Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Philosophia prote (I)

Philosophia prote (I)

Problema metafizicii a frămîntat asiduu gîndirea occidentală, iar un răspuns mulţumitor asupra începuturilor şi naturii sale nu a fost dat pînă în contemporaneitate. Fiecare este tentat să înţeleagă prin acest termen ceea ce consideră el a fi, iar generalitatea şi imprecizia termenului stîrneşte, pe lîngă confuzia inerentă, dezbateri contradictorii (1).
Chiar dacă,  în opinia noastră, sensul termenului de metafizică a fost devoalat cu mult înainte de Aristotel şi chiar de Platon, o dezbatere a acestuia pe tărîmul interpretărilor aristotelice şi, mai ales, postaristotelice, cînd acesta devine evident, ni se pare, încă, necesară.
Interpretările variate care au fost date acestui termen au la bază cele două interpretări date de comentatorii greci prepoziţiei meta.
Primul tip de interpretare este cel numit „platonizant” şi spune despre meta că ar însemna tot atît cît ordine ierarhică în obiect, metafizica fiind ştiinţa al cărei obiect se află dincolo de natură. Această interpretare datorată unui tratat al lui Herennios, dar care, se credea că ar fi o interpolare datînd din Renaştere şi care era curentă încă în Evul Mediu, era de fapt prezentă încă în scrierile neoplatonicilor(2). Metafizica era considerată ca fiind ştiinţa care tratează despre lucrurile separate de materie şi despre atributele Intelectului activ fiind teologie şi ştiinţa care se ocupă cu primele principii şi cauze, deoarece îşi are locul dincolo de obiectele fizice.
Dincolo de a fi o interpretare neoplatonică, după părerea noastră, ea este una platonică sau platonizantă şi corespunde sensului pe care Aristotel îl dă filosofiei prime. După acesta, dacă vom considera că există ceva etern şi imuabil, atunci doar filosofia primă sau, cu alte cuvinte, teologia, se cuvine a se ocupa de el: „Există sau nu separate (para) de esenţele sensibile, o esenţă imobilă şi eternă, şi, dacă această esenţă există ce este ea?”(3). Neoplatonicienii vor transforma în raport de transcendenţă (hyper) ceea ce la Aristotel nu era decît un raport de separare (para). Iar dacă metafizica este filosofie primă, şi se ocupă cu fiinţa, care este prima în ordinea cunoaşterii, ea se numeşte primă mai ales datorită demnităţii ontologice a obiectului său. Fiind, datorită acestui fapt, şi ştiinţa cea mai eminentă ea trebuie să se îndrepte spre genul cel mai eminent(4), gen care este arheul tuturor celorlalte lucruri. În acest fel, ca ştiinţă a principiului, ea va cunoaşte a fortiori toate lucrurile cărora principiul le este principiu şi, în acest mod, va fi „universală, pentru că este primă”.(5)
Nu există nici o îndoială că orice spirit platonic şi-ar asuma această definiţie, cu atît mai mult cu cît anumite texte ale lui Aristotel permit o asemenea interpretare. În plus, în acest mod se poate concilia primordialitatea atribuită de Aristotel ştiinţei primului principiu, separat şi imobil, cu prepoziţia meta din cuvîntul metafizică.
Cu toate acestea, cea mai frecventă interpretare, începînd încă cu primi comentatori, a fost cea după care sensul preponderent al prepoziţiei meta ţine de raportul cronologic, cu alte cuvinte, metafizica este numită astfel pentru că este posterioară fizicii în ordinea cunoaşterii. Conform acestor interpretări meta nu ar mai semnifica o ordine ierarhică a obiectului ci ordinea de succesiune în procesul cunoaşterii.
Această interpretare o găsim menţionată pentru prima dată la Alexandru din Afrodisia, în concepţia căruia „înţelepciunea” sau „teologia” ar fi fost numită „după fizică” datorită faptului că ea vine după aceasta în ordinea umană, adică în ordinea pentu noi (pros hemas), şi ţine cu adevărat seamă de distincţia aristotelică dintre anterioritatea în sine, sau prin natură, şi anterioritatea pentru noi, obiectul ştiinţei vizate fiind în sine anterior celui al fizicii, dar posterior în raport cu noi, ceea ce validează atît calificativul de filosofie primă cît şi pe cel de metafizică. Prin urmare, cei vechi nu se îndoiau că metafizica desemna filosofia primă şi avea drept obiect fiinţa ca fiinţă pe care ei o asimilau, în mod clar, cu fiinţa divină (6).
Să vedem însă ce înţelege chiar Aristotel prin această filosofie primă? În Metafizica (7) Aristotel ne spune că: „Este deci necesar să existe, printre aceste părţi ale filosofiei, o filosofie primă şi o filosofie secundă; se întîmplă de fapt ca fiinţa şi unu să se dividă nemijlocit în genuri, şi de aceea ştiinţele vor corespunde şi ele acestor genuri diferite; filosoful este acela pe care îl numim matematician; căci matematicile comportă şi ele mai multe părţi; există o ştiinţă primă, o ştiinţă secundă şi alte ştiinţe care le urmează în acest domeniu” astfel, „unui gen diferit îi corespunde o ştiinţă diferită” iar unei părţi a genului, o parte a ştiinţei.
Dar, totuşi ce este ştiinţa fiinţei ca fiinţă? Stagiritul, la începutul cărţii Γ a Metafizicii, o opune tocmai ştiinţelor particulare: „Căci nici una din aceste ştiinţe nu examinează în general fiinţa ca fiinţă, ci, separînd o parte oarecare din aceasta, îi studiază proprietăţile” (8). Aparenta contradicţie dintre acest text şi definiţia dată mai sus filosofiei a făcut ca unii editori să scoată din text acest pasaj ca fiind interpolat, însă nu există nici o contradicţie decît dacă asimilăm filosofia primă cu ştiinţa fiinţei ca fiinţă căci „doar atunci am avea aceeaşi ştiinţă definită pe rînd ca ştiinţă universală şi ca ştiinţă a genului particular al fiinţei” (9). Aşadar, în afara oricărei presupuse contradicţii, filosofia primă apare ca o parte a ştiinţei fiinţei ca fiinţă.
Acest raport ne este confirmat de clasificarea aristotelică a ştiinţelor contemplative unde filosofia primă se suprapune filosofiei secunde care este fizica şi în care matematicile ocupă o poziţie intermediară.
Astfel, fiecăreia din aceste fiinţe îi aparţine, în opinia Stagiritului, un gen particular al fiinţei:
a). Fizica se ocupă cu fiinţele separate şi mobile.
b). Matematica cu fiinţele imobile şi neseparate.
c). Teologia, asimilată de Aristotel cu filosofia primă, ţine genul fiinţelor separate şi imobile.
Prin urmare, în opinia lui Aristotel, dacă este de găsit undeva, atunci divinul este prezent în această natură imobilă şi separată.
Interpretarea filosofiei prime ca teologie pare să se confirme ori de cîte ori Aristotel foloseşte termenul de philosophia prote, iar în acele locuri în care nu este nominalizată clar ca fiind teologie, filosofia primă este întotdeauna opusă fizicii ca filosofie secundă, în timp ce filosofia fiinţei ca fiinţă este opusă doar ştiinţelor particulare. Astfel, filosofia primă este tot atît cît ştiinţă a formei pure şi care nu există decît în domeniul lucrurilor divine ca separată de natură. Astfel încît, dacă nu ar exista filosofia primă, fizica ar fi întreaga filosofie. Ar rezulta, de aici, că lupta pentru întîietate în filosofie s-ar da între fizică şi teologie, ştiinţa fiinţei ca fiinţă rămînînd undeva în afara discuţiei, cu toate că, sau poate că tocmai de aceea, este posibilă ştiinţa fiinţei ca fiinţă şi în afara teologiei ca filosofie primă. Nu numai că accesul la una şi la cealaltă se face pe căi diferite, dar însăşi modalitatea cercetării rămîne diferită.
Ceea ce ne îndreptăţeşte la această opinie, care, dusă pînă la capăt, ar sugera că deja Aristotel ar statua, chiar dacă nu la modul explicit, existenţa unei ştiinţe care ulterior se va numi metafizică, este excepţia de la capitolul K al Metafizicii. În acest capitol apare, nu o singură dată, ci de trei ori, expresia philosophia prote sau echivalente ale acesteia (he prote episteme; he prokeimene philosophia) cu referire la ştiinţa fiinţei ca fiinţă. Şi aici, se trece la delimitarea ştiinţei primordiale de ştiinţele secunde însă deosebirea de esenţă constă în aceea că filosofia primă, dincolo de a fi considerată parte, este văzută ca întreg, respectiv ca întregul domeniu al filosofiei. De aceea, filosofiei prime îi revine inclusiv rolul de a studia fundamentele matematicilor şi a tuturor celor ce nu sunt în mişcare, ca atare nu aparţin domeniului fizicii, prin urmare de a stabili principiile comune tuturor ştiinţelor.
Iată deci, o viziune apropiată de sensul pe care îl capătă termenul de metafizică doar la unii discipoli şi comentatori ai lui Aristotel care s-au străduit să unifice oarecum doctrina maestrului lor. De aceea, încă din secolul al XIX-lea autenticitatea acestui capitol al Metafizicii a fost îndelung contestat, părere cu care sîntem de acord în totalitate, nu numai datorită diferenţelor stilistice ale textului cît, mai ales, deosebirilor de esenţă care apar relativ la cartea E.
Însă, acest aspect interesează mai puţin cercetarea noastră. Ceea ce este demn de remarcat este că această interpretare va deveni tradiţională la comentatori permiţînd echivalarea ştiinţei fiinţei ca fiinţă cu philosophia prote, ceea ce implică deja posibilitatea unei interpretări unitare a Metafizicii, fapt perpetuat pînă în zilele noastre. Este momentul în care filosofia primă este separată de teologie, relevîndu-se lipsa preocupărilor teologice din scrierile metafizice. Din această ştiinţă fără nume a fiinţei ca fiinţă, văzută ca filosofie primă dar care nu era teologia, comentatorii au denumit, mai apoi, metafizica.
Totuşi, această interpretare duală a metafizicii, pe de o parte ca transcendens şi filosofie primă, pe de alta ca postfizic şi formalizant, a rămas pînă în zilele noastre, în ciuda posibilităţii aparente de conciliere a celor două aspecte, una dintre cele două interpretări trebuind aleasă ca veritabilă.

 

Note
1 Mult rău a făcut înţelegerii termenului de metafizică interpretarea eronată a lui metà tà physicá aşa cum a fost ea statuată de primii editori ai lui Aristotel. Prima menţiune cunoscută a termenului de metafizică o găsim la Nicolaos din Damasc (prima jumătate a secolului I d.Ch.), în ciuda opiniilor contrare ale lui P. Moraux sau W. Jaeger care considerau că titlul Metafizica a fost folosit încă de Ariston din Keos (sec III î.Ch.). Acelaşi lucru este valabil şi pentru H. Reiner („Die Entstehtung und ursprüngliche Bedeutung des Names Metaphysik”, în Zeitschrift für philosophische Forschung, 1954, p. 210-237). Vidi si  P. Aubenque, Problema ființei la Aristotel, passim. Opinia noastră diferă aici de toţi comentatorii pe care îi cunoaştem, considerînd că sensul termenului de metafizică are o vechime şi aplicabilitate „practică” egală cu primele aproximări filosofice ale presocraticilor. În acest sens a se vedea studiul nostru, Despre divin, poetic şi filosofic în gîndirea preplatonică, Grinta, Cluj-Napoca, 2005.
2 Simplicius, Phys., 1, 17-21 Diels.
3 Aristotel, Metafizica, M, 1, 1076 a 10 sq. Cf. B, 1, 995 b 14; 2, 997 q 34 sq.
4 Aristotel, Metafizica, E, 1, 1026 a 21.
5 Aristotel, Metafizica, E, 1, 1026 a 30.
6 Cf. J. Owens, The Doctrine of Being in the Aristotelian Metaphysics, Toronto, p. 3sq, care este şi el în deplin acord cu această asimilare.
7 Cf. Γ, 2, 1004 a 2; 1003 b 19.
8 Γ, 1, 1003 a 22 sq.
9 Vidi, P. Aubenque, Problema finţei la Aristotel, Buc., 1998, p.43. Interpretarea noastră are drept punct de plecare şi datorează mult acestui remarcabil studiu.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg