Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poemele ascensiunii

 

 

Simona-Grazia Dima
Havuz
Ed. Tracus Arte, București, 2020

 

 

Simona-Grazia Dima este unul dintre numele consacrate ale poeziei românești. În ciuda acestei poziționări firești în plan imagologic, dar mai ales în ciuda faptului că poezia ei s-ar înscrie, cronologic, în logica decadistă, stilistic și tematic Simona-Grazia Dima alege un parcurs distinct, eliberat de constrângerile unui tipar al decadismului, într-un discurs purificator de la care nu s-a îndepărtat niciodată. În condițiile în care, de regulă, notorietatea este asociată cu susținerea reciprocă în cadrul unei generații sau grupări literare, alegerea drumului singuratic pare atipică acestei poziționări. Poezia ei își merită locul – argument la cele afirmate fiind și faptul că nume de prim raft ale criticii literare de la noi au comentat-o: Cornel Ungureanu, Mircea Mihăieș, Al. Cistelecan, Marin Mincu, Ștefan Borbely, Mircea A. Diaconu, Vasile Popovici, Ioan Holban, Gheorghe Grigurcu –, iar direcția spre care converg perspectivele criticilor este cea anterior menționată sau, rezumând în consens fragmentul lui Gheorghe Grigurcu de pe coperta 4 a proaspetei lucrări Havuz, Simona-Grazia Dima rămâne „o impunătoare poetă singulară, de-o energie asumată precum o flacără rece”.
Titlul volumului recent apărut mă trimite în primă instanță la „timpul-havuz” al lui Blaga, iar asocierea nu este întâmplătoare: la filosoful român acest timp presupune o deschidere îndreptată spre orizonturi temporale viitoare, dar și la Simona-Grazia Dima focalizarea este pe aceeași suveranitate a unui timp în ascensiune. Discutând despre două forme diferite ale cunoașterii, filosofia și poezia, dacă Blaga-filosoful deschide posibilitatea apropierii asimptotice de promisa înălțare, de valorile proiectate la o anumită altitudine metafizică, Dima-poeta își propune să atribuie valoare dominantă viitorului și, totodată, desprinzându-se de sine, să contemple o înălțare într-un timp fără margini, într-o continuă ascensiune spirituală: „Îți iese-n drum havuzul, la mijloc/ cu fântână țâșnitoare până-n cer –/ o apără-mprejur brâul bazinului, împodobit cu artă. Prudent înaintezi/ spre el, căci nu-i făcut din simplă piatră,/ ci din sculpturi înlănțuite, ce parcă-s vii/ și parcă te-ar chema, însă un vag pericol/ deslușești, căci, pare-se,-ar dori/ să te rețină-n lumea lor fără hotare,/ cu ființe și cu cetățui străvechi și noi./ De-aceea îți deprinzi privirea/ și ochii ți-i clătești în valurile/ bine cetluite-ntre pereți lucioși./ După atâta umblet, un leac e liniștea,/ simți cum renaști. Dar nu-i destul,/ atunci când tihna limpezimii trebuie dusă/ mai departe. În centru se înalță lăcașul etajat/ al artezienei, iar apa străbate prin ea tainic./ Senină, împăcată, dincolo de lucruri și de vis,/ doar vine. Acolo-ai vrea să fii,/ în sulul ei lunecător, unde nu-i niciun ornament/ și fericire-absoarbe. Gata să pleci, e deja-n tine,/ fără s-o fi atins, ți se lovește, zglobiu, de ghizdul/ inimii, întruna renăscând. Și astfel,/ calea prin pădure ți-e sigură, proteguită” (Havuz, p. 7).
Dincolo de cercul artei, sugerat prin înlănțuirea de sculpturi ale unui timp-cascadă (în termeni blagieni vorbind), poezia ca formă a cunoașterii deschide orizontul înălțării, transformării prezentului într-un prezent continuu și al împăcării interioare, al renașterii. Și celelalte două poeme-havuz, asumate astfel, focalizează privirea cititorului pe șuvoiul de apă, pe ascensiunea interioară, pe viitorul continuu topit în prezentul continuu: „Dar piatra lucitoare, neînșelată/ de-absență și de gândul trădător,/ tresare, căci simte-n mijloc,/ în roi de intangibili stropi,/ aburul proaspăt –/ chiar ținta visului, atinsă” (Havuz, p. 42). Doar că poemul-havuz ce încheie volumul – coborând experiența înălțării în limitele finitudinii umane – strecoară neliniștea, lăsând să răzbată doar ecoul unei ascensiuni spirituale nestinse: „doar raze/ pe marginea havuzului/ de unde nu mai țâșnește/ niciodată apa, însă necontenit/ răzbate-un tainic vuiet,/ în apropiere și departe/ […]/ Nimeni aici să mai tresară,/ dar o intensitate vede,/ când noi ne străduim să înțelegem/ subtilul caier de la temelii” (Havuz, p. 80).
Orizontul ascensiunii e dublat, într-o echilibrată repartiție, tot de trei elemente, de ascensiunea baobabului: „Un baobab, dușman al slăbiciunii,/ adulmecă fanatic treptele cerești,/ decis să le transforme-n carne/ și putere. Aseamănă templul de sus/ cu orice trup și crede/ că poate să-i proptească/ în tărie catul de fildeș/ cu buzduganul sprijinit de nori și vise” (Baobab, p. 18). Și ceilalți baobabi – mai asumați ca intenție, mai risipiți ca formă – se exprimă tendențial: „Un baobab disprețuiește plopii/ și s-a lipit cu nara de căile cerești, decis/ cu orice preț să le preschimbe-n carne” (Baobab. În brațele evanescente, p. 53); „Brutalul arbore, plin de dispreț/ față de plopul-domnișoară,/ își trece noaptea-n zvârcoliri,/ muncit de-obsesia înrudirii/ cu cei de sus, deși fără speranță-i/ nunta din visul său nebun/ și n-are cum să-și vadă mireasa/ vreodată – zeitatea templului ceresc/ vertiginos se-nalță tot mai mult” (Baobab. Aievea-i nunta). Baobabul e un havuz împietrit, un havuz în cazul căruia timpul și-a încetinit brusc ritmul. Baobabul e poza statică a havuzului, permițând contemplarea într-un timp aproape înțepenit, devoalat cu privirea tot spre viitor îndreptată. Dar înălțarea împietrită nu poate fi calea. În poemele ascensiunii, Simona-Grazia Dima regăsește și revalorifică zborul. Realul se resoarbe, aproape dispare la înălțimea la care poezia se transfigurează. Rădăcinile nu ajută, cel puțin în această instanță: splendid poemul care poartă chiar acest nume, Rădăcini, al unei povești care se vrea spusă, dar care întârzie nepermis în continua ascensiune și mereu rămânere în urmă, îndepărtare de esențele spre care tinde: „E seară, ne-am oprit din mers,/ cămilele s-au ghemuit în umbră,/ povestitoru-ncepe o istorisire,/ la încheietura mâinii îi zornăie brățări,/ amețitor, ne strângem rânduri-rânduri,/ de el tot mai aproape, să prindem/ orice amănunt. Însă povestea/ se-arată cal împiedicat,/ deloc nu se urnește și nu înaintează” (Rădăcini, p. 78).
Odată ridicați până la înălțimea maximă, „stropii calzi” se vor întoarce spre a asigura o nouă creștere, „spre-a-nsufleți deșertul”. Aceasta e povestea havuzului care se deschide, spre înălțimi, cu „sulul de ape” căutându-și zenitul și risipindu-se spre o nouă înălțare. Chiar dacă scrisă în proximitatea ermetismului barbian din Banchize, extinzând subiectul liric în sfera impersonalului, poezia Simonei-Grazia Dima are prospețimea havuzului pe care îl cântă și vigoarea Copacului aceluiași Barbu, pe care-l rescrie, prin solitarul baobab, „copacul-cu-capul-în-jos”, adulmecând deopotrivă nadirul și zenitul. Spune Barbu: „Hipnotizat de-adânca și limpedea lumină/ A bolților destinse deasupra lui, ar vrea/ Să sfărâme zenitul, și, -nebunit, să bea,/ Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină”. Dar toamna, căderea, înțelegerea limitelor îl transformă în obiectul-havuz cu un alt ritm al curgerii, îndreptându-se către glie pentru o mai rodnică aspirație ulterioară spre înalturi: „Atunci, intrând în simpla, obșteasca armonie/ Cu tot ce-l limitează și-l leagă împăcat,/ În toamna lui, copacul se-nclină înspre glie”. Similar, dublu reflectat în apele cerului și-n nisipuri, baobabul (să-i spunem, pentru unitate în demersul nostru hermeneutic, „copacul-havuz”), se-nalță în zvârcoliri, fără putința zborului. Poezia, firavă, înaripată, „fără strădanie, chiar și fără zbor”, se-nalță spre-a depune oul în palma zeiței care primește ofranda. Poetului nu-i rămâne doar să aspire și să contemple timpul-havuz în prezent-viitorul continuu, ci și să creeze și să dea nume creației sale, adevărata înălțare, adevărata ofrandă purtând în ea cântecul (de clopot): „Din zori vociferează, de parcă/ ar căuta ceva tot timpul, se cred/ energici, dar lâncezesc, de fapt,/ iar până seara n-au găsit nimic./ Deci dă-le tu un nume, se vor însenina,/ pe dată mulțumiți, nu aștepta/ să-l inventeze ei, se poate să greșească./ Numele dăruit din parte-ți le va părea/ un clopot ce zboară dezlegat la cer,/ cu sunete de aur. Oferă-l – căci nimeni/ nu se va împotrivi, nu ești legat/ prin părtinire, știu cu toții. Un nume/ de la tine-i întotdeauna bun, fără cusur,/ astfel se-ncheie ziua, cu tiv de spumă/ proaspătă și pură, ca în amurgul/ când familii mulg turma grea-n/ sătucul cel uitat, iar dedesubt/ pământul se preschimbă-n fericire” (Dăruirea numelui, p.11).
Poezia din Havuz, deși continuă parcursul anterior al poetei, deși nu se îndepărtează de un filon propriu, de caracterul elevat al scriiturii, de continua raportare la transcendență, se distinge vizibil de cea din precedentul volum, Pisica de lemn pictat. În Havuz sunt abandonate vagile parcursuri marginale, alunecări ironice, cum și aluziile livrești sunt lăsate deoparte. Panteonul poeziei pe care o propune Simona-Grazia Dima rămâne neschimbat, dar privirea e concentrată pe miracolul înălțării din grădina din fața templului. Aceleași zeități ale înaltului veghează o rugăciune curată, înălțată nu în fața altarului jertfei, ci în fața havuzului metafizic. Seninul poeziei ei nu pălește nici în limpezimea zilei, nici în adâncimea nopții: „Nor de hârtie, subțiat de spuneri, e povestirea,/ un fulger îl va arde. Pe cerul negru-nscrise/ vor dăinui doar rădăcinile dense și pure./ Spre corturi ne retragem, în ploaia stelelor curate” (Rădăcini, p. 79).

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg