Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poematizări în canon clasic

 

Traian Marcel Bartoș
Integrala neterminată – Balade cu parfum de ev
Cluj-Napoca, Casa de Editură Dokia, 2016

 

Postmodernii, a căror estetică se fundamentează pe cultul biografismului, inspirație livrescă, textualism şi parodie, elogiul minor al lui homo ludens, au eliminat din prozodii canonul, dar şi urmarea unui model.
Fie că e vorba de Mircea Cărtărescu, Ion Mureşan, Marta Petreu, Matei Vişniec, toți au o scriitură prin care se pune în valoare ca model ceea ce am putea numi sinele creator. Chiar dacă i-au citit pe Blaga, Barbu, Bacovia, Arghezi, Nichita Stănescu, ei şi-au scuturat imaginarul de orice influență. În mentalul lor, literatura română începe doar cu ei. Ei nu au un Weltanschauung – concepție despre lume – ci numai o concepție despre sine, uneori hiperbolizată la maximum, precum în Orbitor al lui Cărtărescu. Discursul epic se făureşte aici din propria sursă, un biografism exaltat şi un livresc contondent, plin de asperități ştiințifice în care vibrează biologicul, nu metafizicul în varianta cuceririi unui ideal axiologic din care valorile morale să nu fie excluse, ci desfăşurate prin înfăşurări stilistice memorabile, prin simbolismul lor.
Literatura română contemporană e mai bogată însă decât configurațiile estetice postmoderne, aflate într-un fel sau altul la capătul drumului, precum manierismele de altădată ce au însemnat doar momente de trecere între curbe înalte de ascendență valorică. Între clasicism şi romantism s-a desfăşurat luminismul, între romantism şi modernism am avut variabile de literatură socialistă în care intră cu prisosință şi sămănătorismul românesc.
Postmodernismul a fost şi mai este încă o punte între modernisme şi existențialisme spre un metamodernism, care începe cu refundamentări, între care și reîntoarcerea la forme clasice ale creației literare.
Un prolific al unei astfel de întoarceri este şi Traian Marcel Bartoş, un pasionat viguros al discursului poetic alcătuit în balade şi sonete, canoane clasice ale creației în cuvânt.
Debutul lui Traian Marcel Bartoş s-a produs recent, prin Parfum de mori. Sonete şi nesonete (2014). A urmat Tripticul Shakespeare: I Variațiuni imperfecte la perfecțiune, II A treisprezecea noapte sau Şi în Infern se moare, nu-i aşa? III Iulian şi Romina sau Balada-tango a Clujului veşnic (2015) şi Balade cu parfum de ev (2016), toate tipărite într-o grafică tot de canon clasic de Casa de Editură Dokia.
În cele ce urmează ne vom opri la sonete şi balade,,cu parfum’’, mireasma răspândită fiind aceea a cuvintelor dăltuite în forme poetice ce nu permit libertatea exprimării, ci numai eliberarea constructelor poetice din limba informă, pe care astăzi fiecare o vorbeşte şi o scrie,,cum vrea’’ ca într-un nou Turn Babel, de data aceasta doar a limbii române, din care poetul nu culege, ci alege, adică scrie după sintagma,,alese şi corese’’, cum se scria mai demult în pagina de titlu a poeziilor,,poporane’’.
Sonetele şi baladele lui Traian Marcel Bartoş au o legătură cu ceea ce altădată s-a numit poporan, adică din popor, în sensul că el se inspiră din cuvântul rostit, adică cel care pune lumea în rost, precum în poemul Facerea, un sonet cu funcție de artă poetică: „Ce făcea, oare, Dumnezeu ’nainte,/ Chiar înainte de a ne crea?/ Timpul şi Spațiul îi mocneau în minte,/ Dar Domnul n-avea Casă unde sta!// Nimeni – care să vadă, ori să scrie!/ Şi – de-ar fi fost! – ce-ar fi avut de spus?!/ Nu exista Cuvânt, nici Poezie,/ Un Zvon măcar, Ceva de presupus …// Nu exista nici Curiozitate!/ Minciună nu era, nici Adevăr!/ Neexistând Ideea de Păcate,/ Nu era nici un Şarpe, nici un Măr!// În Timpu-acela, ce nu-l pot descrie,/ Era şi Lumea ce avea să vie…”
Categoria estetică ce străbate poemul citat este ironia, o ironie fină abia perceptibilă în fastul lingvistic al canonului. Dacă aici ironia e discretă, învăluită într-un fior metafizic generat de taina creației lumii, în alt sonet, precum Portret al artistului la bătrânețe, ironia este debordantă şi spumoasă datorită punerii în ritm şi rimă chiar a invocatelor deja cuvinte „poporane”: „În lumea asta plină de nebuni/ Dacă nu-s primul, orişicum sunt mare,/ Căci fabric adevăruri din minciuni,/ Pe care le numesc poezioare!// De mi-ar vedea cutia cu minuni,/ Mulți nu ar crede de ce sunt în stare,/ Dar nu m-aştept să-mi facă plecăciuni,/ Ori să îmi pună daruri la picioare!!// Doar babe vin – ca să-mi stingă cărbuni/ Şi să îmi pună-n mâini o lumânare,/ Bolborosind atâtea rugăciuni,/ Că-n mod sigur am să obțin iertare!!// Pe toți ca mine, Doamne, de-i aduni,/ În lume câți vor mai rămâne, oare?!”
Versul emblematic din sonet este „Căci fabric adevăruri din minciuni”, un vers profund autoironic îndărătul căruia stă un moralist a cărui față nu trebuie văzută nici când îşi strigă ironia în gura mare, de data asta în Balada mamii ei de lume! din care reproducem două strofe, în care descoperim atât ironia explozivă, cât şi forța luptătoare prin cuvinte neaoşe împotriva răului din lume: „Unii-s supărați pe viață/ Ca aşchia pe topor!/ Dacă ceva o să pață,/ Evident – nu-i vina lor/ Şi-i acuză pe-alții-n cor!/ N-având cine să-i îndrume,/ Zic ca omul din popor,/ Simplu: Mama ei de lume!// Alții-s supărați pe lume,/ Filozofi mai cu umor!/ Sunt în stare şi de glume,/ Însă nu pe seama lor,/ Ci pe-a noastră,-a tuturor! / Şi cum nimeni nu-i învață,/ Zic ca omul din popor,/ Simplu: Mama ei de viață!”
Maeştrii poetului ce se îngrijeşte de,,Simbolurile dulci ale cetății clujene: Boema, Arizona, Conti, Ema!’’ sunt poeți mai de demult, francezul Francois Villon, via Romulus Vulpescu, tâlcuitorul în româneşte al baladistului – cântăreț în strană, dar şi nelegiuit. Cel mai mult se regăseşte însă autorul poemelor cu parfum de ev în alt nemuritor – Don Quijote: „Puteam să fiu un Don Quijote,/ Chiar dacă nu sunt din La Mancha!/ Nu mi-ar fi trebuit cocote,/ Nici din Toboso, nici din Vrancea,/ Care să-mi prețuiască lancea…/ Visam – şi v-o spun pe cuvânt! – // O Dulcinee pe pământ/ În mine să-şi pună speranța!/ Una să aibă mori de vânt…/ Făceam rost şi de Sancho Panza!”
Dincolo de ironie şi parodie, epigramatic vorbind, Traian Marcel Bartoş şi-a găsit Dulcineea. E limba română şi marea ispită ascunsă în ea: poezia în canon clasic.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg