitate şi dovedind o stăpânire matură a metodologiei, Anton Dumitriu i se alătură lui Martin Heidegger care, şi el, îşi pune aceeaşi întrebare apăsătoare: ce este, de fapt, filosofia?
Dacă privim retrospectiv creația lăsată posterității de către Anton Dumitriu vom constata că acesta a avut o certă vocație în a-şi asuma teme esențiale deosebit de provocatoare ale gândirii; mai mult, aprofundând problematicile pe care şi le-a asumat spre cercetare, el a reuşit să producă lucrări de o înălțime amețitoare sub aspect intelectual şi spiritual. Desigur, l-au ajutat mult în această privință lecturile sale vaste, instrumentarul metodologic la care a avut acces, dar şi neobişnuita sa dotare intelectuală – capacitatea de a procesa rapid şi eficient date şi informații din domenii dintre cele mai diverse. La toate acestea, s-ar mai putea adăuga, accesul său privilegiat, obținut prin inițiere (binecuvântare), la rugăciunea isihastă – modalitate tradițională consacrată în ceea ce priveşte liniştirea mentalului şi elevarea spirituală, deopotrivă. Nota bene, Anton Dumitriu nu era defel un mistic şi, cu atât mai mult, un credincios obtuz şi habotnic; pe cale rațională, însă, el a înțeles că oratio mentis este o metodă îndelung şlefuită în athanorul tradiției ortodoxe şi că aceasta-i poate asigura, prin ea însăşi, o benefică şi fecundă relaxare a intelectului şi o stare superioară de conştiință care să-l poziționeze corect în raport cu realitatea contradictorie şi paradoxală în care cu toții viețuim o durată mai mult sau mai puțin îndelungată.
Cât despre vocația asumării unor teme esențiale, pe care am menționat-o anterior, nu poate fi trecută cu vederea publicarea, la vârsta de doar douăzeci şi opt de ani, a lucrării Valoarea metafizică a rațiunii, o tentativă mult prea ambițioasă în raport cu potențialitatea inerentă vârstei sale biologice. Cu toate acestea, Anton Dumitriu dovedeşte perspicacitate şi o forță lăuntrică admirabilă pentru a se achita onorabil de acea sarcina impozantă din perspectiva enunțului său. În carte, el identifică patru antinomii kantiene şi nu se sfieşte să le prezinte explicit şi să le critice în manieră proprie, desigur. Tot aşa, în anul 1943, va publica lucrarea Logica polivalentă care, în arealul strict rațional este similară unei geometrii neeuclidiane din moment ce dominanta în materie este dată de bivalența dintre adevăr şi fals; demersul echivala cu o anulare a dictonului aristotelian tertium non datur şi, ca atare, deschidea o paranteză cuprinzând între acoladele sale un întreg univers de posibilități. În fine, mai amintim aici încă o temă esențială, cea pe care o găsim tratată genial în Istoria logicii (1969), celebra sa monografie care, de altfel, i-a şi adus o binemeritată consacrare mondială în materie. Nu vom insista însă; vom spune doar ca o precizare că, lista cu problematici provocatoare pe care Anton Dumitriu le-a luat în studiu este produsă aici doar în scop exemplificativ, nicidecum exhaustiv.
În această serie de lucrări, punctată sumar în cadrul paragrafului anterior, se înscrie, fără doar şi poate, şi tentativa protagonistului nostru de a defini filosofia când se ştie bine că acest demers este, din start, oarecum sortit eşecului din moment ce absolut toate tentativele de până acum sau dovedit a fi incapabile să conducă la un enunț unanim acceptat în materie. Desigur, lipsa unei definiții universal valabile nu poate decât să stimuleze supoziții dintre cele mai fanteziste şi, astfel, ceea ce în antichitate era considerată a fi ştiința ştiințelor şi arta artelor, devine în prezent un domeniu în care sunt …grupate o serie de discipline foarte deosebite, o serie de filosofii care nu pot fi unite şi exprimate printr-un concept comun. (p. 9) La începuturile sale, filosofia (de fapt metafizica primară) îşi propunea să confere aspirantului înțelepciune şi o imagine unitară şi coerentă asupra a Tot ceea ce este (Ființa, existența); treptat, ea şi-a pierdut această funcțiune esențială căci, …cunoaşterea s-a spart în milioane de fragmente izolate, fără vreo legătură cu înțelepciunea… şi …fiecare ramură a filosofiei a dezvoltat un limbaj tehnic care este inteligibil doar celor devotați lor.3
În mod paradoxal, deşi există numeroase definii date conceptului de filosofie, acestea nu satisfac întrutotul exigențele pentru că ele, în mod fatal, nu surprind decât anumite fațete sau laturi, aspecte mai mult sau mai puțin reprezentative ale fenomenului şi astfel nota caracteristică şi dominantă rămâne în afara efortului general de caracterizare şi de strictă delimitare a obiectului său de studiu. Pentru a ilustra fenomenul, Anton Dumitriu trece în revistă cele mai reprezentative astfel de încercări şi conchide că filosofia modernă încă nu s-a fixat asupra unui obiect de studiu cert şi distinct, sistemele filosofice existente relevând poziții paradoxale şi contradictorii în multe privințe şi astfel, urmare acestui bellum omnium contra omnes care se manifestă brownian rezultă, pe cale de consecință, o lipsă totală de direcție în ceea ce priveşte idealul de om şi construcția societală, în egală măsură. (pp. 11-15)
Pentru toate acestea, Anton Dumitriu îşi asumă el însuşi provocarea de a întreprinde un demers clarificator care, la finele său, să permită o asimțire a realității în profunzimile sale şi o vizualizare, cu ochiul minții, a unei reprezentări atotcuprinzătoare privind filozofia din străvechime, adică, aceea metafizica pe care anticii, cu asiduitate şi convingere, o practicau ca mod de viață anume orientat înspre realizarea spirituală a Ființei şi cucerirea de către aspirant a statutului de sophos-zeu. Cum lesne se poate observa, intervenția vizează, pentru început, o clarificare etimologică menită să stabilească mai exact sorgintea şi semnificația termenului filosofie, termen atât de golit de sensurile sale originare şi încărcat în mod excesiv, tocmai de aceea, de o polisemantică stufoasă şi irespirabilă care, pe fond, obturează rosturile primare şi diluează, în mod fatal, efectul scontat.
După o critică subtilă privind abordarea pozitivistă modernă – cu judecăți simpliste şi, în mare parte, cvasi-reducționiste sub aspect metafizic – Anton Dumitriu analizează sensurile originare ale cuvintelor elene aşa cum rezultă aceste semnificații din operele unor autori antici4 sau din cercetările întreprinse de către autori moderni de referință.5 Termenii precum, philos – iubitor, sophia – înțelepciune, philosophos – iubitor de înțelepciune, aspirant, os philei to sophon – acela care iubeşte înțelepciunea, aner philosophos – bărbatul filosofic, sophon – tot existentul este în Ființă, philein to sophon – existentul primit în Ființă6 etc., sunt explicați de către autorul lucrării prin prisma dezideratului de a se releva o dimensiune necunoscută a filosofiei elene. Ca o concluzie la tot acest inspirat şi clarificator parcurs etimologic, Anton Dumitriu precizează că …expresia philein to sophon nu se reduce la iubirea de sophon […], ci înseamnă şi primirea cu tot ceremonialul, ca într-o missa solemnis, a Ființei de către existent în momentul când filosofează. Şi încă, mai mult decât atât, ca un credo mărturisit cu privire la scopul pe care şi-l propune autorul în volumul intitulat Philosophia mirabilis, ni se precizează că această concluzie ar putea fi considerată …un prim punct al filosofiei pierdute, al momentului ciclopic din lumea ideilor greceşti pe care-l căutăm, pe care-l urmărim să-l redescoperim în acestă lucrare.
Avântul de a cerceta etimologic sensurile originare are drept imbold acel enigmatic dicton platonician, orthóles tōn onomōton,7 ale cărui profunde înțelesuri au fost descifrate de către cercetătorul modern ca făcând trimitere la o preocupare constantă a celor din vechime de a numi toate obiectele, faptele şi evenimentele în consonanță cu aspecte din realitatea abstractă. Urmărirea tendinței tradiționale de utilizare corectă a cuvântului, potrivit semnificației conferite ab initio poate reprezintă o cheie în găsirea adevărului şi, tot astfel, o măsură de precauție pentru îndepărtarea unor confuzii şi denaturări intervenite ulterior. Exista, aşadar, o noimă spirituală şi un raționament subtil care, împreună, justificau întotdeauna numele acordate printr-o motivație provenită, de regulă, din analogia tradițională dintre existândul concret şi realitatea abstractă, transcendentă, pe care omul primordial o vedea cu ochiul minții sale. Uneori, prin intuiție intelectuală, esența rădăcinii lingvistice poate fi întrezărită şi astăzi urmare a corespondenței pe care tocmai am prefigurat-o succint.
În urma acestui admirabil excurs de arheologie etimologică rezultă, aşadar, o legătură de netăgăduit între ştiința originară a metafizicii, care mai târziu a fost denumită filozofie, filozofare, pe de o parte, şi înțelepciune, pe de altă parte. În plan subtil, sophia pare a desemna o stare de grație a omului realizat spiritual (sophos-ul) care are capacitatea de a vedea archia cu ochiul minții sale şi, pe cale de consecință, de a se integra cu întreaga lui ființă în armonia / ordinea atotcuprinzătoare. În acele timpuri, înțelepciunea se aglutina treptat din capacitatea aspirantului de a gândi corect (de a identifica idei conforme cu realitatea) şi din conştientizarea apartenența sale la singularitatea supremă.8
Preocuparea constantă de a contrabalansa gândirea prin conştientizare conferea aspirantului o profundă stare de neclintire şi de pace interioară – echilibru şi stabilitate – din care, apoi, izvorăsc toate celelalte roade sublime însemnând înaltele virtuți şi calitățile sufleteşti superioare. Lucrarea divină a Principiului (Arché) este, în acest caz, archia şi în jurul acestui cuvânt, prin simpla adăugare a unui prefix, se alcătuieşte o întreagă familie de sensuri9 care, toate la un loc, fac trimitere directă la ordinea celestă care există independent de voința omului ca stare de sine stătătoare impusă de o forță supra-umană.
Constatarea lucrării celeste (archia) şi a perfecțiunii dansului cosmic (continua devenire) conduce automat la o benefică mirare (to thaumazein), îndeobşte, considerată a fi sorginea întregii filosofii greceşti. Această mirare deosebit de fecundă în plan ideatic, născută din contemplarea (conştientizarea) realității în întregul ei, presupune, desigur, o dispoziție naturală a omului care meditează la existent, la Tot ceea ce este, ca întreg şi ca realitate constantă, stabilă.
Cu autoritatea sa de necontestat, Heidegger va proclama că to thaumazein10 este acea capacitate lăuntrică (pathos) a filosofului elen de a evidenția ca acord efectiv şi deplin, raportul constant dintre Ființă şi existent. Heidegger menționează, de asemenea, o perplexitate (înmărmurire) a nous-ului (intelectul uman) în momentul trăirii acelei mirări fondatoare, şocul acesta născând o lumină interioară atunci când trăitorul realizeaza la propriu participarea sa la Ființă ca pe o clarificare subită şi definitivă, obținută prin revelație – o trezire miraculoasă dintr-o îndelungată stare de confuzie ființială. (pp. 27-30)
Prin eseul său, Anton Dumitriu nu-şi va fi propus, desigur, să definească filosofia modernă cu toate ramurile şi dezvoltările sale actuale; el reuşeşte să contureze, însă, cu destul de mare exactitate, ceea ce însemna metatizica elenă în antichitate şi să identifice, totodată, semnificațiile profunde ce se pot atribui termenului pornind de la înțelesurile originare. În mod indirect, el sugerează, de asemenea, că metafizica era practicată, în acele timpuri, nu doar ca o cercetare speculativă a principiilor prime ale realității, ci îndeosebi ca un mod de viață concret menit a favoriza trăirea iluminării, această experiere nemijlocită fiind considerată, pe atunci singura modalitate viabilă prin care aspirantul putea ajunge efectiv la înțelepciune. Aşadar, metatizica elenă din acele timpuri era …unită nu doar cu arta, cu poezia şi, în consecință, cu religia…, ci şi …cu realitatea şi cu viața practică.11
Încercarea lui Anton Dumitriu de a explica rostul întemeietor al filosofiei antice elene şi dimensiunea sa necunoscută printr-o cercetare preponderent etimologică este dublată de un efort clarificator la fel de important care vizeză, de astă dată, un soi de arheologie spirituală a unei epoci demult apuse. Metafizica primară se practica în cadrul unor şcoli care, fiecare în parte avea o filiațiune certă şi, ca atare, o direcționare ideatico-sapiențială bine determinată. De regulă, şcolile de acest gen erau organizate în jurul unui maestru consacrat şi funcționau asemenea unor ashram-uri indiene presupunând, aşadar, un mod de viață anume prescris12 pentru a facilita trăirea la propriu, de către aspirant, a unei experiențe spirituale autentice cu rol esențial în ceea ce priveşte limpezirea şi reconfigurare a mentalului şi, apoi, o reconstrucție individuală în acord cu exigențele specifice. Se pornea de la premisa că aspirantul primeşte înțelepciunea (lumina) cu întreaga sa ființă, aşa cum este aceasta alcătuită din spirit, suflet, trup şi că, pentru aceasta, este nevoie de o temeinică îndrumare şi de multă asiduitate.

 

 

Bibliografie
Arman, Mircea – O istorie critică a metafizicii occidentale, Ed. Grinta, 2007;
Chaignet, Antelme, E – Filosofia lui Pithagora, Ed. Herald, 2012;
Cornford, Francis – De la religie la filosofie, Ed. Herald, 2009;
Dumitriu, Anton – Jurnal de idei, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2014;
– Philosophia mirabilis, Ed. Fundației culturale române, 1992;
– Alétheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică, Ed. Eminescu, 1984;
– Logica polivalentă, Ed. enciclopedică română;
– Valoarea metafizică a rațiunii, Ed. Cartea româmească, 1933;
Durant, Will – Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Grayling, A.C. – Istoria filosofiei, Ed. trei, 2022;
Hadot, Pierre – Filozofia ca mod de viață, Ed. Humanitas, 2019;
Heidegger, Martin – Fiire şi timp, Ed. Grinta, 2001;
– Introducere în metafizică, Ed. Humanitas, 2011;
Johnsen, Linda – Maeştrii pierduți, Ed. Curtea veche, 2018;
Vlăduțescu, Gheorghe – Istoria filosofiei ca hermeneutică, Ed. Academiei române, 2007;
Zecheru, Vasile – Originile tradiției inițiatice, Ed. Herald, 2022.

 

 

Note
1 A se vedea textul de prezentare consemnat pe coperta patru a lucrării.
2 După Aristotel, metafizica este …ştiința teoretică a primelor principii. Arman, p. 34; ad litteram, cuvântul metafizică însemnă despre ceea ce este dincolo de physis – fizică, fizicalitate, natură, ființare în preajma Ființei; Heidegger, 2011, p. 33; metafizica presupune o gândire transcendentală consacrată; Vladuțescu, pp. 15-17
3 Durant, p. 6.
4 Pitagora, Heraclit, Platon, Aristotel, Diogene Laertiu etc.
5 Hegel, Zeller, Heidegger etc.
6 Aceste ultime două interpretări îi aparțin lui Heidegger care arată că philein to sophon devine, de fapt, philosophia prin reunirea ințelesului cuprins în termenul sophia şi a celui care face trimitere la existentul în Ființa, existentul ca existent sau, ca să menționam celebra întrebare aristoteliană, ti to on? – ce este existentul?
7 Expresia orthóles tōn onomáton s-a tradus prin corectitudinea / exactitatea numelor desemnându-se astfel o legătură identitară între onoma (nume) şi ousía (esență).
8 Johnsen, pp. 8-9.
9 În această familie următorii termeni, pot fi incluse cuvinte precum: anarhie (dezordine, dezorganizare, haos), ierarhie (ordine sacrală, sistem de organizare de la inferior la superior), sinarhie (ordine organică în care există mai multe instante decizionale şi acționale, o împreună-lucrare întru ordine şi pace socială) etc.
10 Anton Dumitriu pune în legătură acest cuvânt cu termenul thauma (minune, miracol) din care decurge taumaturg (făcător de minuni).
11 Chaignet, p. 6.
12 O dietă anume selectată, practicarea de exerciții spirituale, fizice şi de respirație, intonarea de imnuri etc.

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg