Pianist, compozitor, născut în România (Teaca, Cluj), Lucian Ban s-a folosit din plin de oportunitatea deschiderii granițelor spre Vest. O parte din studii sunt făcute la nou-înființata secție de Jazz, fiind îndrumat de Mircea Tiberian, la Conservatorul din București. A doua parte din studii sunt terminate la New York la The New School University Jazz Program (studiind pianul cu Junior Mance și compoziție cu Manny Albam, Jim McNelly & Charles Tolliver). În acești 20 de ani s-a dezvoltat ca artist și om într-una din cele mai competitive piețe de muzică din lume, în inima New York-ului, unde pune bazele mai multor proiecte de-a lungul anilor, precum Blutopia, Tuba Project, Elevation sau, mai recent, The American-Romanian Jazz Suite.

RiCo: – V-ați născut la Teaca (în județul Cluj). Muzica tradițională românească v-a influențat muzical în vreun fel?

Lucian Ban: – Nu în mod direct. Evident că ce am ascultat când eram copil, la radio sau la televizor, m-a influențat, dar am descoperit asta mai târziu, după ce mă mutasem la New York și începusem să mă uit înapoi – și într-un fel așa s-a născut și proiectul cu Suita Româno-Americană (The Romanian-American Jazz Suite), este un proiect care a început din 2006, iar ulterior am făcut un proiect cu muzica lui George Enescu, este o muzică mult mai contemporană, deși el a fost un mare compozitor de muzică clasică. Deci, muzica tradițională m-a influențat, dar nu în mod direct, deoarece am redescoperit-o mai târziu.
…
– V-ați mutat de la Cluj la București cu facultatea. Cum v-ați acomodat cu Bucureștiul?

– În 1994 m-am dus să studiez la proaspăt înființata secție de Jazz de la Conservatorul din București. Pentru un ardelean, întotdeauna Bucureștiul este un mic șoc, dar pentru mine nu conta pentru că eram plin de energie pentru muzică. În București erau mai multe cluburi, mai multe oportunități și locații unde să cânți și mai mulți muzicieni de jazz. Debutul însă l-am făcut la Cluj, la vechea Casă a Pionierilor. M-am mutat la București, dar când ești foarte tânăr, și plin de energie, acomodarea merge ușor. Acum nu m-aș mai muta la București.
…
– Aveați formația Jazz Unit…

– Da, exact. Albumul de debut s-a numit Changes, Live at Green Hours și a fost înregistrat live. La doi ani diferență am scos al doilea album, tot la Green Records. De data aceasta a fost un album de studio, From Now On, lansat chiar înainte să plec, îl avea ca invitat pe un saxofonist olandez, Ferdi Schukking, și a primit Premiul pentru Cel mai bun album de jazz al anului 1999 acordat de revista Actualitatea Muzicală a Uniunii Compozitorilor din România.

– Cum ați început să cântați la pian? De ce tocmai pianul?

– M-a atras de la bun început pianul, nu vioara sau trompeta. Am luat lecții în particular, după care am început studiile la București.
…
– Care este stilul de jazz pe care considerați că îl abordați?

– Aceasta este o întrebare la care probabil pot să răspundă mai bine criticii de muzică. Cu siguranță că stilul meu s-a schimbat de-a lungul anilor, în special după mutarea la New York. Stilul meu este mult mai crud (raw) decât jazzul european. Asta este influența New York-ului, unde muzica jazz este mult mai raw. Cu siguranță sunt influențe care au apărut mai mult acolo în muzica mea. Au fost oameni ca Andrew Hill (considerat pionier al stilului free jazz piano), pianiști care erau la limita avangărzii în momentul în care au apărut în anii ‘60-’70 și care au rămas mai experimentaliști. Paul Bley (recunoscut pentru contribuțiile sale pentru mișcarea free jazz), Sun Ra (promotorul filozofiei cosmice)… E destul de greu să spun unde este poziționat stilul meu. Au spus-o în diferite forme doi sau trei critici. Rămâne să confirme specialiștii, dar mie îmi place să cred despre mine că sunt la limita avangardei, în legătură cu trecutul, cu tradiția. Sensul melodic este foarte important pentru mine. Într-un cuvânt, ce fac eu astăzi, aproape cu toate proiectele, este situat în contemporary jazz, care este un termen care acoperă foarte multe stiluri și subgenuri.

– Îmi tot spuneți de diverse proiecte începute și colaborări… De ce nu aveți un anumit proiect pe care să vă concentrați pe deplin? De ce aveți atâtea Side Projects?

– Acestea nu sunt Side Projects. Este pur și simplu ceva care ține de muzica de jazz, spre deosebire de rock sau altceva. Unde este grupul AC/DC, este vorba de AC/DC. Pentru ei, un proiect solo devine un Side Project. În jazz nu este același lucru. În jazz, de-a lungul anilor colaborezi cu zeci sau sute de muzicieni – tu în grupurile lor, ei în grupurile tale, pe diverse instrumente. Răspunsul direct este că am atâta muzică în cap încât trebuie să fac diverse proiecte și unele nu se potrivesc pentru anumiți muzicieni, sau în unele aud în capul meu vioară și nu saxofon și atunci devine un proiect separat.
…
– Publicul de jazz a scăzut dramatic în România imediat după Revoluție…

– Jazz-ul este inerent o muzică a libertății, și poate sună a expresie goală, dar e foarte multă libertate în jazz prin improvizație. Și muzicienii de jazz sunt niște oameni cu un spirit de libertate foarte mare. Să nu uităm că jazzul vine din Black Culture, care a avut mereu o problemă cu libertatea în sine. În România anilor dictaturii lui Ceaușescu este clar că muzica jazz era o supapă și era un fel de dizidență culturală, care era amplificată de lipsa oricăror altor alternative. În momentul în care s-a deschis piața, în 1990, era normal ca jazzul să nu mai aibă succesul de masă pe care l-a avut înainte, ca să nu mai zic de cultură în general. Teatrul, spre exemplu, nu a mai avut același succes ca înainte, literatura nu mai are același succes pe care l-a avut înainte…
Vara, în Europa, există 1.800 de festivaluri specializate pentru muzica și artiștii de jazz, în decurs de trei luni. Deci, public este, chiar dacă nu la nivelul cifrei de plătitori care se adună pentru Sting, Madonna, AC/DC. E mai mic, e de nișă, dar acolo publicul este foarte viu; iar
jazz-ul este foarte viu.
…
– Cum ați ajuns în Statele Unite?

– Cu o bursă la New School University în urma CD-urilor imprimate și lansate de Green Records. A fost o negociere pe bursă, că nu aveam toți banii, și am fost obligat să îmi vând casa, dar după ce am ajuns acolo mi s-a oferit o bursă integrală. Deja din al doilea semestru aveam bursă integrală și în continuare cred că este cea mai bună școală de jazz din lume, pentru că spre deosebire de celelalte școli de muzică din America, la New School predau muzicienii de jazz. Asta a fost inovația lor, în New York. Ei s-au gândit: facem o școală și îi angajăm pe muzicienii aceștia cunoscuți care cântă în cluburi. De aceea am și dorit să studiez aici și nu la Berkley sau Miami. Sunt și alte școli bune de muzică în America, dar nu au cadrele didactice așa cum sunt la New School. Am făcut doi ani și jumătate de studii despre jazz, compoziție și aranjament, care mi-au folosit foarte mult.
……
– Venind din Europa de Est, venind din România, cum ai fost acceptat?

– Uman vorbind, m-au primit cu brațele deschise. Am iubit întotdeauna America. Sunt conștient de faptul că middle-America nu este neapărat la fel, dar i-am iubit pe americani și îi iubesc în continuare. Iar comunitatea de jazz este formată din cei mai calzi oameni din lume.

Interviu realizat de
RiCo