În mai multe locuri din Metafizica (1) Aristotel pune, aşa cum s-a mai văzut, problema anteriorității filosofiei prime şi ajunge la concluzia că ar exista trei sensuri ale acesteia.
În primul rînd, anterioritatea desemnează o poziție raportată la un reper fix care s-ar putea numi principiu (arhe), astfel, ceea ce este cel mai apropiat de principiu se numeşte anterior iar ceea ce este îndepărtat de acesta vom numi posterior. Prin urmare, anterioritatea presupune alegerea unui principiu care, la rîndul lui poate fi, prin natură sau prin arbitrariu.
Al doilea tip de anterioritate este anterioritatea după cunoaştere, care la rîndul ei este înțeleasă ca anterioritate absolută (aplos proteron) şi ea, la rîndul ei, văzută ca fiind divizată după criteriul discursului sau al senzației. În primul caz, anteriorul capătă dimensiunea universalului iar în al doilea pe cel al individualului.
În ce priveşte al treilea tip de anterioritate, Aristotel arată că ar fi potrivit cu natura şi cu esența (kata physin kai ousian). În acest fel, sunt anterioare toate lucrurile care pot exista independent de alte lucruri, în timp ce celelalte lucruri nu pot exista fără ele, prin aceasta, celelalte forme de anterioritate reducîndu-se la aceasta, a treia, acesta fiind şi sensul fundamental al anteriorității.
De aici, înțelegem că anterioritatea de tip kata physin kai ousian, este cea fără de care nimic nu ar putea exista, acest ceva privilegiat fiind esența, adică acel ceva care este în acelaşi timp subiect şi conținut (hypokeimenon). Ca formă de desfăşurare, anterioritatea după natură şi după esență capătă forma logică a relației cauzale, prin urmare schema succesiunii temporale.
Oricum abordăm problema (modalitățile 1, 2, 3.), anterioritatea este dependentă de sensul analizei (de la cauză la efect sau de la finalitate la cauză), prin urmare de cunoaştere. Însă, oricît am vrea, cunoaşterea nu poate face abstracție de succesiune, adică de timp, indiferent de sensul abordării (prin deducție sau prin inducție). Pe de o parte, Aristotel statuează o modalitate de abordare a discursului pornind de la esență ca fiind prima (şi care este modul de abordare al filosofului), pe de altă parte vorbeşte de mersul înapoi pe cursul natural al lucrului (sau modul de abordare a fizicianului). Oricum am pune problema, timpul este acela prin care există înainte sau după.
Prin urmare, pentru Aristotel, cunoaşterea adevărată se desfăşoară conform unei ordini care nu este doar logică ci şi cronologică, întrucît nici o demonstrație nu este posibilă dacă nu se presupune adevărul premiselor sale. În cadrul silogismului nu poți ajunge la un rezultat valid dacă antecedentul nu este adevărat. Aristotel este primul care arată că imperfecțiunea acestui tip de raționament nu stă în acea „demonstrație în cerc” cît în precedența adevărului față de sine însuşi, deoarece întotdeauna premisele primului silogism vor fi prime şi nedemonstrabile. Astfel, anterioritatea premiselor, în măsura în care este posibilă ştiința ca ştiință, trebuie să fie logică, cronologică şi epistemologică. Cunoaştere implică tot atît cît ordine a ființei, adică ca primul d.p.d.v. ontologic să fie anterior din d.p.d.v. epistemologic. În cele două Analitici, acest principiu reiese cu claritate, cauza generării lucrurilor fiind asimilată mişcării prin care progresează cunoaşterea. Aşadar, problema începutului este pusă în termeni analogi atunci cînd se vorbeşte de cunoaştere şi mişcare, în ambele cazuri punîndu-se problema lui anagke stenai (necesitatea opririi) şi imposibilitatea unei regresii-progresii la infinit, pe de o parte datorită Primului Motor, pe de altă parte datorită caracterului axiomatic al primului principiu al demonstrației.
Pornind de la aceste premise, Stagiritul se întreabă cum este posibil ca aceste principii să fie cuprinse prin intermediul minții, atîta vreme cît Primul Motor nu poate fi cuprins prin modalitatea ştiinței (modul patetic) ci doar prin intuiție? Rămîne o singură explicație: intuiția este începutul ştiinței. În Etica Nicomahică acesta spune textual: „Leipetai noun einai ton arhon – Rămîne că intuiția este cea care cuprinde cu mintea principiile (2)”. Cu toate acestea, la sfîrşitul analizelor sale regresive asupra principiilor cunoaşterii, Aristotel nu face decît să determine negativ ideea de intuiție, arătînd că aceasta nu este decît „corelativul cognitiv al principiului”, acel ceva fără de care principiul nu poate fi cunoscut, în măsura în care este cu adevărat cognoscibil.
În Metafizica (3) Aristotel descrie calitățile cerute acestei ştiințe pe care o numeşte, după cei vechi, înțelepciune şi care are ca obiect cauzele şi principiile prime, anume claritatea şi exactitatea, fiind, astfel, cele mai uşor de cunoscut. Înțelepciunea, ne spune el, este ştiința unică al cărei scop este ea însăşi şi atît de liberă de toate dependențele şi habitudinile umane încît doar Zeul însuşi ar putea-o poseda. (4)
În Etica Nicomahică (5) după ce este descrisă viața contemplativă, ni se spune că aceasta ar fi posibilă numai în măsura în care ar exista ceva divin în natura umană. Ceea ce este divin în natura umană vom regăsi descris în Analiticele secunde (6) ca principiu superior ştiinței umane, ca principiu al principiului, anume: intuiția. „Dacă intuiția (nous) este ceea ce e divin în raport cu omul, viața dusă conform intuiției va fi o viață divină în raport cu viața umană” (7)
Însă, dacă lucrurile stau aşa cum sunt prezentate în Etica Nicomahică, atunci, înțelepciunea, ca filosofie primă, departe de a fi cea mai facilă dintre ştiințe este, mai degrabă, cea mai dificilă. Sau, poate, Aristotel vrea să spună că există o ştiință care este mai presus de uman şi este uşoară datorită exactității şi clarității sale ca lumina şi o filosofie umană ce stă față către față cu lucrurile umane şi care nu poate întreține o relație cu intelectul activ (nous). Această diferențiere dintre cunoaşterea în sine şi cunoaşterea pentru noi este făcută încă de Platon în Cratylos şi Parmenide, ajungîndu-se la paradoxul după care cu toate că cunoaşterea în sine nu este accesibilă omului, tot aşa, Zeul nu poate cunoaşte realitatea pămîntească. Aristotel va trage concluzia că divinitatea nu cunoaşte decît cele divine, iar cunoaşterea celor pămînteşti ar fi o degradare pentru aceasta. (8)
Cu toate acestea, el se va întreba, cum este posibil ca tocmai cel mai manifest, clar şi explicit să ne fie nouă, oamenilor, cel mai îndepărtat şi inaccesibil? Răspunsul nu poate fi decît unul: cauza se află în noi şi nu în dificultatea metafizicii, ea nu ține de caracterul obscur al acesteia ci de precaritatea gîndirii umane.
Şi dacă lucrurile stau aşa, dacă metafizica nu este, pînă la urmă, filosofie primă ci doar ştiința ființei ca ființă, atunci diferența dintre cele două s-ar traduce în termenii teologiei şi ontologiei, a lui nous apathetikos şi nous pathetikos.

Note
1 E, 1, 1026 a 10;cf. ibid, 1026 a 29; K, 7, 1064 b 13.
2 Eth. Nic., VI, 6, 1141 a 6.
3 Op. cit., A, 2, 982 a 25; 982 b 2; 982 a 10.
4 Met., A, 2, 982 b 28-30; 983 a 6-9.
5 X, 7, 1177 b 30.
6 II, 19, 100 b 15.
7 Eth. Nic., X, 7, 1177 b 30.
8 Met., Λ, 9, 1074 b 25 sq.