Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poezii

Poezii

Maria Grazia Calandrone (Milano, 1964) trăiește la Roma. Poetă, scriitoare, jurnalistă, dramaturg, artistă vizuală, autoare și prezentatoare Rai (cel mai recent program: Poezia în tehnicolor), scrie pentru Corriere della sera; din 2010 publică poeți debutanți în lunarul internațional Poezia și difuzează poezie pe Rai Radio 3; este regizoarea ciclului de interviuri Voluntarii, un documentar despre primirea imigraților, și a videoreportajului despre Sarajevo Călătorie într-un război neterminat, amândouă publicate de către Corriere TV. În 1993 a primit premiul Montale pentru text inedit, conduce ateliere de poezie în școlile publice, în închisori, DSM, cu imigrații și face voluntariat în școala de lectură pentru elevi Micii Învățători. Cărți de poezie publicate: Maimuța vagaboandă (Crocetti, 2003-premiul Pasolini Opera Prima), Ca prin mijlocirea unui căpăstru arzător (Atelier, 2005), Mașina responsabilă (Crocetti, 2007), În gura tuturor (Crocetti 2010, premiul Napoli), Actul vieții în creștere (LietoColle 2010), Viața limpede (Transeuropa, 2011), Serii fosile (Crocetti, 2015-premiile Marazza și Tassoni, rosa Viareggio), Dispăruții- povești din Cine l-a văzut? (Pordenonelegge 2016-premiul Dessi), Binele moral (Crocetti-2017-premiile Europa și Trivio), traducerile Fosile (SurVision, Irlanda 2018) și antologia arabă Lumina zilei (al-Mutawassit, Damasc 2019); este prezentă în Poeți noi italieni 6 (Einaudi-2012). A publicat volumele de proză: Mărul infinit, pseudo roman cu Vivavox, cd cu lecturile textelor sale (Sossella 2011) și Pentru o solistă, culegere de monologuri teatrale, desene și fotografie, cu cd de Sonia Bergamasco și EstTrio (ChiPiuNeArt 2016); povestirile sale se află în volumele În ochiul celui care privește (Donzelli, 2014), Moarte la Veneția (Carteggi Letterari 2017), Prințesa și alte regine– îngrijite de către Concita De Gregorio (Giunti 2018) și O altă lume, aceeași lume, rescriere a Copilașului pascolian (Aragno 2019). A îngrijit volumele de poezie de Nella Nobili: Am umblat prin lume cu sufletul deschis (Solferino 2018) și Dino Campana. Prefer zgomotul mării (Ponte alle Grazie 2019). Din 2009 aduce pe scenă în Europa videoconcertul Fără bagaj și din 2018 Corpul real, muzica de Stefano Savi Scarponi, însoțit la baterie de Arturo Casu. În 2012 câștigă premiul Haiku în Italia a Institutului Japonez de Cultură și în 2017 este prezentă în filmul documentar de Donatella Baglivo Viitorul într-o poezie, în proiectul Poeme Cu o Priveliște a regizorului israelian Omri Lior și în proiectul internațional REFEST- Imagini&Cuvinte Pe Drumurile Refugiatului, publicat de Reportajul. A colaborat cu programele de televiziune Rai Letteratura și Cult Book. Textele sale apar în antologiile și în revistele mai multor țări. Situl său este www. mariagraziacalandrone.it

 

Din Grădina bucuriei inedite

Intelectul dragostei

Poezia e anarhică, răspunde doar la legile sale, nu poate și nu trebuie să se plieze la nimic altceva

decât sieși.

Legea sa interioară este ritm, muzică absolută.

Acest lucru explică emoția simțită, ascultând lecturi de poezie în limbi necunoscute nouă.

Avem impresia că îi pătrundem înțelesul

chiar dacă nu înțelegem cuvintele,

deoarece moleculele noastre sună împreună cu muzica adâncă a poeziei,

care este la fel în orice limbă: un ultrasunet, un zgomot alb.

O limbă invizibilă, un zumzet nuclear

traductibil cu aproximație,

o sonoritate ce intră în rezonanță cu partea cea mai străină și profundă a moleculelor noastre

și cu zgomotul primar al materiei

ce alcătuiește scaunul

pe care ne așezăm.

Ca o anumită muzică – mă gândesc la „Clar de lună” de Ludwig van Beethoven – este un limbaj

efectiv universal:

poeții o scriu dintotdeauna, dar descoperirile astrofizice recente confirmă

cu rigoare științifică, nu doar intuitivă: nucleul nostru cel mai adânc

este alcătuit din aceeași materie a stelelor.

Cuvinte de Margherita Hack:„Toată materia din care suntem făcuți au construit-o stelele. Toate elementele, de la hidrogen la uraniu, au fost făcute prin reacțiile nucleare ce au loc în supernove, stele mult

mai mari decât Soarele, care explodează la sfârșitul vieții lor și împrăștie în spațiu

rezultatul tuturor reacțiilor nucleare petrecute înăuntrul lor”.

Din cele mai recente descoperiri mai știm încă

jumătate din atomii ce ne formează corpurile este materie produsă în afara Căii Lactee, vine de la o depărtare

ce nu se poate

compara cu nimic.

Vibrația moleculelor noastre intră în rezonanță materială cu vibrația universului,

până înăuntrul universului necunoscut. Această forță

„care mișcă soarele și celelalte stele”

este ceea ce Dante numește „dragoste”.

Poezia interceptează coralul adânc și neîntrerupt al acestei forțe, își intonează vocea

la hohotul stelelor extragalactice

și la vuietul primar al materiei

ce alcătuiește scaunul

pe care ne așezăm.

Este un obiect făcut din cuvinte

de dragoste mereu.

Și gata. (Și e de ajuns așa).

Orașul cântă

Taci, iubire ce râdeai

de bucuria de a o vedea ivindu-se

din răcoarea porții în diminețile de iunie

deschise ca niște clopote.

Tace piața alimentarei

unde nimeni nu o cunoaște pe fata

îmbrăcată în albastru

cu iubirea ei cea nouă.

Dragoste de câmp și de bancă, clar

ce izbucnește pe neașteptate

în liniștea lui aprilie, brusc și clar.

Prima dată ai vorbit

pe rampă la Eurospin. Era o după-amiază târzie

de primăvară, energia nucleară răsuna

din conductele de apă, mergea în jurul stâlpilor ca vântul

ce făcea orașul să cânte.

O creastă de deal calcaros se prăbușește în marea Adriatică. Se pare

că de pe plaja celor Două Surori s-ar fi înălțat, zile în șir

o dâră de fum. O înșiruire de simboluri, un depozit gunoier.

 *

Șezi printre tei deschiși ca stele

în noaptea de iunie

și taci cu tăcerea fiarelor, cu botul

atinge ușor pământul, arzi în iarbă ca piatra și taci cu dragoste.

Sarajevo, 12 decembrie 2017

Morții sunt viața

comprimată între rădăcini,

sunt uriași

gri

de singurătate

în golul crud al primăverii.

Morții suportă orice exces, sunt gol

mijlociu, gol ce încă trebuie

să se solidifice. Ea

trage în jos obloanele. Rămâne în avantaj.

Repetă:

dacă iubești viul

cu entuziasmul desăvârșit cu care

iubești mortul, viul

va dispărea

înăuntrul necontenitului tău

imn al bucuriei,

pe care-l nesocotește.

25 aprilie 2017

P – Persoană

„O persoană este ceea ce rămâne atunci când se află departe”, aceasta

am scris-o deja. Eu sunt aici

și ți-e dor de mine, pentru că-mi amintesc

doar ceea ce-mi face bine

a aminti: am cernut aurul

din viața mea, aurul nisipului

copilăriei, când mama mă ducea la mare și priveam ore în șir

cum sclipește marea de pe promontoriu. Nu trebuie să-mi amintesc

când dragostea se transformă într-un monstru. Nu trebuie să-mi amintesc

de câte ori am murit

în timp ce eram vie. Nu trebuie să-mi amintesc

părăsirea. O persoană este ceea ce conține

după ce viața

a lucrat lemnul vieții

până în măduvă, până să facă o barcă foarte ușoară

ce ține marea

dedesubtul oricărui cer. Eu îmi amintesc doar

strălucirea atât cât se poate vedea cu ochiul

vieții mele. Dacă te uiți bine, vezi că acum în sfârșit sunt

doar vie.

Roma, 31 decembrie 2018

Cursivele Annei

Printre rămășițele prelucrării metalului

transformăm în poezie materiile sărace

cu inima în formă de ciocași chipul

celui care deschide ușa

într-o zi de sărbătoare

în timp ce defilează tamburine și trompete cu panglici

și zahăr pe băț și calea cea dintotdeauna pare

foarte mare, vie în sfârșit.

Realitatea este atât de cuprinzătoare.

Există rândunelele, cireșele, aerul, piureul, îmbrățișările, pisicile, pâinea caldă, căile ferate ce strălucesc în soare, a duce brânza vulpii de la Villa Pamphili, cărțile, săruturile, chiftelele, șuierarea unei biciclete albastre

care rulează

în aerul stătut al verii, casele prietenilor, soarele aproape oblic deasupra culesului de struguri, liniștea unităților pe jumătate goale dinlăuntrul greutății portocalei coapte

a dup-amiezei, sunetul pătrunzător al rândunelei

la capătul strigătului copiilor și parfumul teilor în miezul lui iunie la San Saba. Pentru acestea merită să ne fi născut.

În românește de 

Claudia Albu

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg