Obiectul filosofiei (theoretice, n.n.), va conchide Platon, […] este Ființa absolută şi cognoscibilă în mod absolut.

 

*
…diferențele de gândire pe care le-a făcut filosofia grecească: gândirea care vorbeşte despre tot ce există, cu un caracter abstract şi discursiv, şi gândirea care, printr-un act creator, poate deveni tot ceea ce există şi, la limită, realizează însăşi Ființa.

 

*
Purificările […] au pregătit şi au condiționat în lumea antică atingerea țelului suprem al cunoaşterii perfecte, al cunoaşterii adevărului.

Anton Dumitriu

 

 

O altă temă de mare profunzime pe care Anton Dumitriu o abordează în cadrul lucrării sale intitulată Philosophia mirabilis este cea referitoare la realizarea spirituală plenară, definitivă şi ireversibilă a omului. Astfel, capitolul 9 – Realizarea Ființei, consemnat în carte, este anume destinat acestui subiect şi, ca atare, dezvoltă o argumentație solidă în acest sens. Problematica este apoi reluală în volumul Homo universalis unde, capitolul 11 – Calea către zei reprezintă o expunere anume destinată a clarifica un parcurs guvernat de un scop neobişnuit, respectiv, trăirea la propriu a unei stări superioare de conştiință ce validează, prin ea însăşi, statutul de sophos, cum se numea în antichitatea elenă omul perfect (total, întreg, întregit…), pe deplin realizat sub aspect spiritual. Tocmai de aceea, cele două capitole menționate cer o împreună parcurgere, ele fiind, cumva, unul în prelungirea şi completarea celuilalt.
Înainte, însă, de a intra pe fondul problemei, astfel cum este aceasta enunțată în paragraful de mai sus, Anton Dumitriu insistă în a defini obiectul filosofiei theoretice chiar dacă despre acest subiect a avut deja numeroase referiri şi precizări în cadrul capitolelor anterioare. Ca atare, vor fi reluate şi, apoi, sistematizate conceptual, rând pe rând, noțiuni metafizice precum Nimicul1, physis2 sau ousia3 pentru a se ajunge, în cele din urmă, la Ființă4 ca unic şi firesc obiect de studiu al filosofiei theoretice născute în mod natural, cum s-a mai spus, din mirarea, perplexitatea, că există ceva – real, relativ stabil şi de netăgăduit – ordonat după legi matematice şi aflat într-o continuă mişcare, transformare şi devenire armonioasă.
Ființă se află în opoziție cu NeFiința, cele două alcătuind, în integralitatea şi interacțiunea lor organică, Posibilitatea universală; urmând o voință şi o logică supraumană, Ființa pare că se naşte veşnic din NeFiință pentru ca, apoi, la finele ciclului său existențial, să fie resoarbită în Neantul absolut.5 Ființă este principiul întregii manifestări şi, de aceea, nemanifestare rămâne pendinte în exclusivitate de ceea ce numim NeFiință; manifestarea, la rîndu-i, ființarea în întregul ei, cum o denumeşte Heidegger este, a fost şi va fi mereu tranzitorie (caracterizată, aşadar, printr-o durată) şi condiționată (determinată, deci, de o cauză care o generează şi o defineşte ca ființare în întregul ei).6
Despre cum au ajuns marii gânditori din antichitatea elenă să identifice Ființa ca obiect unic de studiu al metafizicii, explică Aristotel în scrierile sale; pe scurt, totul a pornit de la faptul că, inițial, aceştia au admis intuitiv o identitate de natură între esența Ființei ca gândire celestă, cea care a proiectat şi creat întreaga ordine din univers, pe de o parte, şi noūs, intelectul uman, pe de altă parte. În baza acestei identități, noūs-ul va fi fost creditat cu facultatea subtilă de a reflecta Ființa cea purtătoare de esențe şi universalii, în integralitatea sa şi, astfel, pe cale de consecință, omul şi-a declinat capacitatea de a realiza o cunoaşterea ontologică, directă şi nemijlocită, cu focalizare pe ceea ce era denumit în antichitatea elenă Arché, Principiul suprem, Cauza cauzelor. (p. 112)
Reprezentarea proprie filosofiei theoretice (metafizica) este exclusiv intelectuală spre a se deosebi de punctul de vedere religios afectat de sentiment şi de cel provenit dinspre ştiințe, afectat de speculație şi relativitate. În forma sa originară, filosofia theoretică îşi propunea spre cercetare doar ceea ce era dincolo de physis şi, cu precădere, acele principii prime de ordin universal existente în nemanifestare şi în manifestarea neformală.7 Din acest motiv, metafizica este nimic altceva decât o cunoaştere prin intelectie, nicidecum o ştiință în rând cu toate celelalte epistéme preocupate de ceea ce este individual în sine (general sau particular, după caz) şi realizat, ca atare, printr-o cunoaştere discursivă, rațională, mediată.8
Mai apoi, continuând demonstrația sa, Anton Dumitriu dezvoltă o argumentație laborioasă care vizează să clarifice saltul din domeniul cunoaşterii categoriale în cel al cunoaşterii acategoriale şi aceasta pentru că, în plan subtil, există o ierarhie efectivă a esențelor şi universaliilor pe care le poartă Ființa. Această ierarhie fixează un ansamblu de stări multiple ale existenței în cadrul căruia universaliile de mai mare amplitudine le integrează pe cele având o rază mai mică de cuprindere şi acțiune. Aristotel vede două funcții definitorii ale universalului şi drept urmare, definirea acestuia decurge din: (i) …ceea ce, prin natura lui, este în mai mulți; (ii) …ceea ce este predicat (…se spune, n.n.) despre mai mulți. În consecință, o cercetare temeinică a universalului presupune, între altele, a se opta pentru o investigare decurgând din una din cele două funcțiuni: inesse (a fi în…) o cunoaştere categorială de natură pur ontologică sau dicitur (a vorbi despre…) o cunoaştere strict discursivă, predicativă. În plus față de toate acestea, dată fiind stratificarea Ființei sub forma unor stări multiple se poate constata că, tot astfel, cunoaşterea umană este şi ea ierarhizată de la grosier la subtil şi că există o ierarhie a facultăților individuale şi o ierarhie spirituală, aşişderea9.
În Metafizica sa, Stagiritul afirmă că filosofia theoretică este ştiința principiilor prime dar şi ştiința adevărului în sensul decelării acestuia de ceea ce este fals, eronat. Pe de altă parte, în alte texte aristoteliene poate fi sesizată o corelație a Ființei cu Adevărul şi a NeFiinței cu falsul, în funcție de cum se prezintă obiectele de studiu ca fiind unite sau compuse.10 Iată un pasaj aristotelian reprezentativ ales de către Anton Dumitriu, în acest sens: …calea adevărului aparține aceluia care socoate drept despărțit ceea ce este în realitate despărțit şi ca unit ceea ce este unit, precum este în eroare acela ce gândeşte contrar de cum sunt lucrurile în realitate. (p 117) Adevărul presupune, aşadar, o conformitate a enunțului cu realitatea obiectivă iar conceperea unui asemenea enunț rezultă în urma adecvării intelectului în raport cu obiectul cunoaşterii. Pe cale de consecință, sunt definite două adevăruri: (i) cel al naturilor compuse, în potențialitatea lor, acest adevăr fiind susceptibil de eroare pentru că este obținut analitic, secvențial, pe calea digitur; (ii) cel obținut în urma unui proces elaborat vizând realizare existențială, proces ființial de natură spirituală înfăptuit pe calea numită inesse.
Astfel, filosofia theoretică va fi formulat o identitate între ceea ce s-a numit, la un moment dat, realizarea Ființei11 şi, mai târziu, realizarea spirituală, această reuşită umană având ca principal obiectiv formarea şi dezvoltarea intuiției intelectuale – facultatea de a vedea direct şi nemijlocit adevărul dat fiind faptul că subiectul, procesul şi obiectul cunoaşterii se reunesc printr-o experiență unică. În acest sens, Anton Dumitriu vorbeşte despre două feluri de procese intelectuale distincte, …un travaliu direct datorat funcției intuitive a facultății raționale noesis, la declanşarea căruia Ființa este sesizată prin principiile – ideile – al căror loc geometric este, şi un travaliu dialectic, discursiv, dianoia, cu un caracter preparativ… (p. 124).
Realizarea Ființei este cunoaşterea veritabilă şi aceasta nu se poate obține decât prin pătrunderea, mai mult sau mai puțin profundă, în natura intimă a ceea ce constituie obiectul cunoaşterii. Dată fiind natura biunivocă a procesului cunoaşterii, realizarea Ființei implică, aşadar, o profundă identificare a subiectului cunoscător cu obiectul cercetat de el sau, dintr-o altă perspectivă, o asimilare integrală a obiectului de către subiect spre a se obține astfel o percepție directă şi nemediată a adevărului.12 Aceasta este, pe scurt, foarte pe scurt, diferența dintre cunoaşterea speculativă, digitur, care vorbeşte despre… şi cea lăuntrică, inesse, care este în…; corespunzător celor două modalități, Aristotel deosebeşte două tipuri de intelect: noūs-ul inferior (pasiv, pathetikos13) şi noūs-ul superior (activ, intuitiv, poietikos14, apathetikos).
Intelecția (intuiția intelectuală) – manifestarea prin care noūs-ul activ recepționează inteligibilul – este posibilă datorită faptului că natura intelectului uman este identică cu cea a Ființei, stările multiple caracteristice acesteia din urmă fiind organizate ierarhic, tot astfel cum facultățile intelectului uman sunt clasificate şi ele, în mod corespunzător, de la simplu la complex. În esență, intelectul activ (intellectus agens) are capacitatea de a vedea cu ajutorul intelecției inclusiv realitatea de dincolo de materie, pe când intelectul pasiv nu poate gândi decât realitatea grosieră, materială, cea percepută senzorial şi experiențial.
Realizarea spirituală (metafizică) presupune, aşadar, o varietate specială de intuiție, respectiv intuiția intelectuală care ni se prezintă ca fiind diferită în raport cu intuiția sensibilă prin aceea că ea transcende distincția subiect cunoscător – obiectul cunoaşterii. Pentru a fi efectivă şi pe deplin utilizabilă, intelecția se impune a fi cultivată cu asiduitate, în prealabil, căci acest gen de abordare cognitivă este, în esența sa, o pătrundere în însăşi natura lucrurilor. Realizarea metafizică se bazează pe identitatea fundamentală dintre cunoaştere şi Ființă, această identitate fiind inerentă intelecției ca principal instrument prin care intelectul uman vede direct şi nemediat realitatea în profunzimea sa.15
În continuarea secțiunii dedicate realizării Ființei, Anton Dumitriu produce o expunere consistentă privind katharsis, purificarea, respectiv, acel demers calificat prin care şcolile tradiționale de filosofie îl pregăteau pe aspirant în vederea cultivării aptitudinilor speciale prin care noūs-ul să dezvolte intelecția şi, odată cu aceasta, capacitatea de a vedea direct şi nemijlocit adevărul. Noūs-ul inferior primeşte spontan şi pasiv informația, prin simțuri, fără să facă vreun efort; el soluționeză stimulul primit în manieră strict reactivă şi totul se transpune în gândirea / vorbirea de tip discursiv, dianoetic. Lucrurile stau diferit în cazul noūs-ului superior, intelectul creativ care, cum se ştie, funcționează independent şi de la sine, fără vreo intervenție exterioară; pentru ca acesta să-şi dezvolte capabilitatea de a se contopi în Ființă spre a vedea la propriu adevărul, noūs-ul trebuie să suporte o prelucrare prealabilă, o purificare specifică şi profundă care, în linii foarte generale, înseamnă o liniştire autentică (isihia) spre a se obține acea benefică pace lăuntrică menită să elimine segmentările de orice fel şi, tot asfel, distragerile curente ce vin din tumultul vieții.
Realizarea Ființei este, cumva, ținta generală a filosofiei theoretice – ne spune Anton Dumitriu – acest proces fondator pentru orice aspirant întru elevare spirituală fiind prezent, sub o formă sau alta, în toate şcolile filosofice antice greceşti. Plutarh menționează că, îndeobşte, filosofii greci considerau meléte16 (preparația în sine spre a se ajunge la intelecție) ca având drept scop atingerea stării de epoptie – acea realizare spirituală care-i permitea celui aflat pe cale să contemple în sens theoretic Ființa şi Adevărul inerent, deopotrivă. În acord cu preceptele tradiției exista, aşadar, o emulație generală întru obținerea şi dezvoltarea actului noetic-poietic, act ce-l înălța pe aspirant, prin însăşi parcurgerea sa la propriu, pe o treaptă superioară în ceea ce priveşte sesizarea stărilor multiple ale existenței în intimitatea şi profunzimea lor ființială. Despre această preparație specială au rămas numeroase referiri care, chiar dacă sunt insuficiente, fragmentate şi, uneori, doar aluzive, ele reuşesc, per total, să dea o imagine despre acest fenomen inițiatico-sapiențial orientat către un rezultat concret în ceea ce priveşte realizarea spirituală.
În legătură cu aspirația supremă a filosofiei theoretice exprimată prin idealul de a se atinge perfecțiunea concentrată în ideea de zeu, Anton Dumitriu spune desluşit că aceasta …este justificată prin concepția identității între noūs-ul în plin act şi Ființa (din punct de vedere filosofic), exprimată în limbajul tradițional inițiatic prin înrudirea până la identitate a omului cu zeul. În această filiațiune ideatică se înscrie, desigur, şi enunțul cristic Eu cu Tatăl una suntem!, sau celebrul dicton provenit hinduism referitor la natura lui Atman (spiritul individual) care, în final, se autoconstată a fi de-o-ființă cu Brahman – Supremul spirit.
În istoriografie au rămas numeroase referiri despre acest proces care viza realizarea spirituală în manieră tradițională; iată etapele sale, aşa cum sunt acestea specificate de către Anton Dumitriu în cartea sa: (i) purificarea (kátharsis, meléte) sau inițierea în micile misterii; (ii) inițierea în marile misterii finalizate prin atingerea statutului de om perfect – sophós; (iii) epoptia17 sau identificarea cu Unul.18 Anton Dumitriu ne prezintă acest tablou al devenirii omului spre a evidenția o anumită gradualitate a demersului, precum şi dificultatea în sine a procesului care, se înțelege, necesita nu doar o predispoziție naturală a celui ales întru inițiere ci şi o asiduitate deosebită şi o îndrumare temeinică din partea unui magister calificat.
La pitagoreici, de pildă, purificarea însemna o anumită dietă, diferite exerciții fizice, audiții muzicale destinate a curăți sufletul, o mai selectă şi rezervată relaționare cu semenii şi, nu în ultimul rând, un askesis (exercițiu spiritual) anume prescris pentru a se realiza liniştirea mentalului, o mai bună concentrare şi, în genere, o ascuțire a minții spre a sesiza rapid şi cu eficacitate stările multiple ale Ființei şi spre a scoate în evidență adevărul. Purificarea este, totodată, o acțiune vie şi conştientă îndreptată în scopul obținerii unei stări lăuntrice de neutralitate şi aceasta printr-un proces disciplinat şi constant de înlocuire a viciilor (patimilor) cu virtuțile contrare.19
Ca un corolar al cărții sale, Anton Dumitriu consemnează un ultim şi consistent capitol intitulat Sophós – Purtătorul de adevăr în cadrul căruia tratează despre idealul de om din antichitatea elenă. Ulterior, tema a fost dezvoltată pe larg, sub diferite aspecte, atât volumul Alétheia (1984), cât şi în ultima sa carte, Homo universalis (1990); din acest motiv, nu vom insista aici asupra acestui subiect. Vom aduce în atenție, totuşi, precizarea lui Anton Dumitriu cu privire la faptul că grecii …nu făceau o filosofie despre lume, ci o filosofie a lui a fi în lume care înseamnă realizarea Ființei. A urmări realizarea Ființei în mod efectiv şi a vorbi despre această realizare sunt două lucruri deosebite… şi, de asemenea, că, în esența fenomenului, realizarea Ființei înseamna, pe atunci, realizarea sophós-ului, omul deificat.

 

 

Bibliografie
Aristotel – Metafizica, Ed. Academiei, 1965;
Arman, Mircea – Eseu asupra structurii imaginativului uman, Ed. Tribuna, 2020;
Cornford, Francis – De la religie la filosofie, Ed. Herald, 2009;
Dumitriu, Anton – Philosophia mirabilis, Ed. Fundației culturale române, 1992;
Durant, Will – Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Grayling, A.C. – Istoria filosofiei, Ed. Trei, 2022;
Guénon, René – Metafizică şi cosmologie orientală, Ed. Herald, 2013;
– Stările multiple ale Ființei, Ed. Herald, 2012/SMF;
– Scurtă privire asupra inițierii, Ed. Herald, 2008/SPAI;
– Inițiere şi realizare spirituală, Ed. Herald, 2008/IRS;
– Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse, Ed. Herald, 2006;
Hadot, Pierre – Filozofia ca mod de viață, Ed. Humanitas, 2019;
Heidegger, Martin – Introducere în metafizică, Ed. Humanitas, 2011;
Johnsen, Linda – Maeştrii pierduți, Ed. Curtea veche, 2016;
Noica, Constantin – Devenirea întru Ființă, Ed. Ştiințifică şi enciclopedică, 1981;
Vlăduțescu, Gheorghe – Istoria filosofiei ca hermeneutică, Ed. Academiei române, 2007;
Zecheru, Vasile – Calea regală şi cele 33 de trepte ale desăvârşirii, Ed. Herald, 2021.

 

 

Note
1 NeFiința, Genunea cea adâncă, aşa cum o numea Mihai Eminescu; din moment ce este inexistent cu desăvârşire, Nimicul (Vidul, Zero-ul metafizic) nu poate fi în măsură a stârni vreo întrebare şi, astfel, nu poate provoca acea mirare vie, atât de rodnică în plan filosofic, pe care o produce Ființa, prin simpla sa vizibilitate.
2 Substanța permanentă şi primordială, natura ca atare; physis era reprezentat a fi în opozițe cu ceea ce este derivat şi tranzitoriu. Heidegger considera că, inițial, …la greci, […] Ființa (das Sein) a fost numită Physis.
3 Însemnând inițial idee (la Platon), devenită apoi ousia (essentia) sau energeia (la Aristotel) şi consacrată de către scolastici, în evul mediu, cu înțelesul de substanță; în limba latină, essentia decurge din verbul a fi (esse), cum se poate constata.
4 În expresie aristoteliană, to on he on, adică, existența ca existență sau tot ceea ce este, înțelegându-se prin aceasta întreaga realitate ca purtătoare a principiilor, categoriilor şi indivizilor, existența generică şi nedeterminată este ens in quantum ens, cum vor decreta mai târziu gânditorii scolasticii.
5 Guénon, SMF, pp. 35-41.
6 Heidegger, pp. 9-18.
7 Forma reprezintă condiția definitorie pentru individualitatea identificată printr-o corporalitate distinctă.
8 Guénon, 2006, pp. 87-96.
9 Guénon, SMF, pp. 43-48, 79-82, 99-106.
10 Alcătuite din părți sau, altfel spus, având o separare interioară a componentelor.
11 Devenirea întru Ființă, cum va spune Constantin Noica.
12 Guénon, SMF, pp. 111-115
13 Pathetikos – afectat, mişcat, impresionat, care suferă acțiunea cuiva.
14 În limba greacă, verbul poiein înseamnă a crea, a face, a scoate la iveală etc.
15 Guénon, 2006, pp. 135-140.
16 Meléte are numeroase înțelesuri, între care: pregătire, practicarea unei îndeletniciri, studiu, zel, asiduitate etc.
17 În aceeaşi familie lingvistică se află şi termenul epoptis care are un înțeles similar cu cel al cuvântului theoros, explicat anterior.
18 Unul din doctrina pitagoreico-platonicială, Ființa ca entitate supremă, aotcuprinzătoare, infinită şi eternă, având în centrul său Spiritul suprem şi omnipotent care a gândit şi a creat universul ordonat şi conştient de sine.
19 Zecheru, pp. 88-94.