Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Piatra din mal

Piatra din mal

 

Piatra din mal

Şi dacă apele râului curg,
e fiindcă există piatra din mal.

Şi dacă zidurile oamenilor țin,
e fiindcă există piatra aceasta rostogolită,
pe care zidarul o pune la loc.

Şi dacă turnul se înalță dincolo de nori,
e fiindcă există piatra aceasta
în unghiul din bolți.

Şi dacă sabia ne despică din zori până-n seară,
e fiindcă există piatra aceasta prin aer,
de care se-ascute cu scântei.

Şi dacă şarpele împreună cu copilul beau lapte,
e fiindcă există piatra aceasta sub vas.

Şi dacă stăm drepți în bătaia vânturilor
şi sub lumina soarelui,
e fiindcă există piatra aceasta
sub picioarele noastre.

Şi dacă reuşim să o vedem la capăt de drum,
e fiindcă există piatra aceasta
preschimbată în noi.

Poarta dintr-o singură piatră

Doi uşori, dintr-o singură piatră,
închipuiesc, în mijlocul zidului, o poartă,
legând cetatea, cândva strălucitoare,
de grădina cu pomii dați în floare.

De jur-împrejur, săpate frunze şi struguri,
după un tipar lăsat din tată în fiu;
de printre pietrele de jos ale zidului,
o viță de vie acoperă strâmta intrare.

Cum s-o descoperi pe sub podoaba de frunze,
sau dacă aceasta este chiar semnul?
Din cetate să fi trecut cineva în grădină?
Cu dinții muşc piatra şi pe buze

mi se prelinge sânge cu aromă de struguri.
Prea strâmtă intrarea. Din grădină să fi trecut
cineva în cetate? Stăpânul doarme,
sau s-a sculat înainte de ivirea zorilor?

Straturi de pământ s-au aşezat peste pietre
şi numai un tânăr, după un desen străvechi
sapă să readucă cetatea în soare.
În fața lui pare că am mâncat din pâine,

În fața lui pare că am băut licoare din struguri,
deşi am rupt mereu din piatră,
pentru a mă reîntoarce în odaia din care ieşisem.
Nicicând de două ori să nu se poată trece!?

Doi uşori, dintr-o singură piatră,
închipuiesc, în mijlocul norilor, o poartă;
prin această imagine dintre viață şi somn,
ce realitate să treacă mai poate?

Între două pietre

Două pietre, una peste alta, deasupra pământului,
stau adormite, ca şi cum ar fi părțile
unui om obosit;

din cea de deasupra, o flacără porneşte în jos
şi, atingând țărâna, le ridică pe amândouă;

din cealaltă, flacăra creşte spre nori,
făcând din piatra de deasupra o oglindă

în care se vede flacăra, coborându-se-n cer,
şi Eroul Călăreț la Vânătoarea cea Mare.

O singură flacără între pietrele zburătoare –
tu însuți şi eu adormit la capătul drumului.

În fața zidului

Pe zidul de piatră umbra omului a devenit
transparentă
şi omul, uitat de vremi, o umbră care priveşte
zidul;

cu fiecare brâu de pietre a imaginat câte o vârstă
şi câte un om cu fiecare piatră pusă de mâna
cu har.

El însuşi împietrit. Numai o rază din ochi îi
taie-n piatră
forma, pe marginea umbrei, după tiparul minții.

Un gol a apărut în zid: prin el se văd cum alte
pietre
se şlefuiesc între ele, sub lucrarea luminii. El
dispăruse,

pe când o pânză ajunsese jos cu ştersul zidului.
Nicio urmă; doar pe piatră o nouă umbră
răsfrântă.

Piatra disprețuită

Zidarul a dat toate măsurile pentru pietrele
turnului
şi proprietarul carierei şi le-a notat
ca nicio daltă de tăietor să nu le-ncurce –
numai că piatra din unghi a sosit cu alte măsuri.
Disprețuită de lucrători, cât mai departe
am găsit-o aruncată prin pulberea drumului.
Pe partea din față am văzut săpate
versuri ale lui Arnaldus Villanova;
de sub ele, au început să se aleagă
semnele unui ochi, care uimit mă privea,
întorcându-mi imaginea – o mică păpuşă
cu o lampă în mâna dreaptă. Pe partea cealaltă,
un copil muta o piatră cu-aceleaşi versuri,
de-alungul unui drum asemănător acestuia –
către turnul din Bollingen. Bătrân, rostogolesc
piatra cu măsurile greşite pe sub privirea
aceluiaşi zidar. Deodată, piatra se prinde
în mijlocul drumului. Pe o față a ei citesc:
În amintirea celei de a şaptezeci şi cincia aniversări,
C.G.Jung a făcut şi aşezat aceasta aici,
ca pe o ofrandă, în anul 1950. Ştiu:
Cine o citeşte
aude de sub piatră plânsul lui Jung
şi cine o rostogoleşte mai departe,
țipătul lui Merlin, din adâncimile pădurii.

Vântul şi pietrele muntelui

Vântul înfioară veşmintele femeilor pe străzi,
deşi ele cred că privirile aprinse-ale bărbaților;

vântul întinde aripile păsările să zboare,
deşi ele simt cum aerul le poartă pe sub nori;

vântul mută picioarele oamenilor pe drumuri,
deşi ei cred că mersul le stă în puteri
şi că între un pas şi altul nu este nicio
contradicție;

vântul împinge apele dintr-o parte într-alta,
deşi ele cred că albiile li s-au schimbat;

vântul răvăşeşte urmele lăsate noaptea-n nisip,
deşi eşarfa găsită în zori e semn că
dansatoarea înnebunise sub stele;

vântul înalță şi năruie templele, piatră cu piatră,
deşi cioplitorii le aşează în ziduri
după firul cu plumb şi bula de aer;

vântul împrăştie cuvintele, sau le strânge în fraze
ce fac să reziste zidurile lumii,
deşi se văd cum limbile singure se mişcă;

vântul trece şi-mi ia cuvintele din gură,
de vuietul înspăimântător mă ascund în stâncă:
doar un spate de-aramă, am văzut, în mijlocul
vântului,
ținând laolaltă pietrele muntelui.

Despre forme

Piatra are trei forme:
o formă pentru vii,
o formă pentru morți
şi-o formă pentru mâna ce-o pune în zid.

Viii şi morții au câte două forme,
date de faptul că unii uită
şi alții nu uită nimic.

Numai zidarul are o singură formă,
din care
nu se vede decât zidul.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg