…actul theoretic este el însuşi un act solemn, participantul la această activitate trebuind să se afle într-o anumită situaţie, să se aşeze într-un anumit loc în cadrul solemnităţii, pentru a putea vedea sau contempla. În concluzie, actul de cunoaştere theoretică nu este un act al vieţii intelectuale obişnuite.
*
Pentru a vedea cu ochii deschişi principiile (cauzele, n.n.), Platon introduce două feluri de cunoaştere: dianoia, facultatea raţiocinativă, care pleacă de la o idee propusă ca ipoteză pentru a urmări înlănţuirile ei logice cu alte idei […], şi nóesis prin care ideea este sesizată imediat (ne-mediat, n.n.), simplu şi direct.
Anton Dumitriu

 

 

Cea de-a doua jumătate a cărţii Philosophia mirabilis debutează cu o necesară şi utilă categorisire a şcolilor antice elene în funcţie de natura cunoştinţelor care se predau în vremea lui Platon şi Aristotel. În repetate rânduri, Anton Dumitriu precizează că, în succesiunea lor istorică, aceste şcoli au alcătuit cele două mari filiaţiuni filosofice1, moşteniri sapienţiale din care s-au revendicat toţi marii gânditori presocratici. Anton Dumitriu precizează, de asemenea, că în acele timpuri, cunoştinţele predate aspiranţilor erau grupate, în mod obişnuit, sub forma unor teorii, ştiinţe sau sisteme2.
Totodată, se arată în carte că, pe timpul lui Platon, existau trei tipuri de ştiinţe (theoretică, practică, şi poietică)3. Aristotel va relua clasificaţia platoniană şi o va prezenta, la rându-i, după cum urmează: (i) ştiinţe theoretice (metafizica, matematica, fizica); (ii) ştiinţe practice (etica, economia, politica); (iii) ştiinţe poietice (muzica, poezia, arhitectura)4. Pentru a sublinia diferenţa esenţială între înţelesul antic şi cel modern, Anton Dumitriu consemnează cu th termenul theoria şi derivatele sale căci, acest cuvântul avea, în antichitate, sensul acela profund de cunoaştere directă, ne-mediată, altfel spus, cunoaştere obţinută prin intuiţie intelectuală, intelecţie, în cadrul căreia cunoscătorul se identifică organic cu obiectul cunoaşterii. Tocmai de aceea, în calitatea sa principală de abordare theoretică, metafizica era considerată a fi ştiinţa / arta supremă aflată, pe bună dreptate, în vârful ierarhiei cunoaşterii din moment ce avea ca obiect de studiu şi de contemplare Cauza cauzelor şi, concomitent, principiile prime care animă Fiinţa.
În urma examinării filosofiei antice elene, ca entitate gnoseologică de sine stătătoare, Anton Dumitriu distinge, totodată, trei modalităţi de obţinere a cunoştinţelor şi, implicit, de organizare a lor: (i) modul theoretic cu referire exclusivă la cunoştinţele obţinute direct, prin contemplare şi intelecţie; (ii) modul epistemic implicând o procesare de natură sensibilă sau raţiocinativă; (iii) modul sistematic constând în organizarea, structurarea şi interpretarea unitară a datelor şi informaţiilor cunoscute la un anumit moment istoric. Se face de asemenea distincţia între calitatea intelectului uman de a avea acces la o cunoaştere theoretică (aceasta decurgând din vederea la propriu a principiilor prime) şi aceea de a se implica în lărgirea orizontul cunoaşterii prin procesare analitică, secvenţială, mijlocindu-se epistemic (prin demostraţie silogistică şi prin intermediul altor instrumente de natură logică). Totodată, prin sistematizarea curentă a cunoştinţelor aflate în bazele de date care se acumulează treptat, în sensul organizării coerente a acestora, prinde contur cea de-a treia modalitate de obţinere a cunoştinţelor, respectiv, cea sistematică. În ultimă instanţă, cum lesne se poate observa, cele trei modalităţi de obţinere a cunoştinţelor pot fi reduse la două, pentru că abordarea epistemică şi cea sistematică (nimic altceva dacât o metodologie strict organizatorică exercitată asupra bazei de cunoştinţe) pot fi considerate ca fiind una în prelungirea celeilalte şi, ca atare pot fi combinate benefic în vederea realizării unui efect coeziv mai pregnant (Dumitriu, p. 71; Grayling, pp. 23-124).
Termenul teorie, utilizat frecvent în toate limbile moderne, rezultă din grecescul theoria care, ab initio, însemna vedere, viziune, contemplare, dar şi reprezentaţie, spectacol solemn, participare la un astfel de eveniment; la rândul său, verbul theorein releva înţelesuri multiple, între care, a avea vedenii (viziuni), a lua parte la un spectacol solemn etc. De altfel, există, în limba elenă, o întreagă familie de cuvinte înrudite5 având prefixul theo, theós şi o analiză a acestori sensuri îl conduce le Anton Dumitriu la concluzia că înţelesul cel mai adecvat ce se poate conferi termenului theoria ar fi acela de cunoaştere perfectă (divină, revelată), directă6 şi de cel mai înalt rang în ceea ce priveşte identitatea cu Fiinţa. Actul theoretic este marcat, în acelaşi timp, de o solemnitate evidentă pentru că ni se arată a fi ca o pogorâre din tangenţa intelectului uman (individual) cu sacrul şi cu o realitate diferită de cea obişnuită, la care poate avea acces orice muritor.
În paralel, cuvântul epistéme7, care a fost tradus în mod curent şi oarecum simplist prin ştiinţă, relevă şi el un bogăţie de sensuri care determină, tocmai din acest motiv, o dificultate inerentă privind stricta sa încadrarea lingvistică. Pe de altă pare, prefixul epi- (însemnând în sus) şi rădăcina histemi (însemnând a ridica, a stabili, a edifica) conduc, prin alăturarea lor, la înţelesul de aşezare cu faţa către în sus, de edificare conceptuală organizată de la grosier la subtil sau de construcţie ordonată de adevăruri. Iată, cum conchide Anton Dumitriu în această problemă: Epistéme este deci o construcţie ierarhică de adevăruri, ce începe de la un grup de principii, obţinute în mod theoretic (adică direct), din care, pe cale de demonstraţie, se obţin celelalte adevăruri (Dumitriu, p. 68).
În fine, termenul systema8 face trimitere la unitate, unire, integralitate, asamblare / alcătuire organică a părţilor într-un tot coerent. Aşadar, sensul primar al cuvântului era acela de a desemna o corelare a unei părţi cu alte părţi similare şi / sau complementare în cadrul unei entităţi compuse sau o împreună-lucrare într-un ansamblu mai cuprinzător, sugerând o ierarhie ferm ordonată după un principiu director sau o funcţionare coordonată însemnând o armonizare a părţii cu întregul care o include etc. De reţinut că în comparaţie cu expresiile theoria sau epistéme care, ambele desemnează procese cognitive distincte şi bine definite, termenul systema nu defineşte o modalitate de cunoaştere ci doar o procedură de aglutinare a adevărurilor prin organizarea cunoştinţelor într-un tot organic de sine stătător.
Din perspectiva triadei de abordări prin care se va fi realizat cunoaşterea propriu-zisă, în antichitatea elenă, Anton Dumitriu vorbeşte, în continuare, despre cele trei filosofii (theoretică, epistemică şi sistematică), după care, în mod temeinic şi documentat, demonstrează că există o deosebire principială între acestea chiar dacă, în fapt, ele se complează reciproc şi vin cu contribuţii diferite la ceea ce s-ar putea denumi procesul general al cunoaşterii umane. Stagiritul, de pildă, care la vremea sa a sistematizat la nivel maxim toată această dezbatere, distinge anume între ştiinţa theoretică a primelor principii9 (aparţinând domeniului acroamatic – esoteric) şi epistéme (aparţinând exoterismului), acestea din urmă constituindu-se într-un corp piramidal de adevăruri ierarhizate obţinute prin observare şi silogism (raţionament logic) pentru ca apoi să fie comunicate utilizându-se arta argumentării. Pe de altă parte, filosofia sistematică, văzută îndeosebi ca o funcţiune de ierarhizare / catalogare a bazei de date existente care, prin aceasta, viza obţinerea în mod exclusiv a unei coerenţe superioare, este, pe cale de consecinţă, subsidiară şi pregătitoare în raport cu primele două filosofii menţionate (Dumitriu, pp. 70-71).
Urmând firul demonstraţiei sale autorul volumului se concentrează, apoi, asupra ideii de Principiu, reperul central al metafizicii desemnat, ca atare, printr-un termen polisemantic consacrat – Arché. După Aristotel, în tot atâtea accepţii se întrebuinţează şi cuvântul cauză, căci toate cauzele sunt principii. Succint spus, Principiu înseamnă: (i) punctul de la care începe un lucru, mişcarea, manifestarea; (ii) ceva iniţial care generează o acţiune şi o direcţionează pe aceasta către scopul său; (iii) ceva aflat la sorgintea unui lucru, proces, fenomen (carena unei corăbii, temelia unei case); (iv) ceea ce fără să fie parte integrantă dintr-un lucru, deţine rolul principal în ceea ce priveşte naşterea acestuia şi are iniţiativa acelui început (ex: părintele pentru copil); (v) acela care, prin intenţia sa, naşte o manifestare, schimbare, autoritate etc.; (vi) acela care face posibilă cunoaşterea şi, concomitent, premisele pe care se întemeiază şi se dezvoltă o demonstraţie etc. (Dumitriu, p. 72; Arman, pp. 190-193).
În accepţiunea gânditorilor eleni, Fiinţa (tò ón) decurgea de la o entitate nedefinibilă, incalificabilă, infinită şi eternă numită Arché – Cauza cauzelor; reprezentările concrete diferenţiindu-se în funcţie de modalitatea concretă prin care ei îşi explicau acest Principiu. Astfel, Thales credea că Apa este la baza întregii existenţe, Anaximandru menţionează apeiron-ul (spaţiul infinit), Anaximene vede Aerul pe post de izvor univers, Pitagora menţionează numerele (proporţiile) ca reprezentând fondul ultim al realităţii, eleaţii – kosmos-ul, universul ordonat, Unul (Totul, Întregul, Holos) iar Heraclit se opreşte asupra Focului. Aristotel, la rândul său, sintetizând reprezentările anterioare, îşi propune clarificarea naturii principiilor prin prisma a trei probleme (aspecte) definitorii care decurg din: (i) necesitatea existenţială logică a principiilor; (ii) cunoaşterea principiilor şi modul în care acestea pot fi sesizate; (iii) adoptarea (acceptatea) efectivă a principiilor prin enumerarea, descrierea şi analizarea conţinutului acestora (Dumitriu, p. 75; Vlăduţescu, pp. 17-19).
Aristotel susţine totodată că, orice cunoaştere raţională derivă dintr-o cunoaştere anterioară care, în ultimă instanţă, nu poate fi decât una intuitivă pentru care nu a fost necesară o justificare argumentată, acea cunoaştere fiind evidentă şi de netăgăduit. Aşa se ajunge la ideea de Principiu, ca punct iniţial cert de la care se poate porni într-o demonstaţie şi care atrage după sine acceptarea unei temelii evidente ce nu necesită justificări. Aşadar, demonstaţia logică, spune Anton Dumitriu, nu este posibilă decât dacă admitem şi existenţa cunoştinţelor însuşite pe altă cale decât prin demonstraţie (Dumitriu, p. 77). Calea strict raţională nu poate asigura, prin ea însăşi, un progres în ceea ce priveşte cunoaşterea; de aceea, în gândirea antică elenă erau nominalizate două tipuri de cunoaştere, unul mijlocit, dianoetic, celălalt nemijlocit, nóesis şi se recunoştea, în mod implicit, o ordine / armonie universală ce presupunea, implicit, o iararhie a esenţelor şi a adevărurilor. Pe cale de consecinţă, fără cunoaşterea de tip nóesis nu este posibilă cunoaşterea dianoetică10.
Prima dintre cele trei filosofii aristoteliene, filosofia prote, originară şi acroamatică este, desigur, cea theoretică, respectiv, cunoaşterea intuitivă a realităţii numenale, aceasta distingându-se în raport cu celelalte abordări prin însăşi obiectul său de studiu provenind din timpuri imemoriale – existenţa (existândul) ca atare, Fiinţa ca fiinţă, Tot ceea ce este (tò ón), Universul în integralitatea sa cu cele două curente ce par a se condiţiona şi a se susţine unul pe celălalt, manifestarea şi nemanifestarea luate în interconectarea lor vizibilă, profundă, ordonată. Tocmai de aceea, filosofia theoretică s-a mai numit şi metafizică11 din moment ce inclusiv demersul de cercetare în care erau implicaţi gânditorii presocratici avea în vedere tot o cunoaştere a celor se sunt ca fiind cele ce sunt. Obiectul transmisiei către discipolii lor, pe care-l urmărea un magister era, ca atare, o cunoaştere a principiilor (cauzelor) prime care animă întreg universul12 (Dumitriu, p. 80).
Cunoaşterea theoretică a principiilor era considerată de către Aristotel ca fiind o cunoaştere superioară în raport cu cea epistemică pentru că era directă şi ne-mediată, din ea decurgând toate axiomele, tezele şi ipotezele ulterioare. Pe cale de consecinţă, adevărul principiilor este iararhic superior faţă de adevărurile şi conceptele obţinute din propoziţii demonstrate. Ierarhia adevărurilor, aşa cum este aceasta prefigurată de către Stagirit, presupune că ştiinţa pleacă de la principii şi urmează un traseu bine stabilit ale cărui trepte sunt: definiţia (un enunţ care exprimă ce este unui lucru), axioma (un adevăr fundamental admis fără demonstarţie ce trebuie înţeles în profunzimile sale), teza (o afirmaţie ce se impune a fi demonstrată), ipoteza (o supoziţie enunţată în temeiul unor fapte cunoscute) şi postulatul (o propoziţie considerată a fi certă fără a avea, însă, depline garanţii).
Cea de-a doua filosofie, cea epistemică13 (cercetarea discursivă a relităţilor fenomenale) ţine cont de principii dar nu se opreşte la o simpla cunoaştere a acestora; astfel, având în vedere un ansamblu de premise14 şi utilizând mecanismele gândirii, prin acest gen de cunoaştere se putea ajunge la adevăruri / concepte derivate, demonstrabile. Ansamblul adevărurilor derivate, obţinute prin aşadar ratiocinaţie, era apoi ierarhizat în lumina principiilor şi, astfel, se obţinea o subtilă consistenţă a întregii cunoaşteri, precum şi o orientare generală coerentă către un scop din absolut (Dumitriu, pp. 80-88).
În fine, filosofia sistematică se conturează mai clar în urma afirmaţiei lui Platon cu privire la cele două principii, al identităţii (gândirea trebuie să fie în acord cu ea însăşi) şi al contradicţiei (nu pot fi valabile, concomitent, o afirmaţie şi o negaţie despre un lucru). În prezent, nu există suficiente dovezi pentru a se susţine ipozeza că filosofia sistematică ar fi funcţionat în antichitatea elenă; totuşi, simplu fapt că Aristotel a conştientizat şi a explicat necesitatea unei prelucrări superioare a ansamblului de cunoştinţe acumulate vorbeşte de la sine despre utilitatea acestui demers în ceea ce priveşte armonizarea părţilor cu întregul (Dumitriu, pp. 85-87, Durant, pp. 75-27).
Ca o concluzie la expunerea sa despre cele trei filosofii antice elene, Anton Dumitriu prezintă, în finalul capitolului şapte, o scurtă istorie privind modul cum s-au transmis lumii moderne, acele genuri de cunoaştere. Consideraţiile antondumitriene se rezumă la aprecieri calitative, fără a se intra în detalii socio-istorice, căci autorul urmăreşte, cu deosebire şi în mod evident, doar sensul general a transformărilor care, în linii mari, este acela al unei continue desacralizări a lumii occidentale şi al instaurării treptate a unui scientizări din ce în ce mai radicale devenită, într-un final, un ateism materialist lugubru. Scolastica medievală, de pildă, vorbeşte despre o facultate superioară a intelectului uman (gândirea theoretiké) însă, în fapt, îşi însuşeşte doar filosofia epistemică – sistemul ierarhizat de cunoştinţe şi adevăruri derivate – evitând, în mod constant preluarea filosofiei theoretice, aceasta din urmă supravieţuind sub forma unor rudimente numai în cadrul teologiei dogmatice. De aceea, treptat, filosofia theoretică dispare în neant, pur şi simplu, în timp ce epistemele, adoptate în mare parte de către omul renascentist care se ridicaseră împotriva autorităţii ecleziale, se transformă treptat dar sigur în ştiinţele moderne dominate de spiritul cartezian şi de cel kantian, deopotrivă.
În urma acestor prefaceri care s-au derulat la scară largă, începând cu secolul al XVII-lea apare filosofia speculativă care elimină definitiv supremaţia principiilor şi ierarhizarea adevărurilor aşa cum fuseseră aceasta prescrisă de către Aristotel după o reţetă tradiţională. În locul acelor considerente menite a da un sens construcţiei societale, filosofia speculativă proclamă că fiecare poate să-şi construiască filosofia sa cum vrea; singura condiţie este să o construiască plauzibil şi cât se poate de sistematic, adică coerent (Dumitriu, p. 89). Este de la sine înţeles că o asemenea abordare arbitrară, lipsită de fundament metafizic şi în dezacord cu preceptele tradiţionale decurgând din Arché nu poate să producă decât dezordine socială, utopii sinistre şi o continuă stare de agitaţie psiho-motorie, resursofagă şi lipsită de sens15.

 

 

Bibliografie
Aristotel – Metafizica, Ed. Academiei, 1965.
Arman, Mircea – Eseu asupra structurii imaginativului uman, Ed. Tribuna, 2020.
Cornford, Francis – De la religie la filosofie, Ed. Herald, 2009.
Dumitriu, Anton – Philosophia mirabilis, Ed. Fundaţiei culturale române, 1992.
Durant, Will – Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019.
Grayling, A.C. – Istoria filosofiei, Ed. Trei, 2022.
Guénon, René – Metafizică şi cosmologie orientală, Ed. Herald, 2013.
Hadot, Pierre – Filozofia ca mod de viaţă, Ed. Humanitas, 2019.
Heidegger, Martin – Introducere în metafizică, Ed. Humanitas, 2011.
Johnsen, Linda – Maeştrii pierduţi, Ed. Curtea veche, 2018.
Vlăduţescu, Gheorghe – Istoria filosofiei ca hermeneutică, Ed. Academiei române, 2007.
Zecheru, Vasile – Originile tradiţiei iniţiatice, Ed. Herald, 2022.

 

Note
1 Cea ionică şi cea italică, prezentate anterior; a se vedea, de asemenea, Arman, pp. 189-190 şi Eckhart Tolle în Johnsen, pp. 7-12.
2 Cei trei termeni sunt utilizaţi curent şi în prezent dar, în mod evident, indistinct pentru că şi-au pierdut definitiv sensurile lor originare.
3 Din perspectivă etimologică, theorein înseamnă a contempla, a cunoaşte nemijlocit, prāttein – a practica, a săvârşi ceva, a acţiona conform unui scop, plan iar poiein – a crea, a făuri ceva cu măiestrie după ce, în prealabil, acel ceva a fost proiectat în minte, gândit.
4 Arman, pp. 118-132.
5 Theorikós – ceea ce ţine de o solemnitate, theorís – corabie sacră, sărbătorească, theorós – spectator, emisar deific solemn, theós – zeu, divinitate, theóteros – destinat zeului în mod exclusiv etc.
6 Aspirantul întru o asemenea cunoaştere vede adevărul fără nicio mediere, are acces nemijlocit şi nerestricţionat la profunzimile realităţii prin simpla sa intelecţie.
7 Decurgând din participiul epistamenos – căruia îi revine ceva, aparţinând la (de) ceva; pe lângă epistéme, în limba elenă arhaică existau mai mulţi termeni pentru ştiinţă, cum ar fi: máthema, máthesis, gnósis şi, uneori, grammata.
8 Cuvântul este compus din prefixul syn- (însemnând cu sau împreună) şi histemi care intră în compunerea termenului episteme, explicat anterior; la aceste înţelesuri se poate adăuga un sens al verbului epistaphai – a şti, a (se) clarifica, a (se) pricepe (la ceva), a fi în stare de…, a cunoaşte prin experienţă nemijlocită.
9 Metafizica (epistéme theoretiké) cultiva la aspirant facultate de a vedea adevărul (principiile) în mod direct şi nemijlocit prin trăirea fiinţială – experierea lăuntrică în sine; principiile pot fi prime sau derivate.
10 În metafizica indiană există doi termeni pereche, jñāna şi vijñāna, care au un conţinut similar cu nóesis şi, respectiv, dianóesis.
11 Având ca obiect de studiu realitatea aglată dincolo de physis-ul (natura, fizicalitatea), principiile prime.
12 Aristotel, pp. 5-42; Guénon, pp. 11-13.
13 Adevărurile sunt obţinute în cadrul acestei filosofii în mod mediat, prin silogism (epistemikós), raţionament.
14 Premisele trebuie să fie certe, prime şi nemijlocite, ele necesitând o temeinică verificare prealabilă.
15 A se vedea, în acest sens, critica guénoniană a lumii moderne care, în esenţă, susţine că principala cauză a crizei Occidentului rezidă în ignorarea Principiul în ceea ce priveşte construcţia societală şi edificarea omului.