În dialogul Phaidon Socrate platonicul ne deschide o nouă perspectivă prin care se poate face relectura metafisică a marilor dialoguri în lumina „Doctrinei nescrise”.
„Spre locul unde (Eleusis n.n.), după cum se spune, asemeni acelora care au primit inițierea, sufletul își va petrece pentru totdeauna timpul printre zei.”(Phaidon,81 a ).
De mult timp studioșii au introdus distincția între un Platon ezoteric și unul exoteric .
Prin exoterice de la exo,în afară,ne lămurește G. Reale, înțelegem scrierile dedicate de Platon celor di afara Școlii, iar cele ezoterice, (de la eso,dinăuntru), dedicate celor din interiorul Școlii, discipolilor.
Platon din Doctrina nescrisă este un Platon ezoteric, ne spune K.Gaiser, el numește ezoterică această teorie a Principiilor, „prin care Platon se adresa unui cerc restrâns de discipoli, care după o lungă și intensă pregătire matematico-dialectică erau capabili să și-o însușească în mod adecvat. Nu trebuie să înțelegem doctrina secretă, ca o doctrină plină de artificii, pe care am putea-o întâlni în mici comunități religioase, sau secte religioase, sau în grupuri formate dintr-o anumită elită.”1
Termenul de ezoteric mai este folosit pentru a indica în mod normal scrierile lui Aristotel destinate discipolilor care frecventau Școala peripatetică. „Sensul special al dimensiunii ezoterice a lui Platon, scrie G. Reale, este acela care caracterizează alegerea discursului oral, dialectic, pentru a exprima doctrina Principiilor prime. Calea de acces la ezoteric coincide cu o dură ucenicie educativă, de care vorbește în mod expres și în dialogurile Republica și Legile. În dialogul Republica se vorbește chiar de o ucenicie care durează până la cincizeci de ani…De altă parte Principiile supreme care vorbesc despre sensul ultim al lucrurilor sunt cu adevărat accesibile omului numai printr-o ucenicie lungă, ori mergând pe „lunga cale a ființei”, fără a găsi căi mai scurte. În acest sens, conclude Reale, termenul ezoteric poate dobândi un răspuns valid și o semnificație proprie cu totul particulară, dar în același timp destinată, așa cum am văzut că ne spune Gaiser și cum a precizat și Szlezak, nu în sensul practicii unor secte religioase sau al unor grupări elitiste fără consistență.”2
Teoria platonică a celor două Principii supreme nu este nici pe de parte ceva fără importanță, ci reprezintă într-o formă cu adevărat exemplară, o schemă de gândire, care exprimă în modul cel mai autentic marca grecității. G. Reale trece în revistă un scurt istoric al teogoniei, cu apariția lui Zeus pe firmamentul Olimpului și deci cu zeii olimpici. Titanii înfrânți de Zeus sunt aruncați în Tartar, care este lumea opusă în mod radical Olimpului. Fiecare dintre zei ne apare ca un amestec de forțe opuse între ele.Apollo, de exemplu, are ca simboluri tipice lira și arcul cu săgețile cruzimii. Artemide este Preacurata și în același timp protectoarea femeilor la naștere. Fiecare dintre divinități își are opusul ei. Apollo este contrapus lui Dionisos, Artemide contrapusă Afroditei.
În forma gândirii polare, scrie Philippson, contrariile unor copii nu sunt legate în mod indisolubil, la fel ca polii unei Sfere, ci sunt condiționate în opoziția lor; pierzându-și polul opus ele și-ar pierde însăși sensul lor.”3 Acest sens constă în faptul că ele, ca și contrare, în același mod cu cel al axei care le separă și care în același timp le leagă, sunt părți ale unei unități mai mari, care nu este definită numai pe baza lor: ca să poată fi exprimată în termeni geometrici, ele sunt puncte ale unei sfere perfecte in se. Această formă polară a gândirii, scrie G. Reale informează în mod necesar orice obiectivare a gândirii grecești. Putem spune fără a greși, că este vorba de o sferă inteligibilă.
Forma simbolică cu cei doi poli, caracterizează gândirea greacă în toate manifestările ei, este relevată de teoria Principiilor supreme Unul/Diada și în tezele pe care Platon le-a exprimat în „Doctrinele nescrise.”
Margherita Isnardi Parente în comentariul la „Platon ezotericul” a lui H. J. Kramer ne spune că : „Unitarismul lui Kramer are aceeași rigiditate, ca și cel al lui Cherniss; și este aceasta, atitudinea semnificativă a unei noi stagiuni a criticii, strâns legată de declinul istoricismului( studiile cele mai recente despre Aristotel, cu revizuirea a ceea ce în mod cu totul benefic, pentru decenii, a criteriului genetico-evolutiv jagerian, și care este demonstrat într un mod cu totul evident)4
Demonstrația lui Kramer se bazează pe textele ce aparțin Scrisorii a VII-a 341 b și urm., unde se afirmă că învățătura filosofică nu este comunicabilă în felul învățăturilor comune, și că nu există (o suggramma), o expunere sistematică a filosofiei platonice, o densă afirmare a ezoterismului adevăratei doctrine a lui Platon, care să nu fie încredințată în realitate textului scris. Dar reține faptul că numai aceasta ar fi doctrina cea adevărată, despre care Aristotel ne dă indicații esențiale, și pentru care ne indică metoda unei analize interpretative valide … Aluzii la o doctrină formată a principiilor sunt posibil de găsit și în dialogurile din tinerețe Lahes și Lysis , cu prezența în ele a problemei constante a multiplicității indefinite ce se contrapune unității; problema Unu-lui, a funcționării cu rol de ordine supremă a Binelui, este prezentă în Republica 500 c, 506 a pentru a nu vorbi de dialogul Parmenide; pasajul 176 e, din Theaitetos cu accentul misterios a două paradigme sau exemplare eterne ale binelui și răului, pe care nu le putem explica altfel; Timaios 53d, cu accentul pe arhai cunoscute de Dumnezeu și acelora care-i dau atenție și în Timaios 57 d, unde cauza originară a neregularității, a dezordinii proprii materiei este surprinsă de conceptul de anisotes, ne duce la același rezultat.5 Celălalt reprezentant al Școli de la Tubingen, Konrad Gaiser, va fi mult mai tranșant când comentează textul din Fedru: „Scrisul este insuficient în raport cu adevărul în toate direcțiile. Până și oratorii, poeții, legislatorii sau politicienii trebuie luați în considerare, în sens filosofic, numai atunci când prin justificarea operelor lor literare au de spus mai mult decât ceea ce expun în scris cu argumentări mai profunde.
Fundamentul însuși a ceea ce scrie, a ceea ce este cu adevărat important (ef ois espoudaken ) , filosoful nu-l va încredința scrisului, unde este expus la neînțelegeri. Și de fiecare dată când filosoful se va implica ca scriitor, va ține pentru el însuși ceea ce este mai prețios.”6
Analizând ceea ce Platon vrea să spună referitor la dialogurile literare ,K. Gaiser, subliniază că este nevoie să se analizeze dacă și pentru scrierile aceluiași Platon este actual ceea ce Socrate a afirmat despre insuficiența expunerii scrise. Dialogurile lui Platon sunt implicate în această critică ?
Acestei probleme decisive îi vin date în mod esențial două răsopunsuri din partea exegeților. Reprezentanții Școlii de la Tubingen și cei de la Milano țin seama mai mult sau mai puțin de doctrina nescrisă, ezoterică a lui Platon. Anti-ezoteriștii, ce nu țin seama de doctrina orală și nu fac trimitere la o doctrină de dincolo de dialoguri, se explică astfel: dialogurile aceluiași Platon sunt ferite de această devalorizare a operelor literare, deoarece Platon a fost în măsură să facă față, în scrierile sale, insuficienței scriiturii. Azi criticii, scrie Gaiser, s-au pus de acord (împotriva părerii lui Schleiermacher) asupra faptului că dialogul Fedru ar aparține dialogurilor târzii (succesive Republicii); chiar dacă unii consideră că pot argumenta în aceeași direcție ( ca de ex. Th. Ebert 1974 , pp. 23-55) : ceea ce Socrate ar fi obiectat față de expunerea scrisă se adresa împotriva operelor ne-dialogice, în timp ce scrierile lui Platon însuși, întrucât dialoguri, ar oferi avantajele comunicării prin viu grai.
În această perspectivă, ceea ce ar trebui să înțelegem din expresia timiotera, ceva foarte special, pe care textul filosofic nu-l conține în sine (278 d ), i se dă cu aproximație același răspuns:
chiar la Platon ar exista o diferență între expunerea literară și expunerea orală, întrucât dialectica orală este superioară scrierilor prin vivacitatea și intensitatea lor, dar este vorba aici numai de o diferență de grad. În orice caz, n-ar fi normal, scrie Gaiser, să ne gândim la o doctrină nescrisă, care să trimită dincolo de textele scrise, ci la conținutul textelor. În textul din Fedru, Platon afirmă că filosoful, în cadrul unui colocviu cu caracter personal, este în măsură să sensibilizeze direct, deci cu o mai mare eficacitate, sufletul interlocutorului său. Această interpretare critică a expunerii literare exprimată în Fedru a obținut recent o precisă exprimare în studiul lui Wieland , 1982, pp. 14-27. Pericolul pe care-l semnalează Platon, explică Wieland, constă în posibilitatea de a înlocui cunoștințele factuale cu cele operaționale. În acest text Platon face trimitere la această formă decisivă de cunoaștere care singură face posibilă o folosire corectă a lucrurilor, și care sustrase oricărei formulări obiective, se găsește tot timpul și numai în sufletul subiectului cunoscător.
Cu dialogurile sale, așa cum a afirmat și Wieland, Platon încerca să evite cât mai mult pericolul de a fi neînțeles, în sensul acelei schimbări afirmate mai sus, necomunicând cititorului cunoștințele decisive în forma obiectivității cunoașterii factuale. În orice caz Wieland a declarat în mod hotărât: „ Nu se poate surprinde semnificația critică a scriiturii (din dialogul Fedru n.n) , dacă am dori s-o interpretăm în sensul că ar fi o trimitere la teoria despre suflet, de exemplu, o comunicare care în linie de principiu ar fi putut fi înțeleasă.”7
Contribuția lui Gaiser, care prin opera sa „Platons ungeschriebene Lehre”, reține ca legitimă o reconstrucție a gândirii lui Platon și prin care face din opera sa în manieră neopitagoreică, o ontologie matematică, centrată pe principiul tetractys-ului, nu va întâmpina multe greutăți în a atribui aceleași tradiții platonice, „marea parte a materialului filosofic transmis de comentatori de-a lungul timpului, scrie M. Isnardi Parente, cosmologia geometrizantă din Timaios, formarea Marelui Suflet al lumii în același Timaios 35 a ș.m.d., pasajul 894 din Legile, care face trimitere la trecerea graduată într-o altă dimensiune până la formarea corpurilor solide, și altele de același gen, ne apar decisive până la reconstrucția unei doctrine ezoterice platonice din care dialogurile n-ar fi decât oglinda coerentă și sistematică, ca sistem de derivare a unui caracter dimensional și fiecare dimensiune prelungindu-se în cea succesivă, fac loc într-un mod emanantistic unei ulterioare desfășurări a ființei.”8
Ultimul dintre cei care n-a agreat doctrina nescrisă a fost Cherniss9, care a luat în discuție încercarea de a concilia dialogurile platonice cu doctrina orală, cu rezultatul printre altele, al reducerii filosofiei platonice la o formă radicală de emaționism matematic, foarte ușor de pus de acord cu interpretările lui Alexandru din Afrodisia sau ale lui Simplicius, dar nu la fel de ușor cu spiritul și cu litera dialogurilor; mai ales dacă ne gândim la rolul limitat, dată fiind importața ei, a rolului pe care o are matematica în economia dialogurilor, cu precizarea constantă a limitelor cunoașterii matematice în fața filosofiei, a dorinței noastre de sistem și a liberei alegeri a diverselor metodologii matematice pe care Platon le actualizează din când în când conform intereselor sale filosofice.
Reacția lui Kramer a fost categorică: „dubla funcție ,scrie el în „Platon și fundamentele metafisicii”, demonstrează în mod perfect că ele nu sunt nici măcar concepte care servesc pur și simplu la construcția mecanismului ideal al numerelor, și că, nu sunt un simplu adaos și un mecanism al doctrinei Ideilor-numere, dar că sunt fără îndoială principii meta-matematice și universale.”10
Substratul ezoteric al doctrinei nescrise face posibil faptul că fondatorul metafisicii clasice era la înălțimea științei vremii sale, mai mult decât s-ar fi crezut în trecut.Acest lucru ne apare foarte clar, atât în planul principiilor, subliniat în mod manifest de filosofii de la Tubingen, cât și în fundamentarea conceptelor de bază și a modelelor de construcție matematică (fundamentarea doctrinei proporțiilor) și în cel al medicinei (plus-minus, eccesul și lipsa de parametri stabili) ,sau mai aproape de noi descoperirea codurilor care guvernează fenomene din natură, care la o primă aproximație ne apar ca aleatorii, ca de exemplu zborul unui stol de păsări. Caracterul unei anumite lipse de certitudini teoretice ce a însoțit platonismul de-a lugul secolelor, a fost eliminat prin intermediul doctrinelor nescrise, iar caracterul teoretic si intuitiv al principiilor, ca algoritmuri într-o continuă interacțiune, care de multe ori poate scăpa chiar de sub controlul factorului uman, ne îndreptățește să-l regândim pe Platon într-o perspectivă critică cu totul nouă, transcendentală.

 

 

Note
1 Gaiser K.,Teoria dei Principi in Platone, în La metafisica della storia in Platone, Bibliopolis, Milano Napoli 1984,p.133
2 Reale G.Per una nuova interpretazione di Platone,Vita e Pensiero,Milano 1991,p.132
3 Philippson P.,Origini e forme del mito greco,trad. it. A.Brelich, Boringhieri Torino1983,op. cit.,p.275
4 Aici M. Isnardi Parente se referă la studiul lui Merlan , From Platonism to Neoplatonism.
5 Este de remarcat aici cfr. Arete bei Platon und Aristoteles…și întreg cap. IV .Pentru conceptul de Bine în Republica. În Theaitetos ni se pare curios că Diada indefinită se numește paradeigma din moment ce conceptul de paradeigma este diametral opus aceluia de indefinit.Mai ales, ne putem întreba,comentează M.Isnardi Parente, dacă indicatorul unei afirmații problematice din aceste texte trebuie să ne conducă în mod necesar la un principiu ontologico metafisic existent și pus ca justificare pentru el însuși.Aceasta este în mod sigur interpretarea proprie a medio și neoplatonicilor; dar trebuie observat
6 Gaiser Konrad,Platone come scrittore filosofico,Bibliopolis, Napoli 1984, p.79
7 Gaiser K.,op. cit.,p.81
8 M.Isnardi Parente,op cit.,p.132
9 Cherniss H., Plato as mathematician, Rev. of Metaphysics 4, 1951,p. 395 435 M.Isnardi Parente face trimitere și la trxtul său Platone e i metodi matematici, în La Cultura 5, 1967.Recenta lucrare a lui Mario Livio ,Este Dumnezeu matematician ? ,Ed. Humanitas ,Buc. 2017,este o confirmare a presupozițiilor platonice privind faptul că cunoașterea lumii este legată în mod intim de numere și forme geometrice,mărturie stau algoritmii.
10 Kramer Hans,Platone e i fondamenti della Metafisica, Vita e Pensiero, Milano 1982, p.162