Consiliul
Județean Cluj
Poeme în proză

Tom Nisse este un poet luxemburghez de limbă franceză, care trăieşte la Bruxelles. Interesul său pentru artă permite imersiuni interesante ale reprezentărilor plastice în limbajul poetic. Traduce literatură de limbă germană. A publicat mai bine de 15 titluri de poezie şi proză scurtă, printre care Reprises, Éditions L’Arbre à paroles 2011, Diasporas, Éditions Tétras Lyre, 2013, Reprises de positions, Éditions Microbe 2013, Après, Éditions Phi 2015, Contre la tactique de l’horloge, Éditions Dernier Télégramme, 2016 etc.
Materialul volumului O verificare a originii (Une vérification de l’origine, Éditions Hydre, Luxembourg, 2017) împleteşte discursul poetic cu imagini ale unor decoruri urbane – de la vegetaţia luxuriantă a parcurilor luxemburgheze la fragmente de viaţă asumate cultural, reminiscenţe ale unei lumi pe care autorul o poartă cu sine, guvernat de spiritul tutelar al prezentului. În timpul unei lungi plimbări înregistrate pe reportofon de-a lungul unei zile de vară, poetul fixează în magma amintirilor reflecţii despre artă, panici contemporane, schiţe ale unui proiect artistic. Transcrierile sunt marcate şi de inserţii ulterioare, redate cu caractere cursive.
O zonă gri, în preajma răsăritului. Aici era staţia de autobuz, cea în care coboram în fiecare dimineaţă pentru a merge la liceul care poartă numele unui ilustru om politic, aproape compatriot, constructor al Europei după cel de-al Doilea Război Mondial – al cărui nume nu-l voi dezvălui. Aici, în fiecare dimineaţă, îl vedeam pe T., factorul poştal, care-şi făcea rondul şi care era musulman, în ciuda numelui său tipic local. Recita versete, invocând poeţi, surâdea, purta o barbă roşie şi avea nişte dinţi stricaţi prin frecventarea birtului, trecea prin ceaţa răsăritului ducându-şi căruciorul. Şi tot aici se afla o tânără care voia să devină actriţă, care visa poate la Kafka sau eu visam la Kafka sau amândoi visam la Kafka, oricum aici ne întâlneam, fără să ne atingem vreodată, ea m-a rănit cum numai adolescenţii pot fi răniţi în situaţii similare. Purta cu nonşalanţă la urechi nişte flori miniaturale închise ermetic într-o picătură de sticlă. În ecranul dimineţii părea ca o întrupare a melancoliei. Era trezirea erotică a unei fascinaţii pline de furie împotriva masculinităţii.
*
Tăind strada, sub castanii gigantici, în fiecare dimineaţă, înainte de începerea orelor la liceu, mă plimb cu G., unul dintre singurii punkişti ai oraşului. Un tânăr simpatic, furios şi trist. Păşim pe castane, pe frunze şi pe vreascurile care ne conduc spre o parte a zidurilor oraşului. Coborâm pe o cărare în pantă, câţiva paşi, totul este verde şi foşnitor, foarte verde, verde intens, vara este nemiloasă cu oraşul. De ceva vreme, amintirile au devenit pâcloase, luminate spectral ca petele solare care se strecoară printre frunze şi încremenesc lent pe asfalt. Ambasada Statelor Unite îmi răneşte ceafa. Locul spre care mă îndrept alături de G., pentru a ne aşeza pe o bancă să fumăm haşiş, ca parte din ritualul nostru matinal, în timp ce îi vorbesc despre Pablo Neruda, iar el de Jello Biafra, privind amândoi valea Luxemburgului, această rană uriaşă, dominată de podul roşu împrejmuit acum de un dispozitiv anti-suicid de plexiglas având contururi negre de şoimi lipiţi pe perete – pe care mă plimbam primăvara alături de onesta şi emoţionanta şi impulsiva poetă franceză Edith Azam – din spaţiul în care ne aflam, banca pe care ne aşezasem s-a făcut loc pentru un teren de tenis. Mă reîntorc. Aveam ochii flămânzi, eram împotriva acestei lumi în care fusesem băgaţi cu forţa, marionete care încep puţin câte puţin să-şi rupă firele şi deprind stângaci abilitatea propriilor membre, aşezaţi în faţa văii, trecându-ne jointul de la unul la altul, câteodată, chiar dacă pesimişti, cu o nelinişte aproape îndrăgostită în voce.
*
Zgomotul unui şantier uriaş urcă din vale. Soarele îmi atinge uşor fruntea, în timp ce merg spre liceu, unde José Ensch , minunată doamnă a poeziei luxemburgheze, m-a încurajat, în amintire, să păşim împreună. Fiule, sfidează calvarul pe care oraşul şi cerul îl etalează în faţa ta, mergi contra cultului, adulmecă sucul cărnii, savurează căderea astrului în propriul stern. Şi liceul e în şantier. Schele peste schele. Albastrul cerului este sfâşiat în toate părţile. Schele şi palisade de tablă imaculată. Las în urma mea liceul şi traversez bulevardul. Nu găsesc maşini vechi, murdare şi simpatice pe aici. Doar automobile strălucitoare ale burghezilor parveniţi. Braseria din colţ, când conştiinţa timpului mă înhăţa şi-mi venea să iau o bere sau două, la şapte dimineaţa, şi-a schimbat numele şi reclama. Ajung la Glacis , mare suprafaţă plană, parcare care adăposteşte uneori circul şi apoi, în timpul verii, petreceri nesfârşite. Încremenesc pentru o clipă, tot aşa cum rămâneam ţintuit frecvent când ieşeam de la cursuri, cu mintea plină de gânduri, hărţuit de tot soiul de întrebări, cât valorează lumea asta, ce e cu noi pe lume, cum de o stăpânim? Atât de mărunte ne sunt visele. În orice caz, ceva este sigur, nu mai avem nevoie nici de zei, nici de stăpâni. Greutatea întrebărilor, o mare deznădejde care începea să şlefuiască chipul inocent şi concentrat, să dea vitalitate muşchilor care contractau degetele sirene împrejurul unei vieţi gata să fie apucate. Pe bune că maşinile sunt foarte scumpe aici.
*
Adolescentul care se plimba pe Allée des Résistants et des Déportés avea mintea plină de refuz. Al unei absenţe a valorilor, o absenţă totală a valorilor cu care s-ar putea identifica, o enciclopedie a istoriei picturii, în care Klee a lovit dintr-o dată cu o simplitate aparentă, Ernst Ludwig Kirchner şi Munch cu tonuri care străpung şi denunţă psihozele imperativelor occidentale, apoi a venit rândul lui Picasso, Vlaminck, Max Ernst să lovească fără menajamente, şi Goya să renunţe flamboaiant la lumină, în vreme ce Schiele mutilează şi contorsionează răul afectiv, făcând trimitere la erotism, apoi hipersensibilitatea de pe chipurile şi zările lui El Greco: instigând la tatonări de poeme scrise pe faţa ascunsă, îndemnând să se încreadă în calea libertăţii, refuz al unei vieţi rigide, refuz al unei sorţi deja trasate. Nu-i aşa că dezorientarea este cea mai bună metodă de a te sustrage unui destin prestabilit? La capătul străzii sirenelor se află biserica ortodoxă rusă, cu patru mici turele albastrate, iar în centru turela principală, aurită. Bertold Brecht, însoţit de un miros de ceapă, care trezea sentimente politice. Ajung la intersecţia care mă duce spre Belair. E momentul să fac o pauză şi să fumez o ţigară. Clădirea impunătoare cu faţadă de sticlă care se zăreşte la colţul intersecţiei se numeşte Maison de l’Orientation .
Traducere din limba franceză şi prezentare
de Irina-Roxana Georgescu
Note
1 Poetă luxemburgheză (7 octombrie 1942 – 4 februarie 2008). Volumul Dans les cages du vent (În cuştile vântului) a câştigat Premiul Servais în 1998.
2 Piaţa Glacis (Fouerplaatz)
3 Cartier în partea de vest a oraşului Luxemburg
4 Casa Îndrumării