Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

“Poeme din zid” de Ani Bradea, libertatea femeii „şaman”

“Poeme din zid” de Ani Bradea, libertatea femeii „şaman”

Nu ştiu dacă a fost doar o simplă alegere editorială sau va fi avut o motivaţie intrinsecă textului, dar faptul că volumul Poeme din zid de Ani Bradea trebuie citit fără nici o informaţie despre autoare sau vreo introducere te aruncă imediat între versuri, fără nici o paraşută de salvare.

Îţi începi călătoria într-un râu de cuvinte organizate riguros şi distribuite în mod ordonat în Cărţi, precedate de un titlu pentru fiecare segment, câteodată prezentate chiar şi cu câte un spaţiu pentru o inscripţie sapienţială.

Şi, totuşi, întreg acest ordin formal este o ramă pentru un poem care devine pe parcurs tot mai visceral. Te prinde şi te cuprinde depăşind pragul raţiunii, ajungând direct în zona cea mai ascunsă a emotivităţii noastre, a percepţiei sale cu întreaga fiinţă.

Îi sfătuiesc pe cititorii acestui volum, şi pe cei italieni în foarte buna traducere a lui Ştefan Damian, să citească fără întreruperi, dintr-odată, poemul, lăsând orice rezistenţă logică spre a se afunda în jocul înţelept de metafore, de aluziuni simbolice care istorisesc povestea unei iubiri negate, a unei îndepărtări, a unei dureri.

În ţările din Balcani există o legendă macabră care povesteşte despre femei zidite de vii în construcţiile care nu ştiu nimic despre elementul macabru care există în interiorul lor.

Aşa că încă din titlu înţelegem faptul că acele poeme sunt glasul unei femei zidite de vii, care priveşte prin fisurile zidului care îi permit să continuie să respire.

De aceea câmpul semantic al privirii este foarte dur: ochi, privire, pupilă sunt termenii prezenţi cel mai adesea şi care descriu condiţia eului poetic de imobilitate fizică forţată dar, care, prin contrast, sunt de o mare vivacitate intelectuală, şi chiar vizuală, de reţinut.

Într-adevăr, multe poeme sunt povestirea unor amintiri mai ales personale, dar şi ale unei societăţi de apartenenţă îndepărtată în timp şi în obiceiuri, în contrast cu oroarea şi violenţa prezentului. Eul poetic nu este anonim, în unele poezii centrale se manifestă cu numele său adevărat, Ana, declarând, astfel, o identitate între scriitor şi operă, renunţând la paravanul obiectivităţii:
„zidul crescut la marginea nopţii / luceşte în lumina reflectoarelor. / mii de ochi răzbat sticlos prin crăpături, / de când Ana nu mai are lacrimi. / Ana are pietre” (Cartea a doua, „Rătăcirile”, X).

Astfel, noi, cititorii, suntem spectatori pasivi la ceea ce eul poetic Ana priveşte rând pe rând dinlăuntrul zidului şi al trecutului său, personal şi colectiv, a dragostei sale şi, totodată, a satului său. Iar spre sfârşitul volumului cititorul este chemat în mod direct în versuri, devine orator interior : „picăturile lovesc sonor / peretele vegetal al acestui macondo / ce se va închide, / cititorule, / imediat ce tu vei isprăvi poveştile din carte” (Poveşti din Submarginea, X).

Cititorul, înlăuntrul versurilor, împărtăşeşte rolul de destinatar al auto-confesiunilor-amintiri ale eului poetic, cu o altă dramatis-personae: călăul.

O modalitate de a se adresa vocaţional călăului închide fiecare poem, aşa încât noi, cititorii poemului, ne gândim de la început la acest personaj ca la acela care a închis-o în mod material în zid pe Ana, femeia, dar, apoi, rând pe rând, când se trece la citirea versurilor ne dăm seama că acel călău este iubitul, bărbatul care a iubit-o pe Ana, pentru ca apoi să dispară.

Cel de al zecelea poem din Cartea a treia(Despărţirea) este dedicat în mod explicit „Ţie, călăule, cu dragoste!”, şi aici este amintit cu cruzime sindromul Stockolmului care îl uneşte pe prizonier cu cel care îl închide printr-un raport pervers de iubire şi ură.

Poemul nr. 4 din Cartea a patra şi ultima, Poveşti din Submarginea ilustrează identitatea dintre călău şi iubitul a cărui depărtare a zidit-o, fizic, într-un zid al durerii, pe însăşi Ana, eul poetic: „de când dădusem cunoscutul pe necunoscut, / şi-l aşteptam să se întoarcă viu din tranşee. / el a venit / şi mi-a adus în dar / toate războaiele lumii… // Addenda: / în orice carte există un timp pentru pace. / şi acel timp se face pat pentru dragoste. / acolo ajunge păcatul să-şi culce oasele, / primenite în cuvinte. / În cartea mea, / călăule, / sunt doar aşternuturi de spini! / Acum n-ar trebui să te mai mire / dârele ce se scurg printre file”.

Cine nu ar trebui, oare, să fie uluit? Călăul sau cititorul? Desigur că, aproape de sfârşitul acestui splendid şi teribil poem, noi, cititorii, avem mai clar mozaicul de metafore şi imagini vizionare: o femeie, rănită în iubire, zidită vie în aşteptare, îşi aşteaptă călăul, paznicul său şi îşi aduce aminte de vremea întâlnirilor lor, a libertăţii.

Acest al doilea câmp semantic, foarte bogat, este cel construit în jurul cuvintelor tren, şine, linii ferate, gară, eterna temă a călătoriei: „… înţelegi că visele tale încap toate / în cufărul cu care te-ai întors din armată. / cenuşa viselor ei deja oblojeşte / câmpul tăiat de trenul de noapte” (Cartea a treia, VIII) „Ţipă un tren de noapte […] / Ca şi cum, / iubindu-mă cu tine, / între marginile biletului dus-întors, / aş putea schimba rânduiala; / ca şi cum / dragostea, declarată cu disperare pe un peron, / ţine de cald în toate iernile / de dincolo de gări” (Cartea a treia, III).

Poezia Anei Bradea porneşte cu un mix stilistic într-adevăr original şi foarte acut: realismul imaginilor şi al povestirilor, chiar dur şi crud, se întâlneşte cu imaginaţia suprarealistă a unor figuri alegorice care personifică însăşi istoria poeziei.

Astfel, legată de tema călătoriei care se opune în mod oximoronic staticităţii femeii prizonieră în zid, este metafora Îngerului, prezentă şi prin metonimia „aripilor”, care îşi găseşte completarea prin figura la fel de cuprinzătoare a vrăjitoarei.

Magia este una dintre caracteristicile „femeii şaman” din Poemul liminar şi, împreună cu ea, şarpele, figura-simbol care se regăseşte de multe ori în versuri. Şarpele, nu în accepţiunea creştină de perdiţie diabolică, ci ca animal lunar, sapienţial, în mâinile zeiţei „stăpână a şerpilor” regăsită în peşterile din Creta, aparţinând civilizaţiei minoice mediteraneene străvechi: „Ascunsă în trupul şarpelui, / străbat muntele. / tu ai rămas, / din nou, / dincolo” (Cartea a III-aRătăcirile, X).

Drept concluzie pentru aceste Poeme din zid de Ani Bradea aripile Îngerului vor fi mijlocul simbolic prin intermediul cărora femeia zidită îşi va regăsi libertatea, departe de sclavia iubirii, departe de călăul ei: „Aștept să se deschidă o ușă în zidul fără fisură/ și nu-mi mai este teamă/ femeia,/ veșnic rătăcită între păcat și inocență,/ va trece dincolo ușoară,/ ca aripa de înger. […]”
(Poemul dimineții).

 

Traducere din italiană de

Ștefan Damian

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg