Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Pledoarie pentru banal

Pledoarie pentru banal

 

 

Lavinia Braniște
Interior zero
Iași, Editura Polirom, 2016

 

În ceea ce privește romanul românesc, lucrurile nu sunt foarte clare. O explozie de noi prozatori, apăruți peste noapte și veniți să răstoarne clișeul conform căruia romanul românesc nu mai are exponenți de calitate, nu a avut loc. Revista Iocan, dedicată prozei scurte, e o platformă necesară pentru proliferarea genului, rămâne însă de văzut dacă prozatorii contemporani pot sparge gheața cu noi hituri.
Romanul Laviniei Braniște, Interior zero, este, trebuie spus din capul locului, unul ocazional. Romanul are doi mari poli. Unul din ei îl reprezintă viața privată a secretarei și traducătoarei Cristina, o femeie la 20+ de ani, care trăiește singură și care oscilează între doi bărbați, Dan și Mihai. Corporatistă, cu o mamă singură care lucrează în Spania și îi trimite periodic bani, ea conturează portretul tipic al milenariștilor: trăind în relativă penurie, făcându-și constant griji în privința banilor, cu toate că are un job stabil în capitală, Cristina e nemulțumită de viața ei. Autoarea explorează biografia minoră a protagonistei și drama angajatului cu credit și ambiții mic-burgheze, de termen scurt: „Încerc de aproape un an să găsesc o garsonieră de cumpărat. Am job stabil și salariu decent, am făcut impresie bună la bancă, mi-ar da credit imediat.“ Cristina e o ființă ștearsă, total dependentă de împrejurări (romanul abundă de citate relevante: „Picioarele, mâna care apasă butonul liftului, mâna care descuie sunt toate pe pilot automat,” „bine măcar c-au luat alții deciziile pentru mine”) fapt care nu trebuie interpretat ca o carență a construcției personajului, ci dimpotrivă: lipsa de personalitate a Cristinei e transmisă discret și fără artificii: „Mi-e imposibil să-mi dau seama unde în altă parte aș putea să fiu.“ Riscul principal al unui astfel de personaj e acela al tezismului de construcție. Viața corporatistă abundă de tipologii, iar apelarea la clișee e foarte tentantă. Clișeele se regăsesc, însă penuria și precaritatea nu capătă niciodată dimensiunea unor trăsături comune unei întregi generații. Cristina nu devine exponenta unei grupe sociologice și nu emite judecăți ultimative cu privire la condiția ei, asumându-și programatic lamentările celor născuți în pragul revoluției. Aceste trăsături, deși transparente în text, nu sunt exprimate direct, iar autoarea nu construiește o retorică alintată a damnării, atât de uzitată astăzi. Cristina fantazează pe marginea paradisului domestic, banal și fără valențe profunde: cercul conjugal, copii, apartamentul propriu: „Viitorul strălucit, cu copii scoși din burtă, încă era locul luminos în care-mi puneam speranțele.“ Resemnată cu faptul că nu poate activa în câmpul culturii, ea face eforturi să se adapteze, să supraviețuiască, să se descurce: „Să nu-l mânii pe Dumnezeu, care m-a ajutat să ajung la firma asta care învârte milioane și care-mi dă și mie, de jenă, mai mult decât aș scoate în cultură.“
Nici în ceea ce privește planul relațiilor, ratarea Cristinei nu face excepție. Îndrăgostită de Dan și de Mihai simultan, ea elaborează scenarii escapiste, încercând să imprime vieții ei o dinamică ascendentă și-o ordine. Niciunul din cei doi, însă, nu e disponibil emoțional sau angajat pragmatic în relația cu ea. La un moment dat, rămânând însărcinată, pare că viața ei va lua o altă turnură. Însă sarcina, la fel ca toate deciziile ei, e arbitrară și nedorită: avortul spontan pe care îl suferă la puțin timp după, ruptura de Dan și de Mihai deopotrivă, arată că avem de-a face cu o inadaptată constantă în ratarea ei: „Ce se întâmplă cu noi, Cristina? Ce iau cu ele celulele alea care năpârlesc? Straturile ălea de piele care cad de pe tine de-a lungul vieții și intră în covor și nu le mai scoți în vecii vecilor nici cu mama aspiratorului? De ce nu mai suport să recitesc Corecții? Tot ce vreau să păstrez intact trebuie să îngrop adânc. Trebuie să nu deranjez ce s-a așezat în mintea și-n sufletul meu și probabil că e la fel și cu oamenii.“ Singura relație de succes a Cristinei este cea cu mama ei, însă nici aceasta nu e una în care Cristina e independentă: primind ajutor financiar din partea ei, Cristina se vede confruntată cu realitatea de a nu îi putea reciprocica generozitatea. Un al doilea plan al romanului e acela al jobului. Explorând o zonă a balcanismelor mărunte, cu o șefă credincioasă, afaceri ilegale, spăgi și mite, contracte frauduloase, toate meschinăriile de birou și bârfele, pe scurt, mediocritatea și apatia locului de muncă, autoarea face un portret credibil al Bucureștiului corporatist, cinic și dezabuzat.
Câteva observații în legătură cu stilul romanului sunt necesare. Avem de-a face cu realism la persoana 1, fără stridențe sau exagerări imputabile. Autoarea are o scriitură foarte curată, fără alonje metaforice, fără tragism ostentativ, un stil curat și la obiect, în care monologurile compătimitoare și considerațiile largi, foarte tentante în cazul unui astfel de proiect, sunt puține la număr („în acest ocean de deznădejde care este Controlul tinereții noastre.“, „Banul la ban trage, noi avem sărăcia în ADN.“, „n-am motive să fiu nefericită. Chiar n-am.“) Însă carența principală a romanului este lipsa tensiunii. Nicio ruptură nu amenință liniaritatea, iar faptul că Dan e deja angajat într-o relație sau, abia la finalul romanului, că firma la care lucrează protagonista se desființează, sunt artificii derizorii. Capitolele alternează între Cristina la job și Cristina în ipostazele ei amoroase: planuri întrepătrunse, deficitare în paralel, care converg spre o ratare previzibilă. Putem vorbi de un roman al blocajului biografic, însă un blocaj care rămâne superficial. Niciun plot-twist nu disturbă lectura: lipsa de perspective, deductibilă de la bun început, nici nu primește noi nuanțe, nici nu e rezolvată. Romanul putea lua lejer sfârșit după prima jumătate.
În concluzie, Interior zero, deși rămâne un roman satisfăcător scris, cu o protagonistă credibilă – vom accepta tacit convenția că Dan și Mihai, șefa și colegii sunt simpli actanți, relevanți numai în măsura în care relaționează cu Cristina – și, atașat, un portret de generație, nu aduce nimic nou în câmpul prozei românești. Departe de a fi un roman prost, Interior zero e genul de carte pe care, citind-o în metrou, o uiți a doua zi după lectură.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg