Între eminescologii actuali, Tudor Nedelcea, la împlinirea vrâstei de 65 de ani, este unul dintre cei mai activi, mai productivi, publicând circa o sută de ample studii critice dedicate investigației operei marelui scriitor (articole analitice, polemice nu mai puțin) și zece volume, de la Eminescu împotriva socialismului (1991) la Eminescu și China (2018), construite pe varii tematici și orizonturi culturale eminesciane. De curând și-a adunat între copertele unui impresionant volum, cele mai interesante și mai incisive, deopotrivă, dintre intervențiile sale, sub genericul lapidar Eminescu (Editura Tracus Arte, București, 2020), cu o Prefață de Mihai Cimpoi, un Cuvânt înainte de Theodor Codreanu și o Postfață de Victor Crăciun, toate acestea fixându-i profilul remarcabil în pleiada eminescologilor noștri din toate timpurile. „Tudor Nedelcea nu este un spirit speculativ – se pronunță Theodor Codreanu referindu-se la întreaga creație a cercetătorului craiovean – un teoretician, ci un cercetător aplicat, scotocitor de arhive și de bibliografii specializate. El lasă imaginea unui erudit multi- și interdisciplinar, abordând domenii dintre cele mai variate: istorie și critică literară, istoriografie, eminescologie, istoria religiilor și Bisericii Ortodoxe Române, brâncușiologie, varii alte aspecte culturale de interes local sau național”. Iar în cuvântul său de încheiere asupra volumului, Victor Crăciun ține să precizeze una din coordonatele principale ale investigațiilor acestuia în eminescologie: „Găsim în cartea lui Tudor Nedelcea sufletul credinței poetului național întru biserica noastră străbună. Chiar dacă ar fi făcut numai atât pentru Eminescu și pentru noi este binecuvântată strădania lui Tudor Nedelcea. Dar el a înfăptuit enorm mai mult: a refăcut demonstrația credinței unui neam în biserica lui”. Apoi „Pe urmele stimulatoare ale lui Iorga și Călinescu – scrie Mihai Cimpoi – Tudor Nedelcea are ferma convingere că totul prezintă interes în cazul lui Eminescu, totul ține de o personalitate indestructibilă, caracterizată printr-o cuprindere intelectuală universalist-enciclopedistă”.
Despre contribuțiile lui Tudor Nedelcea în domeniu s-au exprimat, de-a lungul anilor, personalități de seamă, de la Eugen Simion și Gh. Bulgăr la Nicolae Dabija și Dan Mănucă, Ion Brad, sau Ovidiu Ghidirmic, Mircea Popa, Marian Barbu, Nicolae Bellu, Constantin M. Popa, Mihai Ungheanu, Ion Buzași, Vasile Tărâțeanu, Fănuș Băileșteanu, Mircea Radu Iacoban, George Anca, Aureliu Goci ș.a., alături chiar de P.F.S. Teoctist. Cu toții apreciind calitatea perspectivei de profunzime a discursului critic.
De reținut o mărturisire a sa din deschiderea actualului volum, ca o declarație program, ca o profesiune de credință pentru demersul său critic: „am fost șocat de pertinența, vastitatea, cultura autorului și actualitatea ideilor eminesciene. Eminescu a fost, pentru mine, medicamentul care m-a însănătoșit sufletește, m-a eliberat, dar m-a și îmbolnăvit de «eminescianită»”, preluând astfel o vorbă a lui Constantin Noica, și el se declarase afectat de aceeași boală. Dar, Tudor Nedelcea extinde diagnosticul, transformându-l într-o sentință terapeutică: „Este o boală care ar trebui «să se ia», intelectualii români ar trebui să se îmbolnăvească mai ales de «eminescianită»”, astfel încât „gloata denigratorilor să se împuțineze”. Iată și spiritul polemic al exegetului care într-un adevărat studiu asupra acestei boli combate elucubrațiile formulate la adresa lui Eminescu în celebrul, de-acum, număr al revistei „Dilema” (nr. 265, din februarie-martie 1998), alcătuit obraznic tocmai la momentul sărbătoriri tradiționale a zilei poetului. Exegetul este intrigat peste măsură să citească în tocmai articolul de deschidere a dezbaterii, sub semnătura lui Cezar Paul Bădescu o afirmație aberantă: „Poezia lui Eminescu nu mă încântă, de fapt ea nici nu există pentru mine”, la care au subscris, continuând cu intervenții denigratoare, Răzvan Rădulescu, Radu Pavel Gheo, T.O. Bobe, C. Preda ș.c.l. Atitudinea lui Tudor Nedelcea față de asemenea afirmații este una fermă de respingere, mai mult, de atac violent la adresa unor asemenea denigrări, începând chiar cu articolul lui Virgil Nemoianu care, în revista „Astra” (nr. 7 din iulie 1990), recomanda cu fermitate „despărțirea de Eminescu” pe motiv că „Din moștenirea politică a eminescianismului s-a constituit una din pietrele de temelie ale mișcării legionare”. După ce veștejește opiniile contestatare la adresa lui Eminescu, exprimate și de I. Bogdan Lefter, Z. Ornea, Mozes Rosen ș.a., Tudor Nedelcea încheie astfel: „Folosit și azi, ca și altădată, în anumite conjuncturi sociale și politice, revendicat tendențios de diverse curente ideologice sau contestat de altele, Eminescu continuă, la mai mult de un secol de la trecerea sa în neființă, să ne fascineze printr-o actualitate a gândirii sale social-politice încă periculoasă pentru unii, devenind mustrarea noastră de conștiință. Suntem obligați «să ne străduim în permanență să-l merităm pe Eminescu. În primul rând să știm să suferim ca el. Să fim demni de Eminescu și să căutăm mereu că fim la o înălțime la care el să nu se rușineze de noi» (E. Papu). «Suntem români și punctum!» zice Eminescu. Cei care se simt altfel îngroașă rândul detractorilor săi și se angajează în demolarea ideilor sale. Zadarnic însă!”.
Tudor Nedelcea aprofundează atitudinea gazetarului în problemele de istorie națională (Eminescu, istoricul – „cu un acut simț al istoriei, Eminescu s-a dovedit a fi un exponent integral al spiritului național. Pentru el erau evidente cele două componente esențiale ale statorniciei caracteristicilor fundamentale ale culturii unei națiuni: limba și istoria”; Eminescu despre revoluția pașoptistă; Eminescu despre Rusia și războiul nostru de neatârnare; Eminescu despre Tudor și revoluția sa etc.); cercetează implicarea lui Eminescu în chestiunea națională (Eminescu, apărătorul românilor de pretutindeni – „Plecând de la marele adevăr că nu există stat în Europa orientală care să nu cuprindă «bucăți din naționalitatea noastră», Eminescu include în preocupările sale soarta românilor din afara granițelor țărilor române”; Eminescu prin Oltenia; Eminescu și Teleormanul; Eminescu despre necesitatea construirii catedralei neamului – „Definită ca «Maică spirituală a neamului românesc», Biserica noastră națională a născut nu numai unitatea etnică și lingvistică a poporului, ea fiind definită ca o instituție lucrătoare /…/ De aici necesitatea construirii unei Catedrale ortodoxe”); abordează chestiuni legate de ideatica operei literare (Pesimismul lui Eminescu și pesimismul lui Leconte de Lisle – „Eminescu a resimțit și el acest dezgust față de contemporani; de aceea, există și o vădită analogie între Epigonii și Dies Irae, ambele, într-adevăr, opun prezentului, socotit mic și mârșav, un trecut cu dinamismul slăvit. La Leconte de Lisle e vorba de omenirea întreagă, de ceea ce a fost și de ceea ce este; Eminescu se mărginește la neamul său”; Poet și teolog; Ideea europeană în opera lui Mihai Eminescu; Eminescu și realsemitismul ș.a.); urmărind și receptarea lui critică (Mihai Cimpoi; Theodor Codreanu; Nicolae Georgescu; Rosa del Conte; Eugen Simion și fascinația manuscriselor eminesciene etc.) ș.a.m.d.
Tudor Nedelcea și-a construit o întreagă operă critică de percepere și iluminare a fondului ideatic al scrierilor lui Mihai Eminescu, impunându-se ca unul dintre cei mai consecvenți apărători ai poetului, în zilele noastre, față de o întreagă pleiadă de scriitori (?!) care, sub pretextul de a nu desluși la autorul Satirelor o atitudine political correct, îi neagă acestui valoarea de poet național. Or, tocmai în această chestiune, angajamentul lui Tudor Nedelcea este semnificativ, el demonstrând reaua credință a acestora, veștejindu-le, cu argumente temeinice, opiniile formulate după ureche și doar atât. Studiile lui Tudor Nedelcea au deplină probitate profesională și sunt un model de analiză aprofundată a creației eminesciene.