Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poeme

Poeme

 

Senzaţie

Porni-voi pe potecă-n albastre seri de vară,
Călcând pe iarba moale, de grâne ciugulit;
Răcoarea o să-mi scalde picioarele, uşoară,
O să mă bată vântul pe capul dezgolit.

Şi n-o să scot o vorbă, n-o să gândesc în van,
Iubirea nesfârşită în duh o să-mi scânteie,
Când voi păşi departe, aşa ca un ţigan,
Ferice cu Natura, precum cu o femeie.

 

Venus Anadyomene

Ca dintr-o raclă verde de tininichea, un cap
De damă, cu păr negru, ce tare pomădat e
Apare dintr-o cadă cu-ncetul, prostănac,
Vădind la beteşuguri destul de prost mascate;

Pe urmă gâtul puhav, măreţele-omoplaturi
Ieşite, dosul mare, urcând şi coborând;
Grăsimea pe sub piele-i apare straturi-straturi,
Iar şalele rotunde parcă şi-ar lua avânt.

Îi bate şira-n roşu – şi totul are-un iz
Oribil – iar pe spate, nelesne de descris,
Anume ciudăţenii se pot vedea cu lupa;

Pe şale Clara Venus (un nume) e gravat
Şi-ntregul corp se mişcă şi-şi etalează crupa
Cu anusul de-o bubă urâtă ulcerat.

Răul

În timp ce din mitralii nu au de gând să sece
Scuipaturile roşii sub cerul vast şi cald
Şi-n purpur sau în verde, luate-n râs de Rege,
Batalioane-n masă se prăbuşesc şi ard;

În timp ce-o nebunie spăimoasă dintr-o sută
De mii de oameni face un maldăre de scrum
(Bieţi morţi! Căzuţi în vară, în iarba-ţi învăscută,
În bucuria-ţi, Fire, ce i-ai făcut duium…)

E-un Dumnezeu ce râde altarelor bogate,
Potirelor de aur şi-i place tămâiat;
Ce doarme, de-osanale alene legănat

Şi se trezeşte numai când mamele-adunate,
Purtând bonete negre, jelindu-se cu-alean,
Legat într-o batistă, îi dau un gologan.

 

Adormitul din vale

E o gropană verde, prin care se-mlădie
Cântând un râu ce-mbracă ierbişul în argint,
Iar soarele, pe munţii viind cu semeţie,
Luceşte. E o vale de raze tot mustind.

Un jun soldat, cu gura deschisă, pal la faţă,
Cu ceafa răcorită de picurii de rouă,
E adormit pe spate, sub nori, în iarba creaţă,
În patul său cel verde, unde lumina plouă.

Cu talpa-n gladiole, ca un copil la boală,
Zâmbeşte dintre ierburi, furat de picoteală.
Hai, încălzelşte-l Fire şi leagănă-l uşor!

Nici un miros văratic nu-i dat să-l înfioare,
Cu mâini la piept aduse el e culcat la soare,
În pace. Şi în dreapta e rupt de două ori.

 

La Birtul Verde

De zile opt la număr, rupsei nişte botine
Bâtându-le de pietre. Intrai în Charleroi
La Birtul Verde unde am comandat tartine
Cu unt şi nişte şuncă, nu rece, -aşa şi-aşa.

Mi-am alungit ferice picioarele sub masa
Cea verde, am luat seama pe urmă la tapet
(Avea desen ingenuu) şi-a fost de toată groaza
Când fata cea cu ţâţe enorme, ochi şiret,

Ce nu prea face nazuri când vor să o sărute
Mi-aduse zâmbitoare tartinele cerute
Şi şunca, nu prea rece, pe-un blid frumos vopsit,

O şuncă albă-roză, puţin usturoiată,
Apoi mi-a pus pe masă o halbă înspumată,
Ce-o poleia cu aur lumina-n asfinţit.
Răutăcioasa
În sala cea de mese, în care mirosea
A proaspete vopsele şi, delicat, a poamă,
Plăcându-mi foarte tare să şed în tihna mea
Gustam o oarecare mâncare. Belgiană.

Şi ascultam un ornic, ferice şi tăcut.
Dar uşa de la cuhne a bubuit deodată,
Dând buzna servitoarea – de ce n-am priceput –
Cu şalul alandala, maliţios coafată.

Frecându-şi cu un deget obrazul rozaliu,
Ca piersica de moale, porni cu mare chiu
A se strâmba la mine cu-o gură de tot hazul;

Mi-a aranjat tacâmul, să-mi fie mai plăcut,
Şi, fiindcă pasămite voia să o sărut,
Mi-a spus în şoaptă: „Uite, mi-a degerat obrazul…”

 

Boema mea

Mergeam zdrenţos, cu pumnii vârâţi în buzunare
Şi-un pardesiu pe spate mi se părea ideal;
Umblând sub ceruri, Muză, eram al tău vasal
Şi tot visam aiurea amoruri o splendoare.

Iar pantalonu-mi unic era cam găurit.
-Biet Degeţel cu visuri, făceam pe o cărare
Mici rime. Iară hanu-mi era în Carul Mare.
Şi stelele-mi, deasupra, scoteau un fâlfâit.

Le ascultam la margini de drum sau prin poiene
În serile frumoase de toamnă, când, alene,
Curgea pe frunte-mi roua ca al vigorii vin.

Apoi rimam, de umbre înconjurat fantastic
Şi îmi trăgeam – drept liră – pantoful de elastic
Ca să-mi apropii talpa de inimă puţin.

 

Bufetul

Bufetului de vreme i s-a-nnegrit stejarul.
E vechi, având un aer de bătrânel blajin
Şi are uşi deschise, prin care-şi varsă harul
Parfumuri ca un abur ameţitor de vin

Acolo-s o mulţime de lucruri învechite,
Cearşafuri ofilite, care miros ciudat
Bulendre demodate, dantele-ngălbenite,
Broboadele pe care bunica le-a purtat.

-În tainiţele sale se pot găsi de toate:
Medalioane, meşe, portrete, flori uscate,
Al căror iz se-mbină cu-al fructelor parfum.

-Bufet din alte timpuri, ştii sute de istorii
Şi parcă ai fi gata să ni le spui acum,
Când îţi deschidem uşa şi-ţi scârţâie uşorii.

 

Rugăciune de seară

Trăiesc şezând – un înger pe scaun, la bărbier –
Ţinând în mână ţapul cel canelat de bere,
Chircit la epigastru şi gât, c-un Garnier
În dinţi, sub cerul parcă umflat de nişte vele.

Ca nişte găinaţuri călâi de porumbel
Îmi fac arsuri în suflet noian de vise rele,
Iar inima mi-e tristă precum un plop stingher
Pe care se prelinge-o topire de oţele,

Apoi, după ce visul mi-e dat rostogoliş
Şi-a patruzecea bere de gură mi-o apropii
Trecîndu-mă nevoia, mă-ndrept spre un tufiş

Şi, blând precum e Domnul cu cedrii-i şi isopii-i,
Spre cerurile brune înalt, înalt mă piş
Iar binecuvântarea mi-o dau heliotropii

 

O, anotimpuri, o, castele…

O, anotimpuri, o castele,
Ce suflet nu e pus pe rele?

O, anotimpuri, o castele,

Eu am făcut, cum ni-i din fire,
Un studiu despre fericire.

Trăiască el, de câte ori
Cocoşu-i galic cântă-n zori.

N-am ce dori de-acum, fireşte.
De viaţa-mi el se îngrijeşte.

Ce farmec! Îmi ia suflet, corp.
Nu-i trebuinţă de efort.

Cine-mi pricepe vorba oare?
Ea trebuie să fugă, zboare!

O, anotimpuri, o, castele!

De vine-un nenoroc hai-hui,
Voi pierde dragostele lui,

Şi-al lui dispreţ, amarnic foarte,
O să mă bage iute-n moarte.

O. anotimpuri, o, castele,
Ce suflet nu e pus pe rele?

Senzaţie

Porni-voi pe potecă-n albastre seri de vară,
Călcând pe iarba moale, de grâne ciugulit;
Răcoarea o să-mi scalde picioarele, uşoară,
O să mă bată vântul pe capul dezgolit.

Şi n-o să scot o vorbă, n-o să gândesc în van,
Iubirea nesfârşită în duh o să-mi scânteie,
Când voi păşi departe, aşa ca un ţigan,
Ferice cu Natura, precum cu o femeie.

În româneşte de Octavian Soviany

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg