Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Pindar sau poezia ca fapt-de-a-fi

Pindar sau poezia  ca fapt-de-a-fi

Luată în viziunea istoricilor artei şi filosofiei greceşti, poezia lui Pindar poate fi considerată deja ca depăşind sfera influenței mitologice, aşa cum apăreau ele la Homer, Hesiod sau Orfeu, deşi miturile apar la tot pasul în creația celui mai mare poet liric grec, căpătînd o serioasă turnură abstractă, conceptuală.
Pindar s-a născut la Kinoskephalai, în anul 520 î.e.n. Făcea parte dintr-o cunoscută familie de aristocrați, cea a Egizilor, de origine doriană, despre care se ştie că aveau în grijă un cult al lui Appolon. De altfel, unele izvoare, ne informează că poetul însuşi, a cărui operă stă în întregime sub semnul perceptelor apolinice, s-a bucurat, pe parcursul întregii vieți, la Delphi, de onoruri deosebite. Conform biografilor săi, primii paşi în arta poetică i-a făcut sub îndrumarea poetei Corinna, şi concomitent s-a inițiat în domeniul citharediei şi aulodiei; mai apoi şi-a desăvîrşit studiul liricii la Athena cu Lasos din Hermione. A debutat de timpuriu, remarcîndu-se de la prima sa odă, Pythice X, datată în 501 î.e.n. La Athena i-a cunoscut pe Eschil şi pe Simonides din Ceos, acesta din urmă împreună cu nepotul său Bacchylides avînd să-i fie adversarii cei mai prestigioşi, rivalitate ce transpare pe parcursul întregii sale creații poetice. Deşi contemporan dramaticelor confruntări dintre greci şi perşi, 490 – 479 î.e.n., poetul nu ia nici o atitudine față de aceste evenimente care au marcat profund întreaga lume elenă, împărtăşind atitudinea neutră a cetății sale, aşa cum reiese din criticile adresate de unii autori antici.
După anul 480, îl găsim în Cyrenaica, invitat de regele Arkesilaos, şi în Sicilia ca oaspete a lui Hieron, tiranul Syracusei, unde va rămîne o bună bucată de timp.
Aceasta este perioada sa cea mai fertilă, iar contactul cu ideile orfice şi pythagoreice de care era impregnat climatul spiritual al insulei, îl influențează vizibil. Bogata sa activitate literară, desfăşurată în numeroase specii ale poeziei lirice, acoperă o lungă perioadă de timp, încheindu-se cu Pythica VIII, compusă în 446 î.e.n. Va muri la o serbare în Argos, în jurul vîrstei de 80 de ani, în 442 î.e.n. Cu el dispare practic genul literar al liricii corale, chiar în momentul apogeului ei, lăsînd locul dramei antice.
Opera pindarică, ne spune Stella Petecel în, Pindar – Notă introductivă, Filosofia greacă pînă Ia Platon,2 a fost împărțită de gramaticii alexandrini în 17 cărți grupate pe specii de poezie lirică; epinikii, paiane, prozodii, threnoi, parthenii, dithyrambi, enkomii, etc., etc., împărțire respectată pînă în ziua de azi. Dintre acestea s-au păstrat integral patru cărți de epinikii, dedicate învingătorilor la jocurile panelenice – Olympice, Pythice, Nemeice, Isthmice – care au contribuit cel mai mult la faima poetului. Celelalte creații ne-au parvenit fragmentar şi sînt scrise în dialectul doric.
Aşa cum aminteam, Pindar este unul dintre poeții înclinați spre zonele abstracte ale gîndirii, care au meditat îndelung asupra problemelor religioase, etice, ontologice sau estetice. El ia obiectul celebrării odei – victoria atletică – doar ca pretext pentru a face considerații generale asupra omului, a valorii şi destinului său. Nu putem, desigur, vorbi despre o doctrină pindariană, el rămînînd poet prin excelență, ci de o punere în aspect a unor idei fundamentale ale culturii grecești antice dar, prin aceasta, nu lipsite de originalitate, contribuind chiar la cristalizarea şi evoluția unora dintre ele.
Conceptul central al întregii producții pindariene este cel de arete – virtutea, care la el apare foarte nuanțat, „constituind punctul de convergență între lumea învingătorilor la jocuri şi lumea zeilor şi eroilor, conferind poemelor o unitate de concepție, prin investirea exemplelor mitice cu funcția de modele ideale pentru atlet”.3 Pindar priveşte virtutea ca un dar divin, unică sursă a înțelepciunii – sophia, şi prin aceasta a adevărului – aletheia. Această virtute este circumscrisă unui sistem etico-religos guvernat de principiul apolinic al lui metron ariston, care se traduce prin expresia: măsura este binele suprem. În viziunea lui, însă, accesul muritorilor la acest bine, care are valențele înțelepciunii şi adevărului, este imnul limitat la adevăr și frumos atît  „cît stă omului în putință”. Cu adevărat înțelept este doar Zeul. Omul este, în acelaşi timp, dependent şi independent față de divinitate:
«Neam al oamenilor, neam al zeilor: şi unora, şi altora aceeaşi mamă ne-a dat suflarea; ne desparte însă o putere în totul diferită, astfel încît acesta, neamul oamenilor este nimic, pe cînd cerul de aramă de-a pururi neclintit sălaş rămîne. Ne apropiem totuşi de nemuritori, atît prin înălțimea spiritului cît şi prin natură, deşi nu vedem limpede, nici ziua nici noaptea, pe care drum ne-a scris destinul să ne îndreptăm» (Nemeice VI, 1-7, trad. Stella Petecel).
G. F. Gianotti, în Per una poetica pindarica,4 comentînd două fragmente, unul transmis de Plutarch, celălalt de Platon, în Menon 81, b-c., spune că ele aparțin unor threnoi şi ilustrează concepția orfico-pythagoreică despre imortalitatea şi transmigrația sufletelor; în aceste contexte sufletul este privit ca avînd natură divină şi este închis în corp, ca într-un mormînt, prin reîncarnare. Să vedem însă ce spune poetul:
„Trupurile tuturor se supun morții atotputernice, dar şi după moarte rămîne încă vie, aionos eidolon, aparența spirituală a ființei, căci singură ea vine de la zei. Ea doarme cît timp corpul este treaz, dar cînd omul doarme îi este relevată, în multe vise, judecata divină a plăcerilor şi suferințelor, apropiindu-se din ce în ce.” (în continuare, la Pindar, vom folosi peste tot traducerile Stellei Petecel )5
Faptul că Pindar defineşte sufletul – psyche, ca eidolon, imagine, aparență, spectru, ne trimite cu gîndul la calitatea duală a corpului uman din credințele populare şi poemele homerice. Pe de altă parte, ideea după care această aparență spirituală a ființei vine de la zei, este pythagoreică. Doar pythagoreicii, spune Marcel Detienne în
La notion de daïmon dans le pythagorisme ancien,6 consideră visul o formă de existență, o experiență cu semnificații pentru viața prezentă şi viitoare. Ei îşi reprezentau sufletul ca aparență – eidolon , ca agent al revelațiilor aduse de visele mantice.
Această viață viitoare, expresie ce face referire la reîncarnarea sufletului, îşi găseşte explicația în al doilea fragment luat în discuție de către Gianotti dar şi de către Detienne, redat de Platon în Menon:
„Celor cărora Persephona le-a primit ispăşirea unei greşeli de demult, ea le trimite din nou sufletele, în al nouălea an, spre soarele [din tărîmul] de sus, iar din ele regi venerabili se nasc şi bărbați puternici, agili, mari prin înțelepciune; pe aceştia, în timpurile ce vin după ei, oamenii îi numesc eroi sacri.”7
Tot în doctrina pythagoreicilor găsim ideea conform căreia, aşa cum arată şi Pindar în fragmentul reprodus mai sus, sufletul trebuie să se elibereze de ciclul reîncarnărilor prin ispăşirea unor vechi păcate comise într-o viață anterioară; de aici şi importanța dată de pythagoreici ritualurilor purificatorii, sugerate de poet la începutul acestui al doilea fragment. Se pare, mențiunea lui Pindar despre sufletele care, deşi purificate, se mai încarnează o dată, pentru a aduce beneficii omenirii este o conciliere între doctrina orfico-pytagoreică şi cultul eroilor.8
Această concepție asupra sufletului, dar şi cea potrivit căreia orice depăşire a măsurii este echivalentă cu o culpă, ce atrage pedeapsa ca act al justiției divine, îl apropie pe Pindar de mentalitatea arhaică a lui Hesiod. Unicul mod prin care omul poate depăşi limitele este poezia, care, prin natura divină a inspirației, face parte dintre valorile eterne. Iată cum exprimă acest fapt Pindar:
„Înțelepții au recomandat cu deosebire preceptul: nimic prea mult – méden agan. (fr. 35 b.)
„Mintea trebuie să tindă spre măsură.” (fr. 52 a)
„În cuget măsura căutînd-o, în fapte măsura păstrînd-o.”(VI, 71)
„Trebuie să-ți cunoşti întotdeauna, în toate,
măsura potrivită.” 9
„Pentru fiecare lucru există o măsură”10
Iar atunci cînd Pindar se referă la poeți şi poezie, la posibilitatea omului de a-şi depăşi limitele, fără a cădea în hybris, spune:
„Stă în putința zeilor să le insufle înțelepților înțelegerea acestor lucruri; muritorilor, însă, nu le este dat să le descopere [singuri]. Voi, Muze fecioare, pentru că toate le ştiți şi împreună cu tatăl celest, stăpînul norilor întunecați, şi cu Mnemosyne dețineți această lege sacră, ascultați-mă acum: limba îmi arde de dorința să picure dulcea floare a mierii, în timp ce cobor spre Loxias în larga incintă, la serbarea găzduirii
zeilor.” (Fr. 52 f.)
Sau:
„Rugă înalț fiicei lui Uranos, Mnemosyne cea frumos înveşmîntată în peplos, şi copilelor sale, să-mi dăruiască har: căci oarbe sînt mințile oamenilor cînd vor,
necălăuziți de ale Helikonului locuitoare, să cerceteze adîncul drum al înțelepciunii; mie, însă, ele mi-au dăruit această trudă nemuritoare.” (Fr. 52 h).
„Prea lung ar fi să mă întorc pe drumul tuturor; timpul mă zoreşte şi cunosc un drum scurt. Voi fi, pentru mulți alții, călăuză spre înțelepciune.” 11
„Dă-mi oracole, Muză, şi-ți voi fi interpret.”(Fr. 150)
„Pe mine m-au ales Muzele să mă înalț ca herald al cuvintelor înțelepte.”(Fr. 70 b)
„Mi-a fost hărăzit de o putere divină să compun, lîngă zeiescul pat al Meliei, unind trestiile flautului şi gîndurile minții, un cîntec nobil spre a voastră cinstire.”(Fr. 52 h.)
C.M. Bowra, în Pindar,12 arată că nici unul dintre poeții greci nu a fost atît de preocupat de obiectul artei sale. Datorită multiplelor teoretizări şi reflecții asupra naturii, a funcțiilor poetului şi poeziei, Pindar este socotit de către critica modernă, fondatorul primei poetici greceşti: G. F. Gianotti,(Op. cit. p. 39-40), consideră că cercetarea acestui aspect al operei pindariene ar putea scoate la iveală o adevărată estetică a poeziei lirice, umplînd oarecum golul lăsat de Aristotel în Poetica, prin omiterea tratării acestui subiect.
Mario Untersteiner, în La formazione poetica di Pindaro, 13 afirmă că datorită faptului că nu putem vorbi de o poetică sistematică ci de una ce se construieşte odată cu poezia, aşadar implicită, ea trebuie reconstituită şi reconstruită din afirmațiile găsite ici-colo pe parcursul întregii sale opere.
Problematica esențială a aşa-numitei poetici pindariene este aceea a originii şi genezei poeziei, al cărei prim termen este divinitatea. Pentru Pindar momentul creației poetice este un act de cunoaştere directă, un drum scurt, cum spune el, prin care înțelepciunea divină este transmisă poetului printr-un act de mania, de nebunie revelatoare, de en-thousiasm, termen ce se traduce prin expresia ieşire din sine.
Aşadar, termenul de poezie reprezintă pentru Pindar înțelepciunea însăşi, ambele fiind un dar al divinității. Nu numai filozofia este apropierea de divinitate cît stă omului în putință ci şi poezia. Ca domeniu al cunoaşterii poezia este adevărata cunoaştere, scopul ei ultim fiind rostirea adevărului, despre zei şi muritori deopotrivă. Este semnificativ, în acest sens, faptul că Pindar numeşte poezia prin termenul sophia- înțelepciune, iar poetul este denumit sophos – înțelept. Iar în virtutea faptului că poetul are acces la sfera divinului, fiind singurul dintre muritori înzestrat cu acest dar, poetul – înțelept, este un poeta-vates, un herald, interpret şi profet al Muzelor, fapt ce indică o apropiere a poeziei de arta mantică. Acesta este şi sensul de a pune problema relației poeziei cu adevărul – aletheia, ca scoatere din ascundere şi uitare fără uitare, adevăr atemporal, etern, ce ține de istoria sacră a zeilor, poetul cuprins de nebunia divină fiind în măsură să respingă falsul generat de plăsmuiri întîmplătoare și versificație vidă, apanaj al impostorilor și veleitarilor.
În acest sens, G.F. Gianotti,14 arată că poetul nu este văzut de Pindar ca un simplu instrument al divinității, aşa cum apare el la Platon în Ion, ca un vas, ci ca un colaborator al acesteia, colaborator independent, independență conferită de cuvînt şi ritmul muzical. Pe acest plan, spune Gianotti, Pindar îşi conştientizează plenar capacitățile şi originalitatea sa artistice, punînd în evidență caracteristicile tehnice ale sophiei, raportate la activitatea sa specifică.
În acest sens, atenția lui Pindar este îndreptată asupra epinikiei – oda triumfală – legată de o structură fixă, dar reunind teme diferite, cum ar fi: elogiul atletului învingător, nararea unui mit, considerațiuni filosofice, considerațiuni asupra naturii. Mario Untersteiner,15 analizînd tema libertății pe care poetul şi-o poate lua față de de această structură fixă arată că există două esențe tematice ale odei pindarice: cea a selecției exprimată de conceptul de kairos, interpretat ca funcție estetică a măsurii, ca lege supremă a compoziției, cerînd adaptarea formei la subiect, şi cel al unității formale, rezultat din sinteza armonioasă a elementelor variate impuse de tradiție, astfel încît să alcătuiască un ansamblu coerent.
C.M. Bowra,16 arată că Pindar, ca reprezentant al liricii corale este conştient de obligația poetului de a instrui, el văzînd în poezie un instrument al educației etice, ideea exprimată direct în oricare dintre creațiile sale. Această altă menire a poeziei pindarice este realizată prin însăşi alegerea temelor mitice, ai căror eroi servesc drept construcții umane ideale pentru eroii din arenă. În acelaşi timp, poezia ca instrument incantatoriu are darul de a trezi în sufletul auditoriului sentimentul de bucurie entuziastă, de en-thousiasmos, de ieşire din banalitatea sinelui cotidian, şi producere a stării de katharsis. Funcția practică a poeziei capătă astfel două valențe: una estetică – marcată de katharsis – şi alta morală, educațională.
Pindar vede în poezie o îndeletnicire superioară oricărei activități umane, iar afirmînd caracterul universal şi etern al poeziei, el recunoaşte în aceasta singurul mod în care omul poate depăşi efemera condiție a existenței. Gianotti, (Op. cit. p. 55 şi urm.), arată că proiectarea poeziei, ca act divin şi uman, capătă la Pindar dimensiuni cosmice, comparabile cu cele ale Muzelor în Olymp, iar poetul este un corespondent al conducătorului lor, Apollo, supranumit, de aceea, şi musagetes – conducătorul Muzelor.
Această asociere între poet şi Apollo nu este deloc una întîmplătoare. Aflată sub semnul lui Apollon, cum încă de la bun început arătam, poezia pindarică dezvoltă patru mari coordonate: măsura, ordinea, armonia şi adevărul-aletheia. Ea trece de la multitudinea ființărilor contingente în care este întîlnit omul în structura fenomenală a cotidianului, şi atinge domeniul pur al formei eterne, adică ființa (faptul-de-a-fi) privită sub toate cele trei accepțiuni date de gîndirea greacă: existență, rațiune şi adevăr.

 

Note
1 Faptul-de-a-fi este înțeles aici în sensul grecescului to on.
2 Cf. Stella Petecel, Op. cit., în Filosofia greacă pînă la Platon, Buc., 1984.
3 Stella Petecel, Op. cit., loc. cit.
4 G.F. Gianotti, Op. cit., Torino, Paravia, 1975, pp. 100, 106-107.
5 St Petecel, Op. cit, loc. cit.
6 M. Detienne, Op. cit., Paris, Les Belles Lettres, 1963, p. 60 şi urm.
7 Platon, Menon, 81 b-c. Opere, vol. I-VI, Buc., 1974-1989.
8 Cf. A. Croiset, La poesie de Pindar et le lois du lyrisme grec, Paris, 1895, p. 210-211.
9 Pindar, Pythice II, 34.
10 Pindar, Olympice XIII, 47-48.
11 Pindar, Pythice VIII, 29 – 32,
12 C.M. Bowra, Op. cit., Oxford, 1964, p. 1.
13 Cf. M. Untersteiner, La formazione poetica di Pindaro, Messina-Firenze, 1951, p.20.,
14 Gianotti, Op. cit., p. 65.
15 Cf. M. Untersteiner, Op. cit., p.97.
16 C.M. Bowra, Op. cit., p. 98.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg