În limbaj juridic, termenul de plată nu se rezumă doar la a desemna suma de bani remisă cu titlu de preț în executarea unui contract de vânzare ci desemnează o modalitate de executare de bunăvoie a unei obligații.
Astfel, se sting prin plată atât obligația cumpărătorului sau a chiriașului care datorează un echivalent al dreptului de proprietate, respectiv al dreptului de folosință, cât și obligația debitorului de a acorda întreținere sau a celui obligat să repare prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită.
Cum plata reprezintă un mijloc de executare, de stingere a unei obligații, orice plată presupune o datorie, iar pe cale de consecință ceea ce s-a plătit în lipsa unei datorii este supus restituirii, în temeiul plății nedatorate.
Plata nedatorată este definită ca fiind un fapt juridic licit de a plăti o datorie care nu există, cu efectul obligării a celui care a primit plata la restituire1.
Pentru ca plata să fie nedatorată, se impune, prin ipoteză să existe o plată, respectiv solvens să execute în mod voluntar o obligație animat de intenția de a stinge o datorie, având, în mod eronat, convingerea că datorează ceva.
Plata poate presupune fie executarea obligației de a da, de exemplu remiterea unei sume de bani, predă un bun individual determinat sau o cantitate de cereale sau alte bunuri de gen, fie a obligației de a face2, cum ar fi prestarea unui serviciu sau executarea unei lucrări.
Însă simpla executare a unei obligații nu este suficientă pentru a atrage aplicarea regulilor plății nedatorate, fiind necesar ca executarea obligației să fie făcută cu intenția de a stinge o datorie, solvendi gratia3 sau animus solvendi4. Întrucât, dacă o persoană a plătit o sumă de bani cu intenția de a stinge datoria unui prieten cu scopul de a face o favoare acestuia din urmă, sunt aplicabile regulile contractului de donație, partea fiind animată de intenția de a-l gratifica pe cel al cărui datorie o plătește.
Inexistența datoriei înseamnă fie că între părți nu există niciun raport obligațional, acesta existând doar în reprezentarea slovensului, de exemplu acesta din urmă poartă negocieri cu vecinul său privind vânzarea unei suprafețe din grădina acestuia din urmă, iar ziua următoare plătește vecinului suma de bani oferită, fără însă să fi ajuns la un acord privind suprafața de teren vândută, nefiind încheiat contractul de vânzare. Sau ipoteza în care moștenitorul plătește un legat, despre care nu știa ca a fost revocat5.
De asemenea, este posibil ca obligația pe care solvens înțelege să o execute să fi existat în trecut, însă să fi fost desființată ca urmare a rezoluțiunii sau rezilierii. De exemplu, prin desființarea prin rezoluțiune a unui contract de vânzare, se stinge și obligația de plată a prețului, iar dacă din eroare este plătită, ulterior acestui moment, este supusă restituirii în temeiul plății nedatorate.
Se va putea cere restituirea plății și în ipoteza în care a fost plătit mai mult decât se datora6. Dacă din eroare, solvens plătește suma de 10.000 lei în loc de 1.000 lei va putea cere, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, restituirea a ceea ce depășește suma de 1.000 lei.
Inexistența datoriei nu presupune absența oricărui raport obligațional între părți, fiind posibil ca între acestea să există o altă obligație decât cea plătită. Vom fi în prezența plății nedatorate și în ipoteza în care solvens este ținut să plătească vecinului său despăgubiri pentru stricăciunile aduse de cățelul său proprietății celui din urmă, dar independent de plata acestor despăgubiri plătește o sumă de bani, crezând ca a încheiat cu acesta un contract de vânzare.
Vor fi aplicabile tot regulile plății nedatorate în ipoteza în care debitorul nu oferă plata creditorului sau unui reprezentant al acestuia ci unei alte persoane, crezând în mod greșit că acesta este adevăratul creditor7. De exemplu un moștenitor restituie un împrumut contractat de părintele său unei alte persoane, crezând că aceasta din urmă are calitatea de creditor.
Nu vor fi aplicabile regulile plății nedatorate în ipoteza în care solvens a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv. Cumpărătorul care a primit bunul și a obținut un termen de plată de 30 de zile, nu poate cere restituirea prețului dacă din eroare a plătit după 20 de zile. În același sens, partea care restituie un împrumut înainte de împlinirea termenului, nu poate cere restituirea acestuia. În aceste cazuri, datoria există, cumpărătorul datorează prețul, iar debitorul este ținut să restituie împrumutul, fiind amânată doar exigibilitatea acestor obligații, nefiind astfel îndeplinită una din condițiile plății nedatorate, respectiv inexistența unei datorii.
Se mai impune ca plata să fie făcută din eroare, respectiv, solvens să nu știe că nu datorează suma plătită, respectiv că nu există o datorie. În executarea obligației, acesta acționează cu intenția de a plăti, dar având reprezentarea falsă că datorează plata în temeiul unei obligații preexistente.
Această din urmă condiție nu are caracter absolut, existând situații în care se admite restituirea plății chiar dacă solvens știa că plătește fără a datora. Astfel este cazul debitorului care a plătit o datorie și apoi a pierdut chitanța care atesta efectuarea plății, ulterior, la cererea creditorului, plătește încă odată datoria pentru a evita o eventuală executare silită și aplicarea unor majorări ale creanței. Dacă după acest moment găsește chitanța liberatorie care atestă prima plata, poate obține restituirea celei de a doua plăți, pe temeiul plății nedatorate, chiar dacă nu a fost în eroare la momentul plății8.
De asemenea, condiția erorii nu este necesară în cazul în care o parte a efectuat plata în executarea unui contract care ulterior a fost desființat cu efect retroactiv, prin nulitate sau rezoluțiune9. În aceste ipoteze, la momentul executării plata era datorată, fiind făcută în executarea unui act juridic. Desființarea suportului obligației cu efect retroactiv, face ca și obligațiile generate să fie considerate a nu fi existat niciodată, iar dispărând obligația, datoria, dispare chiar temeiul plății.
De regulă, efectul plății este acela de a stinge un raport juridic: prin achitarea prețui se stinge obligația care incumbă cumpărătorului; prin restituirea împrumutului se stinge obligația debitorului; prin plata chiriei se stinge obligația chiriașului, etc. Însă, în ipoteza în care plata nu este datorată, nu produce efectul extinctiv, ci unul generator de drepturi și obligații.
Principalul efect generat de plata nedatorată este obligația de restituire: accipiens, debitor al obligației de restituire, este ținut să înapoieze ceea ce a primit fără temei de la solvens, creditor al acestei obligații. Executarea și întinderea obligației de restituire diferă în funcție de obiectul plății și după cum accipiens a fost sau nu de bună-credință la momentul la care a primit plata.
În principiu, obligația de restituire are menirea de a repune părțile în situația anterioară faptului care a generat obligația de restituire, anterioară plății, urmărind să reechilibreze valoric patrimoniile părților.
Dacă plata a avut ca obiect un bun individual determinat, un teren, o livadă de pomi fructiferi, un apartament, un autoturism, executarea obligației de restituire presupune înapoierea bunului.
Dar, în atingerea scopului proclamat, acela de a repunere părțile în situația anterioară efectuării plății nedatorate, obligația de restituire nu se poate limita doar la înapoierea materială a bunului. Este posibil ca între momentul plății și ce al restituirii să se scurgă săptămâni sau ani, timp în care o parte a fost despuiată de atributele dreptului de proprietate, în timp ce o altă parte s-a bucurat, pe nedrept, de acestea. Debitorul obligației de restituire a utilizat bunul, care poate suferi astfel unele deteriorări, s-a bucurat în mod gratuit de folosința acestuia sau dacă bunul era frugifer de fructele produse – roadele pomilor; recolte agricole, chirii sau arenzi.
Utilizarea unui bun îl supune riscului de a suferi deteriorări sau scăderi ale valorii, care se poate produce mai lent sau mai accentuat, cum este cazul autoturismelor sau a aportatelor electronice, punându-se problema în patrimoniul cui vor fi decontate. Deteriorarea rezultată din folosința normală a bunului este suportată de solvens, acesta neavând dreptul de a obține o indemnizație pentru deteriorarea rezultată din folosința normală a bunului. În schimb, dacă aceste deteriorări au fost produse din culpa debitorului ținut la restituire, care nu a efectuat reparațiile necesare, a depozitat necorespunzător bunul sau l-a utilizat într-un mod nepotrivit destinației sale, atunci acesta din urmă va fi obligat la despăgubiri.
De asemenea, debitorul va fi ținut să restituie fructele produse de bun, precum și să plătească creditorului o indemnizație pentru lipsa de folosință a bunului.
Dacă accipiens a fost de bună credință la momentul la care a primit plata, acesta acceptând executarea obligației crezând, în mod greșit, că este datorată, obligația de restituire este limitată, fiind ținut să înapoieze doar bunul, reținând pentru sine fructele și fără a datora o indemnizație pentru lipsa de folosință.
În schimb, dacă accipiens a fost de rea-credință, acceptând plata deși știa că nu există o datorie, obligația de restituire este integrală, fiind ținut să înapoieze bunul împreună cu fructele produse de acesta și indemnizația pentru lipsă de folosință, după caz.
Se poate că între momentul plății și cel al restituirii, debitorul să efectueze o serie de cheltuieli privitoare la bun, unele necesare, în vederea conservării bunului, iar altele utile, care urmăresc punerea în valoare a bunului. Cum debitorul este obligat să înapoieze bunul, în vederea realizării echilibrului valoric între patrimoniile părților, creditorul va fi ținut să ramburseze aceste cheltuieli.

 

 

Note
1 Paul Vasilescu, Drept civil. Obligațiile, Ediția a 2-a revizuită, editura Hamangiu, București, 2017, p. 226
2 Liviu Pop, Ionuț – Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 281
3 Liviu Pop, Ionuț – Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op.cit., p. 282.
4 P. Vasilescu, op.cit., p. 227
5 Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Ediția 3, Editura C.H.Beck, București, 2019, p.271
6 P. Vasilescu, op.cit., p. 228
7 Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., p.272
8 Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., 2019, p.272; Liviu Pop, Ionuț – Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op.cit., p. 284
9 ibidem