Poeții, și nu numai poeții, artiștii în general, au avut întotdeauna tentația marilor călătorii. Nu neapărat ca spirit de aventură cât, mai ales, ca modalitate de cunoaștere, de inițiere în lume. „O călătorie nu este altceva decât un pod, o trecere către un alt tărâm, o altă zare, o altă lume”, spune Horia Bădescu în deschiderea volumului său de memoriale de călătorie, Poduri și vămi (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020). Și, mai mult, el vorbește despre „cunoașterea de sine prin alții”, adică căutându-se pe sine în necunoscutul universului prin care își poartă pașii, sub semnul unui frumos adagio: „Decât să ți se explice de o sută de ori, mai bine să vezi o singură dată”. Și, numaidecât adaugă: „A vedea este dacă nu o artă, cel puțin un meșteșug a cărui învățare reclamă un îndelung exercițiu interior. Semnificativul nu este apanajul lucrului bătător la ochi, ba, uneori, dimpotrivă, și nici al contemplației ostentative. Un ochi care știe să vadă îl poate percepe dintr-o privire. Însă durata acelei priviri nu ține de temporalitate”. Pentru ca, evocându-l pe Mihail Sadoveanu, poate cel mai contemplativ dintre scriitorii noștri, Horia Bădescu să ne atragă atenția că: „lumea poate fi văzută și deslușită uneori și-n fulgerarea clipei. E un joc fascinant cu realul, cu ascunsul văzut și cu văzutul ascuns, cu eternul care-și arată chipul în fulgerarea clipei”. Este ceea ce i se întâmplă călătorind pe meleagurile insolite ale Armeniei, ale Rusiei, ale Chinei, Bulgariei, Macedoniei, Belgiei, Spaniei și, altfel nici că se putea!, ale Franței. Tot atâtea trasee străbătute nu neapărat ca un reporter (reportajul e cel mai puțin prezent în paginile acestei cărți) cât ale unui poet care își notează poeticește impresiile, rememorând ținuturi și oameni, întâmplări și evenimente la care s-a făcut părtaș pentru o clipă, sau pentru un șir prea scurt, oricum, de zile, în popasurile sale, ivite din ocazii, ce i s-au oferit cu generozitate, întrucât, zice el, „nimic nu este întâmplător, pentru că toate lucrurile poartă în ele un sens care, uneori, ni se dezvăluie mult mai târziu, șansa nefiind altceva decât partea vizibilă a unei asemenea ascunderi”.
Cartea aceasta nu este așadar un jurnal de călătorie, în înțelesul tradițional explicitat în cărțile de teorie literară, nu e, ci o pasionantă mărturisire de sine, o decantare elevată a trăirilor emoționale, comunicate nouă sub forma unor eseuri și comentarii de subtilitate, într-un veritabil roman al peregrinărilor uimite, cum este bunăoară amplul ciclu memorial dedicat Chinei, cea „misterioasă și necunoscută”.
Poduri și vămi este, la drept vorbind, o carte de reflexii asupra vieții și viețuirii omului în diverse ambianțe sociale, în diverse ținuturi geografice, în diverse culturi și civilizații. Și, de cele mai multe ori, esențialul i se relevă autorului prin detalii: „Dacă pentru japonezi – scrie Horia Bădescu – floarea de cireș ar putea fi o emblemă națională, tot atât de sugestivă cum este frunza de arțar pentru canadieni, dacă, zic, în stemele națiunilor ar urca, printr-un consens general și pacifiant, acele simboluri specific naționale, China și-ar așeza pe drapelul ei, fără îndoială, floarea de lotus. Aceste delicate pavilioane acvatice, născute parcă dintr-un vis al zăpezii sau al sângelui, fac parte organică din estetica peisajului chinez. Nicăieri ca aici lotusul nu spune mai mult despre gingășia lumii, nicăieri ca aici arhipelagurile sale plutitoare nu sunt mai stăpâne asupra apelor calme. Un lac chinezesc fără lotuși este un nonsens, căci absența lotusului din parcul chinezesc pare la fel de absurdă ca aceea a pavilioanelor. Protejat veacuri de-a rândul de rațiuni divine, lotusul a devenit acum un tabu din rațiuni estetice. Rațiuni care pot da uneori cele mai neașteptate rezultate”.
Acest tip de comantariu se situează cel mai adesea în vecinătatea eseului și a poetizărilor, a descripțiilor de finețe picturală. Iată-l, bunăoară, contemplând Araratul, aflându-se în pitorescul ținut al Armeniei: „imaginea muntelui profilat pe cerul de un albastru ireal, clipa magică în care cețurile care-i ascundeau piscurile au pierit dintr-o dată, ca și cum o mână nevăzută le-ar fi topit în văzduh, iar cortina de nouri ar fi fost trasă pe frânghii solare în lăcașurile zeilor, au fost reale, unice și irepetabile”. Tot așa cum fabuloase, pantagruelice îi apar ospețele tradiționale armenești: „Nu voi povesti aici – se disculpă cu oarecare resemnare de a nu putea descrie în amănunțime belșugul de bucate de pe masă, mulțumindu-se a trece în revistă tot ce i se oferă privirilor uimite – nici despre acele apelpisite ghiudemuri, care străjuiau bucatele cu nobil coniac armenesc, nici despre brânzeturile pișcătoare și smântâna ce trebuia a fi învățată să curgă din căni, nici despre salatele alcătuite, spre totala mea uimire și mai apoi desfătare a gurii, din busuioc, mentă, tarhon și alte asemenea ierburi, despre care nici în vis nu visasem a le afla într-o astfel de înfățișare; nici despre pâinea armenească, cea care se înfășoară asemenea pânzeturilor și despre care, atunci când mi-a fost oferită prima oară, am crezut că e o bucată de pergament, nici despre vinul numit «Toarnă aur». Nu voi povesti nici despre tamadaua mesei, cel care are gjijă să nu stea paharul plin, dând cu voce mare porunca: toast! Întru care poruncă nu este iertat a nu face închinarea de cuviință și golirea până la fund a paharului. Nu, despre nici una dintre aceste diavolești îndeletniciri și ispite nu voi vorbi”. Într-adevăr, relatările sale sunt dincolo de fotografia locului și a faptelor, dincolo de rigiditatea statisticilor pe care ghidurile turistice le oferă. „Nenorocirea cărților de călătorie – comentează oarecum polemic – o constituie datele după care ne raportăm la un loc, un timp, o lume”. Cu adevărat, Horia Bădescu este dezinteresat de o asemenea aritmetică, mereu căutând a surprinde duhul locului, cu istoria și cu spectacolul lui lumesc, cu sensurile mitologice ale existenței acestora, într-o retorică a cunoașterii afective din care nu lipsesc, nici nu se putea altfel, trimiterile la culturile lumii într-o mereu inedită comparație și confruntare: „M-am gândit deseori – zice el, aflat într-o stare de reverie reală – că de vreme ce intrarea în Paradis trece prin Purgatoriu, pe care nu l-am înțeles niciodată numai în sensul ispășirii dinaintea intrării, ci și al căderii din rai, plecarea din el trebuie să străbată neîndoios și acel spațiu neutru în care Paradisul pierdut își mai trimite pentru ultima oară frânturi de mesaje, fulgerări ale lumii sale mirifice. Și iată că, uneori, gândurile se mai și împlinesc. Ieșirea mea din Hangzhou se întâmpla în fapt de seară și în pasărea de metal ce mă ducea primeam lucirea de adio a Lacului de Vest, într-un spectacol aerian pe măsura frumuseții lăsate în urmă. Ne aflam în plin amurg, într-un joc nefiresc de culori, treceam printr-un ocean de nori, cu o puternică senzație de imersiune. Navigam printre corali, hățișuri de ierburi și colonii de bureți de mare. Pleoape imense, cu gene de alge, clipeau peste soarele galben. Pânze fluide se umpleau de greutatea culorilor flamande și mă întrebam copilărește dacă Rembrandt n-a văzut cumva amurgurile olandeze dintr-un avion. Și, dintr-odată, noaptea căzând, fluturând la orizont tiare și mantii din purpură cardinal”.
Cu bagajul sentimenta al lecturilor care l-au marcat în formarea sa culturală, caută în Moskova urmele scriitorilor Mihail Bulgakov și Serghei Esenin; în Bulgaria, la Plovdiv, privește cu ochi romantici casa în care Lamartine a zăbovit o vreme, în trecere prin Balcani; pe malurile Ohridului, în Macedonia, află glasurile poetice ale participanților la festivalul de la Struga; în Belgia evocă evenimentele Festivalului de poezie de la Liège; în Spania se întâlnește cu picturile lui El Greco, pentru ca în Franța, la Paris, unde a petrecut aproape un deceniu cultural, să evoce atmosfera villoniană a tavernelor boeme dar poeticești, într-o baladă cu rezonanțe goliardice, în replică la faimoasa închinare baladescă Clujului: „Când eram june la Paris,/ fără culcuș, de șfanți proscris,/ dar prinț de dame cu dichis,/ mă socoteam în Paradis./ Dar patati și patata/ zilele fug cu viața ta […] Când eram june la Paris,/ și când mă giugiulea Doris,/ ce nopți, ce zbenguieli de vis!/ Dar patati și patata/ zilele fug cu viața ta! […] Când eram june la Paris,/ am avut tot și tot s-a zis:/ amici, iubită, șfanți – abis;/ Căci patati și patata/ zilele fug cu viața ta!”
În totul poetică, lirică prin excelență, cartea evocatoare de călătorii insolite pe meridianele lumi, Poduri și vămi, a lui Horia Bădescu, prilejuiește oricărui cititor un veritabil confort intelectual, dar și o invitație nostalgică de a călători, cu pasul aievea sau numai cu pasul închipuirii pe care autorul acesteia îl stimulează, oferindu-i cele mai bune și incitante auspicii.