Răzvan Pricop
Retrovizor
București, Editura frACTalia, 2015, Colecția debut

Cartea despre care urmează să scriu mi-a prilejuit trei momente de bucurie: mai întîi, avem un debut matur și revelator pentru starea poeziei de astăzi (cu atît mai mișto cu cît Răzvan Pricop scrie programatic extragenerațional, împotriva curentului, în acea stare de uimire și echilibru pe care nu o poți decît admira); debutul acesta marchează – alături de volumul lui Octavian Perpelea, Cu dricul pe contrasens – apariția unei noi edituri, frACTalia, care nu doar pariază pe asul poeziei, dar ambiționează deja să „joace” în liga 1, alături de suratele Cartea Românească, Tracus Arte, Casa de Editură Max Blecher și Charmides; last but not least, volumul și autorul au supraviețuit (fără prea mari cicatrici) măcelăriei literare de la Clubul de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau”, unde ediția din 9 martie a.c. i-a propus atenției publicului și criticii.
În urmă cu cîțiva ani, Răzvan (născut pe 25 iunie 1987 la Constanța) mi-a trimis poeme pe adresa redacției. Au apărut în Tribuna. L-am sfătuit să citească și să nu publice prematur, dintr-un elan puștesc, prima carte. Mă bucur că nu s-a grăbit. Chiar așa, ocolit de nominalizări și cronici (văd aici și handicapul alegerii unei nou înființate edituri), Retrovizor consacră o voce, aduce aer proaspăt, impune un stil. Compartimentată în patru capitole – arsuri, muzica noastră, copilul secret și retrovizor – cartea de 104 pagini panoramează o psihobiografie, în care ochiul (organul privilegiat) înregistrează cele mai fine detalii, scăldate în lumină, scene de atrocitate și/sau senzualitate, replieri nostalgice, invazii roz. Memoria oculară, bruiată de paranteze voite, ermetizată și obscurizată, dialoghează constant cu memoria cinefilă, instituind hegemonia poemului-cinema.
Epifaniile tînărului poet, trimiterile (oblice, elegante) în care m-am regăsit m-au făcut, în bună măsură, să girez această „formulă” (și) pe contracopertă (alături de poeții Marian Drăghici și Andra Rotaru): „Ieri, 14 octombrie 2015, am recitit manuscrisul volumului retrovizor cu voce tare: e incredibil de bun, de emoționant, însetat de frumusețe & puritate. Un adevărat manifest literar, lipsit (în mod miraculos, misterios, neverosimil astăzi) de meschinăria și duritatea în care își îmbracă mesajul masculii alfa ai diverselor generații. De aproape un deceniu, nu am mai citi un debut așa dens, original, unde sintaxa și imagistica strălucesc pe fiecare pagină. Iar flirtul cu cinema-ul și cu tristețea, nostalgia infinită a imaginii filmice m-au uns pe suflet. O carte cum le-ar plăcea, sînt sigur, lui Radu Cosașu și Lukas Moodysson. La care ar fi vibrat Pasolini și, iarăși sînt sigur, Alex. Leo Șerban.”
Ce i-a făcut pe cenaclierii thoreauriști să admită, dacă nu să admire, scriitura lui Răzvan Pricop? Cred că răspunsul constă în simplitatea și nonșalanța sintaxei, în care abia se mai aud ecourile poemului dominant-douămiist, visceral, scandalos, patetic, ultragiat. Iată cum decolează cartea (primul poem al primei secțiuni): „după 2000, 2000 și ceva/ poemul este aproape un mijloc de transport în comun/ care te duce în locurile unde nu mai poți ajunge/ sau despre care nu se mai poate spune aproape nimic,/ o mică levitație peste imagini deformate,/ un fel de get high legal.” (ars 1) Poemul, pe care nu mai trebuie să-l numim ars poetica, întinde stoloni/ comunică rizomatic spre/ cu celelalte texte ale volumului, anunțînd de pe acum tehnica: „un discurs,/ cele cinci minute din Roma de Fellini/ în care freza enormă străpunge peretele,/ în partea cealaltă,/ o încăpere cu fresce romane de două mii de ani// lanternele muncitorilor dezvăluie puritatea unor chipuri,/ industrie umană,/ un fenomen chimic și totul dispare ireversibil,/ voci singure și forfotă subterană.” (ars 2) Flashuri autobiografice se ating de alveole cinematografice (pentru că filmul – de artă, propagandă, documentar – conține, angoasant sau paradisiac, biografiile tuturor). Poemul riscă să devină sclavul peliculei, s-o rezume omagial și suicidal, să se dizolve în pixelii ori grăsimea imaginii: „aceeași metodă/ aceeași legătură// fotograful din Blow-Up care ajunge/ întîmplător într-un club,/ unde culege tija unei chitare zdrobite de star,/ apoi se luptă cu mulțimea psihedelică pentru ea,/ evadează în stradă/ și o abandonează/ cu putere și blîndețe/ uluitoare.” (ars 3) Pentru că – și asta sună nemaipomenit – „din noi rămîn cîțiva biți de frumusețe/ și puritatea unor momente” (ars 4) și „în sfîrșit,/ ceva o să vă salveze din existența leneșă.// eclerajul perfect vă învăluie.” (ars 5) Un film, ca American Beauty, fecundează/ colonizează gîndirea și imaginarul poetului, salvat – la milisecundă – de căderea în melodramatic: „după patru minute și 33 de secunde de liniște,/ stăm încă nemișcați,/ privim la o sacoșă de plastic prin aer/ ca la cea mai sălbatică & pură ființă/ din viețile noastre.” (ars 7)
Tocmai pentru asta, secvența 2 a volumului, muzica noastră, reface aliniamentele, preia – ca pe un capitol al „memoriei personale/ subiective” – secvențe cinematice (exemplarul film maghiar de stat) și le mixează cu istorii personale, ermetice sau narative, blurate sau descriptive. Poemul reflectează/ meditează/ provoacă/ dialoghează filmic. E o „deraiere”: „în 2013, am înlocuit cu atîta ușurință/ un poem de dragoste/ cu un poem despre poluare// cîteva sticle de plastic ajunse la mal s-au cuibărit/ cu tandrețe în nisip/ și a fost suficient,// m-am gîndit mult,/ aproape cu inocența unui schelet,/ la sufletele celor care le-au aruncat” (deraiere). Abia acum frumusețea izbucnește hierofanic, poemul – pur & felin – își recapătă suzeranitatea: „era mai albă decît zăpada, de parcă toată frumusețea acelei zile/ se furișase în ea.” (pisica)
Copilul secret sau secvența 3 a cărții are un timbru nostalgic, greu de uitat, o senzualitate blecheriană. Poetul decupează perfect revelațiile infantile, din haloul lor dens, năucitor, parfumat. Iată o istorioară care îndeamnă la relectură: „am locuit cîțiva ani într-un bloc,/ aproape de gardul unui mare abator.// acolo, pe vremuri, tații și fiii și-au irosit tinerețea/ și au adus gloria unor hale sîngerînde/ și pline cu aburi// acum, nu se mai taie nimic./ e un doliu prelungit/ după ultimul animal.// prin betonul platformei, a străpuns iarba.// odată, m-am ascuns printre fiare,/ într-un malaxor,/ mi-am auzit inima și am fugit.” (abator)
Investigînd empatic și lipsit de brutalitate „industria copilăriei”, propriile reverii & metamorfoze (Constanța natală, Dîmbovița murdară, căminul din Grozăvești etc.), retrăind filmele alb-negru ale comunismului eroizant – pe care nu se grăbește să-l fetișizeze ori să-l radă cu barda, ca atîția alții –, salvînd (prin istorisire) existențele umile & umilite ale capitalismului triumfal, recunoscîndu-și la tot pasul – ca pe o nobilă maladie – cinefilia, Răzvan Pricop construiește în retrovizor un al treilea discurs, scrie o pledoarie pentru frumusețea crepusculară a epocii noastre (pentru că sîntem generația extincției, nu-i așa?), pentru chipurile brăzdate, transpirate, emoționante căci vii (din cinemateca ultrasubiectivă). Sper ca autorul să își păstreze cît mai mult senzitivitatea asta de octopus, care te face realmente să vezi/ să auzi/ să atingi/ să miroși: „noaptea,/ tot întunericul s-a adunat într-o Volga neagră, care a intrat pe alee, a împrăștiat pietriș printre flori și s-a oprit la începutul scării de la intrare,// o lovitură perfectă de tac într-un joc de biliard.” (poemul Ford Anglia 1948, al patrulea ciclu – omonim – al volumului retrovizor)