Ploieștean la origine, absolvent al Universității bucureștene de arte (promoția 1983), Valter Paraschivescu este un nume bine cunoscut în lumea plasticienilor de la noi și nu numai, lucrările sale călătorind, de-a lungul timpului, în expoziții internaționale din Italia, Germania, Franța, Spania, Belgia, Polonia, Ungaria etc. În țară, zecile de prezențe pe simeze au bucurat ochii privitorilor din București, Ploiești, Constanța, Galați, Târgoviște, Craiova, Câmpina și din alte orașe, artistul fiind și un beneficiar al multor premii și recunoașteri de specialitate. Este prezent, de asemenea, în colecții publice și private din România, Anglia, Austria, Germania, Spania, Elveția și încă multe țări europene, dar și pe alte continente, cum ar fi America de Sud, în Argentina, sau Australia.
Fără să caute cu obstinație încadrarea într-un anumit curent, sau înregimentarea într-un stil pe care să-l numească propriu, după cum aflăm din chiar declarațiile sale, Valter Paraschivescu se folosește de o gamă largă de tehnici pentru exprimarea artistică, de la pictura în ulei, pe pânză, carton sau lemn, până la acuarelă, grafică, gravură sau chiar combinarea unora dintre ele. Pendulând între un figurativ liric și nonfigurativ, oriunde s-ar situa în această plajă generoasă de posibilități, artistul se bazează de fiecare dată pe excelenta stăpânire a desenului. Cu alte cuvinte, desenul său (pentru care a fost premiat în mai multe rânduri, în competiții de grafică sau gravură) îi permite să domine, fără efort, oricare dintre zonele în care creația sa se manifestă. Astfel, schițele, desenele realizate plein air, în cazul în care nu au fost finalizate la locul întâmplării lor, în natură, purtate în atelier au ajuns să fie desăvârșite după ce prima impresie artistică a fost trecută prin filtrul gândirii creatorului. Unele dintre aceste teme nici nu au putut fi epuizate într-o singură lucrare, dând naștere la mai multe replici, sau cicluri, precum e cazul celor intitulate Deșertul tătarilor. De remarcat în acest caz, la fel ca în cazul altei picturi, intitulate Viața pe un peron, atât referințele culturale pe care pictorul le introduce în creația sa, cât și mesajul, conștient sau nu, care se desprinde, cel puțin din aceste două titluri. Ambele romane, atât cel al lui Dino Buzzati cât și cel lui Octavian Paler, fac trimitere la contexte sociale banale, unde rutina îngroapă marile năzuințe, dar de unde speranța nu a plecat niciodată. Speranța că viața, până la urmă, va pregăti fiecăruia o împlinire măreață. O cheie optimistă (și) prin care poate fi interpretată arta lui Valter Paraschivescu.
Pe lângă desenul bine stăpânit, culoarea este o altă caracteristică de bază a creației artistului. O cromatică puternică, uneori amintind de promotorii fovismului, izbucnește în pânzele sale. Și am să dau drept exemplu acel bine cunoscut roșu-aprins din unele fundaluri care produce o simplificare a subiectelor, pe care le reduce la elemente simple, minore s-ar putea spune dacă nu ar fi vorba tocmai despre a da celor mai neînsemnate detalii o măreție epică: o fereastră, un baraj, o suită de clădiri etc. Alteori, pictorul sacrifică seducțiile culorii, ale cărui maestru, după cum spuneam, este, în favoarea unor griuri oțeloase (precum în lucrarea Bacoviană), spectaculoase de altfel, pentru a reda o dinamică a luminii prin fascicole de tușe argintii. Aici, dar și în alte cazuri (Roșu și negru, Toamnă în țara moților sau Vechea gară), accentele de negru preiau rolul de suport exaltând nuanțele reci, alături de care, prin contrast, petele de culoare par de o extremă delicatețe. Sunt situații în care (desigur, mă raportez îndeosebi la selecția de lucrări care însoțește acest număr al Tribunei) paleta artistului devine mai sprintenă, cu acorduri luminoase de galben, turcoaz, albastru, violet deschis (vezi Căluțul de lemn ori Început de toamnă), sau cu tente opalescente, precum acele fluidități de acuarelă din Apus de soare.
Și, pentru că tocmai am amintit de lucrările în acuarelă, este evidentă strădania artistului de a întreține, în permanență, prospețimea și intensitatea inspirației. Asistăm astfel la un fascinant spectacol plastic, în care peisajele redate sub imperiul imediat al emoțiilor (Golf la Mediterană, Dimineață în Tarcău etc.) se împletesc, sau mai bine spus se completează cu adevărul relativ, modelul lăuntric pe care pictorul alege să-l exteriorizeze pe pânza care slujește ca intermediar între natură și propriile sentimente. Putem spune că arta lui Valter Paraschivescu se caracterizează prin căutarea unui echilibru între cele două abordări, de-a lungul unei evoluții foarte variate, păstrând o continuitate remarcabilă. Înțelegerea sa pentru tot ceea ce vede îi permite să depășească banala observație și să surprindă ceea ce oferă natura mai valoros. Uneori o linie, un semn sau o tușă mai îngroșată sunt de ajuns. Și cu cât pictura se îndepărtează mai mult de o reprezentare figurativă, cu atât impactul emoțional asupra privitorului este mai puternic.
De fiecare dată însă, artistul știe să confere un sens monumental acordurilor sale austere, nu neapărat prin căutări insistente ci, îndeosebi, prin modul său de a construi perspective prin care să aducă planurile adânci la suprafață, integrând în ele aspectele multiple ale subiectelor în cauză. Este remarcabil faptul că în opera sa, dezvoltată, așa cum aminteam, pe mai multe planuri simultan, artistul rămâne lucid, deschis noului, atitudine care, până la urmă, se constituie într-o datorie a oricărui creator.
„Eu consider – mărturisea Valter Paraschivescu în debutul unei expoziții personale – că pictura mea este una nonfigurativă, dar care are totuși prezent elementul figurativ de la care s-a pornit, pentru că orice artist trebuie să aibă o stare față de un element din natură, element real pe care, în funcție de sensibilitatea și de vibrațiile sufletului său, să încerce să-l transforme în imagini. Cred că m-aș încadra într-un fel de abstracționism expresionist, ca să zic așa.” Quod erat demonstrandum!