Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Plecând de la “Moromeţii” – un caz de reciclare culturală

În spectacolul Păi…despre ce vorbim noi aici, domnule?, regizat de Alexandru Dabija după o piesă scrisă de Cătălin Ştefănescu, George Mihăiţă şi Marcel Iureş îi întrupează pe Cocoşilă, respectiv Ilie, cei pe care Marin Preda şi-i imagina când scria Moromeţii. Apărut în 1955, romanul punea problema ţărănimii din perioada interbelică, dar e de domeniul evidenţei că nu se oprea acolo, ci îşi răsfrângea aria de discuţie, trimiţând direct sau indirect, şi către situaţia de la sat din primii ani ai perioadei comuniste. De fapt, Preda trimitea spre o problemă chiar mai largă, a micii proprietăţi ţărăneşti pusă în raport cu statul, fie acesta capitalist sau socialist. Lucrând într-un registru obiectiv, omniscient, scriitorul român nu căuta neapărat răspuns la aceste chestiuni, ci mai degrabă le descria în cele mai mici şi mai intime amănunte, lăsându-şi cititorii să tragă singuri concluziile.
În cele ce urmează, vom porni de la textul scris de Cătălin Ştefănescu, piesa lui fiind mult mai puţin cunoscută decât romanul lui Preda sau decât filmul omonim realizat în 1987. Astfel, vom extrage anumite formulări, replici, referinţe, trimiteri şi actualizări / recontextualizări la care Ştefănescu recurge, timp în care vom putea să şi surprindem legături între Moromeţii lui Marin Preda, Moromeţii lui Stere Gulea şi Păi…despre ce vorbim noi aici, domnule?.
Spre final, vom discuta cu Cătălin Ştefănescu, pentru a înţelege mai bine ce a dorit când a scris această piesă de teatru.

Repere

În continuare, vom analiza bucăţi din textul piesei Păi…despre ce vorbim noi aici, domnule?. După câteva didascalii care introduc momentul zilei („dimineaţă, foarte devreme”), ambianţa sonoră („se aud, departe, toate sunetele satului”, „ca la un aparat de radio, se aude un hîrîit, dar distinct, o muzică…”) şi, apoi, ce anume se aude la radio („Aici București, România. A fost ora […] Ieri s-a încheiat marele congres agricol. […] Întîmpinat la tribună de cei prezenți, Majestatea Sa Regele a rostit un discurs. […] «[…] Domnilor, a devenit o lozincă să se spună la noi că agricultura este ocupațiunea principală a românilor, am spus-o și eu, dar din nenorocire, dacă este ocupațiunea manuală principală a românului, nu este totdeauna și ocupațiunea lui mintală.»”), dialogul celor doi începe:
Ilie (în întuneric): – De ce l-ai oprit, domnule? Lasă-l să meargă!
Observăm că introducerea se face cu ajutorul unui artificiu tehnic: discuţia legată de un discurs auzit. Asta, pentru a începe cumva şi pentru a face mai naturală toată intrarea în scenă a personajelor. Cocoşilă răspunde prompt şi introduce încă de la început unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale romanului:
Cocoșilă (aprinzîndu-și o țigară): – Ce-o fi fost în capu’ tău cînd ai tăiat salcîmu’ ăla ?! Sub ce mai stăm noi acuma? Auzi?! Parcă ai mai spus odată asta cu ocupațiunea mintală…
Încă de la început, observăm că Ştefănescu lucrează cu acest simbol arhi-cunoscut, al salcâmului. Este ceva palpabil, cunoscut de majoritate, care face subiectul mult mai uşor de integrat de fiecare spectator. Salcâmul, de la început, aşa cum a fost imaginat de Ştefănescu acest început, a fost deja tăiat. Suntem, aşadar, spre finalul naraţiunii originale, când tensiunea e crescută. Continuăm cu transcrierea chiar următoarei replici:
Ilie – Știu și eu ce să zic?! Ți s-o fi năzărit. Trebuia să-l întrebi pe Nilă, săracu’ de el, de ce-am tăiat salcîmu’. El știa precis.
Din nou, remarcăm o referinţă la vedere, ironică, despre care, însă, încă nu putem fi siguri că este chiar aşa. Asta, pentru că e prea devreme să cunoaştem direcţia pe care Ştefănescu o alege în creionarea personajelor lui. Aici, intervine un prim contrast narativ: Nilă e cel cu care Ilie (deja) s-a certat, şi, cu toate astea, încă îl protejează – cel puţin la nivel de discurs. Acest cuvânt, „săracu’”, face să reiasă ideea că între ei încă există compasiune şi o bună înţelegere; situaţie, de fapt, falsă. Sărind peste câteva replici, ajungem la o altă replică ironică, având acelaşi destinatar:
Ilie – Și harnic, domnule, harnic…
Intervine deja o ironie mult mai clară, de unde deducem că Ştefănescu rămâne fidel direcţiei narative a lui Preda, menţinând tensiunea dintre Ilie şi Nilă (plus Paraschiv şi Achim). Insistenţa cu care îi atribuie cuvinte aparent pozitive, „de bine”, începe să conducă spre ideea care va fi formulată iar şi iar, pe parcursul piesei. Ilie schimbă imediat subiectul (ajutat fiind de hârâitul radioului), rostind următoarele, cu privire la aparatul care ba merge, ba nu merge:
Ilie – Ia… Ai auzit? E la fel. Parcă… dacă stăm mai departe, vorbește. Cum ne apropiem de el, nu mai merge așa bine. Altfel, a dracului invenție, domnule. Să vorbească unu’ de la București, și tu să-l auzi aici. Și el să-ți zică tot ce e p-acolo.
Pe atunci, radioul era ceva prea puţin frecventabil, mai ales în mediul rural. O noutate pe care acum o are oricine, în multe forme (pe telefon, pe laptop, pe calculator, la ceasuri inteligente etc.). Vorbim despre un tip de referinţă-istorie, un comentariu legat de diferenţa de generaţie. În acelaşi timp, e anunţată reflexivitatea aceasta a lui Ilie, aflată în contrast, după cum vom vedea, de directeţea lui Cocoşilă. Contrast subliniat şi de afirmaţia lui Ilie venită câteva replici mai încolo:
Ilie – Păi… nu-nțelegi. Poate că nici n-o fi de-nțeles.
Ilie se vrea mai filosof; este cel care îşi propune, ca tipologie, să dea sens lucrurilor, dar îşi şi ştie limitele, din moment ce concluzionează puţin ironic, legat de subiectul anterior (potenţialul radioului), că poate nici nu ar fi ceva de înţeles. Asta, în contrast cu Cocoşilă, care e mai rudimentar, mai puţin tentat să respecte lucrurile pe care nu le înţelege, care nu îi sunt la îndemănâ. Mai departe, extragem o altă afirmaţie, de data aceasta a lui Cocoşilă, care întăreşte această idee:
Cocoșilă – Cum dracu să tragi cu mitraliera din avion? Uite-așa ar trebui p-aci, pe la noi.
Contextul vine în ideea în care de la radio se aude că „o escadrilă de avioane germane a bombardat timp de șase ore orașul Guernica lipsit de apărare”. La auzul acestei ştiri, Cocoşilă dezvoltă jumătate stupoare şi mirare (legate tot de acest necunoscut, de care se teme), jumătate transferare către societatea lui, pe care n-o acceptă, căreia îi este potrivnic, şi, ca dovadă, o vrea decimată.
Nu trece mult şi Ilie pune problema luptei de Mărăşeşti, în legătură cu faptul că nemţii nu ar trebui să invadeze alte popoare:
Ilie – Bine-ar fi fost. Da’ ce dracu caută neamțu’n Spania?
Cocoșilă – Ce să caute?! Vrea s-o ia pe coajă.
Ilie – Nu-i vine neam să stea. A uitat ce-a pățit la Mărășești.
Cocoșilă – Parcă toți nemții ar ști ce le-am făcut făcut noi la Mărășești…
Ilie – Păi să știe, fir-ar ai dracu’.
Cocoşilă nu ştie anumite lucruri şi, mai mult decât atât, nici nu îl interesează. El crede că nici alţii nu ştiu, recurge la generalizări şi nu are o pretenţie esenţială, pe care Ilie o are, cum că lumea ar trebui să fie informată, să cunoască lucrurile şi să iasă din ignoranţă. Ilie încearcă să fie împăciutor, dar adoptă şi o atitudine superioară, pentru că, totuşi, statutul lui de om din popor, lipsa de educaţie, toate îi sunt prea înrădăcinate în fiinţă pentru a putea fi contracarate doar cu inteligenţa nativă de care dă dovadă. Această superioritate împăciuitoare reiese şi mai jos, când Ilie îl ia peste picior pe Cocoşilă, tratându-l cu condescendenţă:
Ilie – E și ăsta un punct de vedere.
Urmează o discuţie referitoare la numele fetei unui sătean, de unde reiese destul de clar comentariul puţin cam prea intelectualist al lui Ştefănescu, dar şi consecvenţa în menţinerea caracteristicilor celor doi:
Cocoșilă – Cît de prost trebuie să fii să pui așa nume?! Bine că nu i-a zis… Pul…dra!
Se simte aici suflul autorului, nu al personajelor confecţionate de acesta. În acelaşi timp, Cocoşilă recurge din nou la o atitudine superioară neîntemeiată. Ilie, în contrapartidă, intră în jocul lui Cocoşilă, dar pentru puţin timp şi oarecum absent, de fapt. El trece repede peste, continuându-şi subiectul fără să dea mare atenţie numelui acela. De altfel, se simte că intră mai mult mecanic în acest joc propus de partenerul de discuţie. Altceva îl preocupă, poate şi pentru că simte că a intra într-un astfel de joc ar fi prea lipsit de demnitate şi neinteresant:
Ilie – Sau Chiz…dra. Așa… În sfîrșit… Zice asta, sor-mea: „Ai un flăcău. Pe-alde Năstase. Îl cere Mizdra de bărbat.” Besensac îl cheamă pe Năstase. „Uite, mă, băiete, zice Mizdra că vrea să se mărite cu tine”.
Se observă, însă, două lucruri: atât că Ilie are o ştiinţă de a trece cu tact peste subiectele care nu îl preocupă, cât şi o construcţie teatralizată a personajului lui, care are întotdeauna şi din prima replica potrivită.
Continuând pe aceeaşi linie, Cocoşilă e tributar generalizărilor:
Cocoșilă – Eu n-am zis că Plotoneru’ e deștept ca Regele Solomon. Am zis doar că el a dat-o p-asta cu „proastă-grup”. Și potrivește perfect la lumea asta a noastră, unde e plin de proști.
În acelaşi timp, se poate observa şi o altă caracteristică, dacă ar fi să generalizăm la rândul nostru, a românului: îşi crede conaţionalul prost, dar pe el se ţine inteligent. Adică, se supraevaluează constant. Într-una dintre emisiunile lui Ştefănescu, invitat a fost un sociolog, care publicase o carte tocmai despre aceste caracteristici naţionale. Reieşea că românul are tendinţa să se supraaprecieze, iar pe cei din jurul lui să îi subaprecieze. Era o chestiune probată în mod ştiinţific, ce trecea dincolo de opinia personală. E foarte probabil ca Ştefănescu să fi fost influenţat şi de acolo, în momentul când a scris această piesă, aşa cum se simte constant o reinterpretare subtilă a subiectelor vehiculate şi de Marin Preda.
După încă nişte replici, rămânem la una anume, care arată un Cocoşilă în continuare tributar generalizării:
Cocoșilă – Ba da. M-ai prins. Spionez prostia la olteni.
În acelaşi timp, vorbim despre un banc-referinţă care aduce un dram de actualitate în toată povestea şi îl face pe spectator să se identifice mai uşor cu întreg cadrul. În societatea noastră, auzim multe glume pe seama oltenilor, iar una din acelaşi registru ar suna cam aşa: «De ce fug oltenii după ambulanţă? Ca să pupe crucea». Este doar unul dintre multele exemple de vorbă vehiculată în ţară, atât de olteni, cât şi de românii din alte regiuni. Fiecare zonă istorică e ţinta unui anumit tip de poante. Aşa cum Cocoşilă recurge la generalizări sociale, o face şi în sens politic, fără să înţeleagă, de fapt, ce s-ar întâmpla dacă, în cazul care urmează a fi prezentat, legionarii ar veni la putere:
Cocoșilă – Fii atent aicea! Ziceau că o să vie legionarii la putere, că țărăniștii nu sînt contra lor… Au mîncat ei la căcat cam vreo juma’ de ceas, și odată îl auz pe ăla mai spălatu’ că dacă vin legionarii la putere, atunci e bine, s-a terminat cu partidele.
Din nou, Cocoşilă aruncă cu previziuni fără să înţeleagă exact ce înseamnă să nu mai existe partide, să se renunţe la pluripartidism şi, implicit, la democraţie, la libertatea de a alege. El vrea şi cere schimbarea, fără să o înţeleagă. Iar, după numai câteva replici, insistă pe acest subiect:
Cocoșilă – Ălălalt. Zicea: „Nu mai sînt în stare să guverneze. E limpede că partidele n-o să mai fie. Au dus țara la rîpă și trebuie oprită să nu se rostogolească în hău.” Tre să fi fost legionar… sau d-ăilați… Așa ceva.
El se plânge, problematizează, la nivel general. Nu aduce nici măcar o soluţie la toată chestiunea, nu izolează vreun caz. E adeptul unor slogane general-valabile, unui discurs în genul „ei ne-au furat şi trebuie schimbaţi”, fără să îşi dea seama că modificările, de orice fel ar fi, se implementează în timp îndelungat, cu multă trudă, nefiind garantat pozitive. Faţă de toate aceste afirmaţii, Ilie rămâne oarecum distant, sau, mai bine spus, reţinut. Însă, pe măsură ce discuţia avansează, prins fiind de discursul lui Cocoşilă, cade şi el în păcatul generalizării, ca pe urmă să se dezică rapid de acest fel de a pune problema:
Ilie – A ieșit pe dracu să-i pieptene. Că toți sînt la fel.
Acest „toşi sunt la fel” este foarte relevant pentru discursul românului de rând, cel care are oareşce informaţii, dar ori nu le înţelege, ori nu doreşte să le privească echilibrat şi nici distanţat. După puţin timp, Cocoşilă aduce în discuţie o altă problemă delicată, despre care are, de asemenea, noţiuni aproximative:
Cocoșilă – Da’, orișicît, nu se poate să puți așa de prostie toată viața. De-aia face oricine ce vrea cu noi. Nu vezi că toți zic că sîntem o țară fără ștință de carte? Aaa… sigur, dă-mi și mie, ici, României, niște… de-alea… colonii… să sug de la ele și să trăiesc bine. Să vezi dup-aia cum învăț carte.
O întrebare merită să fie pusă. În ce măsură era problema coloniilor de actualitate pentru un ţăran român din interbelic? Şi, deci, chiar mai important, în ce măsură înţelegea acelaşi ţăran român din interbelic ce înseamnă o colonie, cum funcţionează raportul între un stat colonialist şi coloniile lui, ce beneficii avea acel stat de pe urma coloniei şi, schimbând puţin subiectul (sau trecând la prima parte a frazei de mai sus), în ce măsură o cunoştiinţă elementară de carte (scris, citit, o cultură generală totuşi redusă, puţină geografie, puţină istorie etc.) duce cu adevărat la schimbarea mentalităţii unui stat. În acelaşi timp, trebuie remarcată actualitatea discursului lui Cocoşilă, care pare a fi un exponent al opiniei publice a prezentului. Oare chiar aşa puţine s-au schimbat în România ultimului secol? Ilie, preluând ideea coloniilor, afirmă:
Ilie – Ohooo… Avem la ieșiri… Cu intrările stăm mai prost.
Prin asta, este foarte posibil ca Ştefănescu să vrea să spună că suntem o ţară care importă, care nu produce, care e dependentă de producţia altor ţări, cele mai puternice, care ne şi conduc economic. Şi, că străinii vin şi ne cumpără uzinele, fabricile, afacerile, ajungând noi o colonie în interiorul unui sistem politic numit Uniunea Europeană, care, de fapt, e mai degrabă un organism unde unii conduc, au putere de decizie, iar ceilalţi se subordonează, fericiţi că stau la masa bogaţilor, şi execută. Cocoşilă, venind rapid cu un răspuns pe care e limpede că l-a mai dat înainte de multe ori, spune:
Cocoșilă – Dracu știe de ce n-avem și noi corăbii și vapoare, măcar ca grecii, dacă nu ca la engleji. Ce ne oprește să le fabricăm? Că avem cu ce. Avem lemn? Avem. Avem fier? Avem. Doar pe dracu ăla care să ne înghioldească pe dinăuntru nu-l avem. Și asta e cartea! Pe toți i-am tăia dacă am avea asta. Da’ avem gura ca cățeaua, de dimineața pînă seara. La urmă, ne culcăm cu burta goală și rîdem ca proștii. Degeaba s-apucă Iorga al tău și învață prea multe.
După cum am putut observa până acum, piesa de faţă mizează pe nişte generalizări pe care românul de rând le-a asmiliat de mult în propriul discurs. Din acest punct de vedere, spectacolul este foarte molipsitor şi te face permanent să te identifici atât cu personajele, cât şi cu discursul lor. Aici, bineînţeles, vorbim despre eternul statut de român, echivalent, în concepţia multor conaţionali ce se lamentează cam prea des, cu un individ care nu îşi poate depăşi condiţia şi, în loc să pună mână şi să facă ceva în acest sens, alege să fie fatalist şi să vorbească despre soarta nefastă pe care nu o poate depăşi. Dezbaterea celor doi continuă, iar Ilie, pentru a calma apele, încearcă să uzeze de o ironie în timp ce îi validează lui Cocoşilă ideea:
Ilie – Acuma n-o lua și tu așa. Că nu te-am combătut. Tu zici bine cu școala, cu vapoarele, cu englejii, franțujii, cu toate daravelile. Dacă m-ar întreba pe mine cineva, te-aș propune de ministru. Da’ la ce văd eu acuma, nu mă-ntreabă nimeni.
Cu mici excepţii, Ilie nu numai că evită generalizările, ci le combate constant. În continuare, trecem la un comentariu legat de diversitatea prezentă nu numai la nivel global, ci şi la nivel naţional. Diversitatea pe care o insinua Cocoşilă când glumea pe seama oltenilor:
Ilie – Stai, domnule, ușurel. Uite, eu zic așa. Omu’ nu e la fel peste tot. Că n-are cum. Aaa… da, poți să vii și să zici că toți avem două mîini, două picioare, cap… Așa semănăm. Da’ doar pînă aicea. Mai departe, sînt fel de fel de oameni. Alminteri, ar fi și p-aicea, pe la noi, ca peste tot. Ori nu e. De aia, pe unde umbli, locurile arată după soiu’ oamenilor care sînt p-acolo. Nu știu la engleji, da’ uite cum e la mocani, la munte. Altceva. Alt soi, domnule. Alte case, altceva de mîncare, țuica aia de-ți ia gîtu’ foc, alte obiceiuri. Pe la ăia n-o să găsești neam unu’ ca… Vasile a lu’ Tabîrgel. Îl mai știi?
Dar, pe cât de echilibrat încearcă să fie faţă de lucrurile mari, generale, pe atât de dezechilibrat este Ilie când vine vorba despre ierarhizarea pe sexe:
Ilie – Cum se bate muierea. Cu pumnu’, așa, mai ușor, după ceafă. Sau cu un dos de labă, cînd e vorbăreață ea tare, și tre’ s-o dai mai încet.
Ilie reduce femeia la nivel de obiect şi prin asta îşi dezvăluie limitele discursului, unul de altfel cu surprinzător de puţine idei preconcepute. În toată dorinţa lui pentru echilibru, pentru deschidere socială, rămâne, totuşi, atât în viziunea lui Marin Preda, cât şi a lui Cătălin Ştefănescu, un individ cu nişte limite evidente, fidel preceptelor populare, care, iată, au în ele ceva uşor retrograd. Ilie ţine la ideea de bărbat aflat deasupra femeii, la bătaia „sfântă” care are calitatea de-a rezolva anumite probleme în societate, fiind astfel, strict din acest punct de vedere, un conservator, nicidecum un liberal.
Trecând din nou la Cocoşilă, el nu e de acord cu bătutul femeii, pentru că „te ține dup-aia de dușman și de animal. Că aia ești. Animal”. Numai că el nu e de acord cu asta nu din principiu, ci dintr-un fel de spaimă, apărându-se într-un mod ofensiv:
Cocoșilă – Las-o așa. Nu pricepuși nimic din ce zisei mai devreme. Cum ar veni, ăsta e nivelu’ la care discutăm. Ăsta-i nivelu’…
Şi, pe nesimţite, trecem spre această chestiune, a „nivelului”, care face obiectul unei trimiteri către o replică surprinsă de Cătălin (aici îl numesc pe prenume, pentru că vorbesc despre o întâmplare care mi-a fost relatată şi pe care apoi am recunoscut-o în timpul spectacolului) la fiul pre-adolescent al unui amic de-al lui. Acesta spusese, într-o pornire evident naivă, pe care tinereţea îl făcea să nu aibă cum să o înţeleagă, că „ăsta e nivelul”. Expresia cu pricina se lega de o discuţie pe care cei doi adulţi o purtau în preajma lui, fiind exprimată în urma unei porniri mimetice de un comic demn de ţinut minte. Şi care, ca dovadă, avea să facă obiectul unei poante rostite pe scenă de către unul dintre cei mai importanţi actori români ai generaţiei lui, în persoana lui George Mihăiţă. Acest exemplu este foarte concludent pentru întreaga piesă scrisă, care e gândită ca o reinterpretare, în cheie proprie intereselor şi preocupărilor lui Ştefănescu, a dialogurilor, întâmplărilor şi subiectelor imaginate de Marin Preda. Fondul rămâne aproape acelaşi, numai că forma e uşor modificată, actualizată, adusă în contextul prezentului, având şi o zonă metadiscursivă. Ştefănescu este conştient de canonul impus atât de roman cât şi de film şi lucrează în interiorul lui, reuşind însă această actualizare despre care discutăm. Puţin după chestiunea cu „nivelu’”, Ştefănescu îi pune în gură lui Cocoşilă un alt subiect care îl interesează în mod special:
Cocoșilă – Alt prost. Și țigan (cu referire la Pisică, cizmarul satului, n.a.).
Acest „şi” impune, din nou, o ierarhizare, tot din partea lui Cocoşilă, care se consideră superior nu numai oltenilor, românilor în general, ci şi ţiganilor, iar asta doar pentru că are o altă culoare a pielii, şi nu în mod meritocratic. Din nou, deci, o generalizare. Şi, încă una personală pentru Ştefănescu, pe care l-am auzit de multe ori foarte vocal împotriva rasismului şi disciminării de orice fel. Folosindu-se de acest „şi”, dramaturgul mizează pe luarea unei atitudini împotriva generalizării şi, implicit, împotriva ideii că ţiganii (sau alte rase minoritare, precum şi locuitorii diverselor regiuni) ar fi sub-oameni. Ştefănescu operează foarte fin pe tot parcursul piesei.
Trecând puţin la o chestiune de stil, prezentă, de asemenea, neîntrerupt, trebuie să punctăm modul în care Ştefănescu lucrează întru menţinerea vie a interesului spectatorial. Când un personaj vorbeşte mai mult pe marginea unui subiect, celălalt vine din când în când cu câte o replică-tampon, care să ofere, totuşi, dinamicitate întregii convorbiri:
Cocoșilă – Păi… ori zici de cizme, ori de Pisică ăla, că m-ai căpiat.
Acesta pare a fi unul dintre cele mai inspirate exemple în privinţa replicilor-tampon, pentru că transcende acel statut, devenind o chestiune auto-referenţială. Ştefănescu se taxează singur pentru că a divagat, dar o face la modul ironic. Pe de altă parte, cum deja spuneam, face obiectul unei tehnici de a menţine viu interesul. Dar, comentariile de acest tip nu sunt numai pentru a umple spaţiul şi a da cadenţă, ci au şi calitatea de-a clădi la caracterul celor două personaje. Comentariile lui Ilie sunt în contrast cu cele ale lui Cocoşilă; ale primului sunt mai măsurate, ale celuilalt mai directe şi mai exuberante. Iar, replici cum e cea a lui Cocoşilă, „– I-a mitraliat din avion”, la întrebarea lui Ilie, „Auzi, Cocoșilă?! Cum crezi tu că s-au astîmpărat copiii lu’ Pisică?”, fac obiectul unui alt tip de artificiu prin care publicul să fie chiar mai implicat. Sesizăm că acea replică e totodată şi o trimitere la un moment precedent al discuţiei lor, din prima jumătate a piesei. Spectacolul, fiind jucat şi într-o sală mică, unde spectatorul se află foarte aproape de actori, ajunge astfel să aibă un caracter participativ-interactiv. Revenind la contrastul dintre cei doi, că Ilie este cel reflexiv rezultă şi din dialogul care succede subiectul visului propus tot de el, subiect pe care Cocoşilă nu îl înţelege de la început, pentru că îi vine greu să îşi imagineze aşa ceva:
Ilie – O avea. Da’ nu știm noi. Auzi?! Ia fii atent aicea un pic. Tu… în tot timpu’ ăsta… mai visezi? (se referă la tot timpul în care ei doi stau la taclale, n.a.)
După ce îi ia ceva să înţeleagă la ce se referă interlocutorul lui, Cocoşilă recită chiar şi o poezie despre care spune că i s-a arătat într-un astfel de vis (cu ochii deschişi). Apoi, cei doi încep să mănânce, moment în care asistăm la un comentariu care ar putea fi post-povestea-originală, ce apelează la memoria colectivă, la filmul regizat de Stere Gulea, la acea scenă monumental-memorabilă în care Victor Rebengiuc disimulează cu sadism faptul că s-a ars, lăsându-i şi pe ceilalţi să o facă. Ştefănescu a spus că nu a urmărit filmul în timpul scrierii piesei, dar probabil avea această scenă undeva în subconştient. Şi, pentru a ieşi din derizoriu, pentru a nu cădea în clişeu sau pur şi simplu în epigonism, el recurge încă o dată la ironie, la amintirea momentului din roman, respectiv din film. Îl asumă ca un ceva care, dacă ar fi fost repus în scenă în mod conformist, ar fi rezultat ceva lipsit de prospeţime. Aşa, e mai viu şi mai incisiv ca oricând. Finalul piesei, respectiv spectacolului, surprinde un Ilie dezlănţuit, care se manifestă extrem de vocal faţă de cearta cu fiii lui mai mari, pe care o şi recreează cu ajutorul unor păpuşi. Cocoşilă intră în acest joc, cu toate că se teme pentru ce urmează – o didascalie se referă exact la acest detaliu pe care, astfel, Mihăiţă trebuie să îl asume. Din toată chestiunea, vom alege doar o replică, reprezentativă şi îndeajuns de edificatoare:
Ilie – Ploua, și ne puseserăm să dormim înăuntru. Aicea eram eu, pe urmă Catrina, Niculae, Tita, Ilinca. Și aicea Nilă. Mai mare… așa. Dormeam duși. Ce sa faci pe ploaie, la ora aia? Zăvoru’ era pus. Bate ăsta, cu bocancii, de zici că rupe ușa.
Aici, vorbim despre două lucruri realizate cu ajutorul manierei asumate: o dramatizare metadiscursivă a evenimentului certei dintre Ilie şi fii, cât şi reafirmarea acestui exericiţiu, fidel minimului de resurse, fidel unui impuls postmodern de a restrânge recuzita spre zero, de a-l face pe spectator să îşi imagineze obiectele vehiculate la nivel verbal etc.
Totul se termină cu cei doi mergând spre gard, acea barieră psihologică peste care nu au putut trece tot spectacolul, dar pe care împreună vor, totuşi, să o înfrunte.
Ce gândeşte un scriitor
Ion Indolean: Vorbind strict din punct de vedere al construcţiei piesei, în ce măsuri ai fost influenţat de roman, respectiv de film? De pildă, urmărind filmul, am putut depista multe replici foarte asemănătoare cu cele cu care tu ai decis să jonglezi: unele momente de dialog le-ai lăsat exact în acelaşi loc, în aceeaşi succesiune, altele le-ai condensat sau le-ai reconfigurat, păstrând însă sensul lor original. Romanul, pe de altă parte, nu mi-este atât de actual în minte, aşa că poate aici mă poţi ajuta tu puţin mai mult, dacă e ceva special de menţionat.
Cătălin Ştefănescu: Filmul nu are absolut nici o legătură. L-am văzut, de-a lungul timpului, de mai multe ori. Deloc, în ultimii ani. Baza de lucru a fost volumul I. Cartea. Și e normal să fie așa. Dacă ai găsit lucruri comune cu filmul, nu e pentru că am fost foarte atent la el, ci la carte, la care și filmul, la rîndul lui, e foarte atent. Diferența e că, spre deosebire de film, care și-a propus o urmărire fidelă a cărții, textul meu e un text dramatic, cu doar două personaje, care își amintesc situații și alte personaje din lumea romanului. Am fost foarte fidel cîtorva momente din romanul lui Preda, în modul cel mai firesc, dintr-o etică elementară a lucrului cu materialul altcuiva. Pe de altă parte, textul meu nu e deloc o adaptare scenică a romanului, ci un scenariu dramaturgic scris DUPĂ romanul lui Preda.

I.I.: Se remarcă faptul că ai rămas fidel atât cadrului acela de sat, de bârfă, cât şi tipologiei celor doi. Ilie este cel mai cumpătat, care gândeşte mai mult – sau, oricum, care nu lansează afirmaţii doar pentru a-i eticheta pe ceilalţi „proşti” -, pe când Cocoşilă (ab)uzează de generalizări şi pare mai mărginit în propriile interese. Cât de complicat a fost să rămâi consecvent, să nu deviezi deloc de la caracteristicile fiecăruia?
C.Ş.: De deviat am deviat, dar cu un anumit grad de discreție. Cînd folosești aceeași limbă, cu grija de a nu ieși din cadrul temporal al repertoriului de cuvinte al romanului, poți să pui în gura personajelor aproape orice. Am deviat chiar foarte mult, uneori, dar cu grija de a păstra totul în limitele unei veridicități a scrierii și a rostirii din partea actorilor, în așa fel încît totul să pară foarte „de acolo”, din lumea romanului.

I.I.: E de apreciat cum, cu minimum de resurse, ai reuşit să imaginezi o recompunere atât de curată a întreg cadrului moromeţian. Ai doi actori, un gard, nişte intervenţii radiofonice, câteva păpuşi (pentru partea finală) şi cam atât. Dintre toate, radioul este elementul de noutate. Cum ţi-a venit ideea de a-l introduce, atât ca obiect, cât şi ca subiect de discuţie
C.Ş.: Undele radio sînt un soi de legătură între lumi. Radioul este, pentru mine, o obsesie mai veche, pe care o are și regizorul spectacolului, Alexandru Dabija. Radioul e o metaforă foarte cuprinzătoare aici, pe care fiecare o descifrează cît și cum dorește. E universul însuși, o lume în care totul se pierde, sau se poate regăsi surprinzător, cînd te aștepți mai puțin, în virtutea unor legi fizice, fie relative, fie încă necunoscute, care fac din infinit un teritoriu mult mai confortabil decît propria curte, pe care o știi precis. La păpuși am renunțat, în favoarea unor fotografii ceramice, de pe monumentele funerare. S-a dovedit a fi o alegere mai bună, pentru trimiterile la întretăierile dintre lumi, baza de referință a acestui text. Niște personaje cunoscute tuturor, stau ÎNTRE LUMI și vorbesc, așteptînd și fugind totdată, de un Godot pe care nu-l numesc, pentru că nu știu ce-i aia, dar nu știu precis nici ce li se-ntîmplă, sau unde sînt. Bănuiesc ei, dar lasă totul nespus, și asta le asigură veșnicia între lumi, de unde se vede TOTUL.

I.I.: Aşa cum e treaba cu „nivelu’”, de care ne-am amuzat amândoi foarte bine, se mai pot remarca şi alte inserturi personale, de-ale tale, care te definesc. Sunt interese şi preocupări pe care le introduci mascat în toată ecuaţia. Adică, lucruri făcute extrem de fin, reciclări şi actualizări care, de fapt, pot trece chiar neobservate ca fiind aşa. Cât de dificilă a fost această recontextualizare-fără-a-te-îndepărta de la cadrul original al romanului? Ca să dau doar un exemplu, discuţia din jurul numelui Mizdra, dacă nu mă înşel, e o invenţie de-a ta? Sau există şi în roman? Nu sunt vreun moromeţiolog.
C.Ş.: Am răspuns mai sus, neanticipînd întrebarea asta directă. Rămîne valabil ce-am zis acolo. Da, exemplu cu Mizdra e foarte corect. Dar sînt și multe altele, așa cum ai sesizat. Unele foarte departe, ca teme, de lumea romanului. Este și o poezie pe care Cocoșilă o spune la un moment dat. În experiența directă a lucrului cu regizorul și actorii, am mai făcut mici modidifări, în funcție de felul de rostire al actorilor. Am scris pentru ei, cunoscîndu-i și încercînd să le lipesc personajele de stilul lor, dar și de lucruri greu de definit, de exprimat, cîtă vreme vorbești despre niște oameni reali. Totul e, paradoxal, ca în situația ficțională. Adică între lumi, cu bruiaje, cu interferențe, cu paraziți, și, din cînd în cînd, cu cîte ceva, o voce, un mesaj, mai concrete. Ideea e că niciodată…nu știi cum e.

I.I.: Salcâmul, cearta cu băieţii, discuţii pe seama reprezentanţilor unor regiuni istorice (olteni, mocani etc.), eterna problematizare a românului care nu îşi poate depăşi condiţia. Folosirea simbolurilor mari pare să rămână cel mai uşor mijloc de a crea o legătură temeinică între artist şi spectator?
C.Ş.: Da și nu. În ce mă privește, pe lîngă ele, pe lîngă lucrurile mari, am mai încercat să plantez cîte ceva. Dacă cevaurile astea sînt găsite de unii spectatori, e minunat. Dacă nu, e la fel. Sînt oameni care găsesc lucruri profund surprinzătoare, după cum sînt alții care identifică chestiuni care nici măcar nu mi-au trecut prin minte. E firesc să fie așa. Și e minunat că e așa. Pe de altă parte, am încercat să fac eterna problematizare a depășirii condiției, cum zici tu, ceva care funcționează cumva la baza unui fel de a fi. Dar n-am făcut antropologie din chestia asta, am scris unde m-a dus valul, fără să mă gîndesc cînd și la ce cuvinte se rîde în sală… Asta nu înseamnă că nu supraveghezi și nu ești conștient de ceea ce scrii. Dar procesul nu e unul matematic. Am știut direcția în care voiam să mă îndrept. Restul sînt întîmplări de pe drum.
Scurte concluzii
Se poate spune că Ştefănescu şi Dabija au prins esenţa universului imaginat de Marin Preda. Lucrurile sunt spuse pe şleau, cu un elan al inteligenţei populare, totul e redus la minim şi esenţializat. Fiecare propoziţie e gândită în aşa fel încât să construiască două personaje coerente, consecvente în specificitatea lor. Aşa cum din roman ni-i imaginăm pe Ilie şi pe Cocoşilă molcomi, dar şi vulcanici când trebuie, temeinici în părerile lor, uşor naivi şi mai puţin învăţaţi, iar în filmul regizat de Stere Gulea îi şi vedem astfel, Victor Rebengiuc şi Mitică Popescu trăncănind toată ziua în Poiana lui Iocan, şi Păi…despre ce vorbim noi aici, domnule? lucrează cu aceeaşi imagine. Marcel Iureş şi George Mihăiţă discută şi discută până la ceas de seară, despre nimicuri, despre unele lucruri care nu îi privesc câtuşi de puţin, despre altele de care se leagă direct şi în mod intim. Ştefănescu selectează cu abilitate acele replici care sunt de impact, cum ar fi, de pildă, comentariul lui Cocoşilă, că Iorga are doi creieri, „dar nici unu’ nu e bun” sau acel discurs al regelui Carol al II-lea, pe care îl mută în gura radioului. Aceste alegeri-găselniţe vin să actualizeze toată povestea, să îi ofere o uşor altă dimensiune, să vorbească despre cum satul a fost supus zguduitoarelor prefaceri ale istoriei, despre cum valorile patriarhale născute la ţară au suferit modificări ireversibile, despre cum păstrarea libertăţii morale şi individuale a însemnat în sine o luptă. Piesa în cauză nu face nici antropologie, nici sociologie, nici politică, şi nici nu îşi doreşte să găsească un răspuns la problema micii proprietăţi (țărăneşti sau nu) în faţa marilor politici naţionale.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg