Dumitru Chioaru
Melancoliile unui bătrân cărturar
Editura Tracus Arte, București, 2024

 

 

Optzecistul (și echinoxistul) dar și universitarul Dumitru Chioaru și-a publicat, anul trecut, Opera poetică, aceasta voindu-se a fi, presupun, corolarul unei activități poetice (literare) de peste patru decenii, așa încât prezentul volum este, poate, un fel de bonus al unei creativități care își urmează cursul firesc. L-am văzut (și ascultat) într-un recent dialog cu I.B. Lefter și am rămas cu imaginea unui intelectual bonom și blajin, care nu uzitează de păreri tranșant-radicale, dar interioritatea lui cultural-civică are un eșafodaj teoretic ferm și bine structurat ideatic și estetic. Melancoliile unui (nu chiar așa de – n.m.) bătrân cărturar m-a(u) dus cu gândul la afirmația criticului literar A. Terian, conform căreia „Dumitru Chioaru s-a ținut la distanță de modele și trendurile generației sale, aceasta fiind o declarație de independență, dar și semn al propriei vocații trăite ca obsesie devoratoare”. Este evident că la poetul sibian scrisul se confundă cu viața, dar și cititul, lumea cărților în general, în sens borges-ian, sensul acut al trăirilor disimulate și esențializate artistic stând de veghe (mai mult decât în celelalte volume), în subsidiaritățile memoriei. Aș spune că temperamentul cărturăresc al autorului prevalează, întrucâtva, asupra celui pur poeticesc, care este, aș zice, oarecum atenuat de luminozitatea și echilibrul existențial care îi sunt caracteristice. Dar, poate, tocmai în asta constă și procentul acela de originalitate intrinsecă devoalat în versuri, acolo unde Poesia este atotstăpânitoare: „Ei cum mai venea odată Poesia / cu mișcări feline/ mă fixa din aurul ochilor/ pe rugu-nvăpăiatelor imagini/ cum pândea-ncordată moleșeala/ dansului printre cuvinte/ cum sfâșia tăcerea de vorbeam în transă/ ca un călugăr biciuindu-și trupul/ singur în chilie”, sau, în poezia de la pag. 12, unde lui… „Mitică blajinul”(scuze, acest personaj de A. Baranga mi-a plăcut mult, mai demult) îi cam sare, un pic, țandăra (excepția confirmă regula, nu-i așa?): „Ieșisem cu Poesia în stradă/spre a trezi trecătorii hipnotizați/de prea mulți fotografi/ de urechi prea ascultătoare -/ la naiba cu vorbele meșteșugite/ la naiba cu metafora!/ hai să rupem fâșii hainele noi ale împăratului/ să scoatem din priză mașina de aplauze/ să-l arătăm cu degetul! -/ […] (era prin anul o mie nouă sute șaptezeci și șapte)/ trecătorii se grăbeau la frigul din case/ la tăcerea trasă ca o pătură peste cap/ unii dintre noi n-au mai ajuns acasă/ alții și-au cumpărat fericirea în rate/ scriind printre versuri pomelnice – (și, atenție! – n.m.) Poesia mi-a dezvăluit celălalt nume al ei:/ Libertate”. Ador superbitatea acestui nume, un nume efigie și blazon, impregnat în sufletul și-n mintea poetului, Libertatea ca act și trăire umană, care naște incantatoriu efervescență semantică în cuvinte, Poesia-Libertate (ne gândim și la libertatea de expresie, desigur) care transcende arbitrarietăți și imanențe ființiale, până în punctul unde apare o triadă miraculoasă, cu aprehensiuni totemice: Poesie-poet-Libertate. La un moment dat, ni se spune că „în oraș și-a făcut apariția domnul Faustofel” (vreun alter-ego de-al lui Faust?)/ „cu cap de pudel/ de gât i-atârnă camera de filmat”, apoi, Faustofel „stă pe scaunul Poesiei”, emițând o sarabandă de imprecații și atenționări, ca să le zic așa: „domnule veacul acesta e-al meu/ aici sunt toate amestecate/ Binele nu se deosebește de Rău/ Cerul de Iad trupul de suflet/ bărbatul de femeie/ lumea de teatru/ nu există fapte numai publicitate / și de vânzare sunt toate ”. Personificată intens, Poesia spune cu un soi de reticență apodictică despre „niște poeți, la un bar/ care vorbeau de nevoia de-a face curat/ în literatură”, unul spune „creația e un viol!”, dar mai apoi dăm peste întrebarea: „Și tu Poesie la ce mă mai cauți?”; după care, aceasta este încunoștiințată despre „testamentul postmodern” al poetului, sub forma unei alegorii mioritice (pag. 22). Dialogul poetului cu Poesia continuă, există sincope și îndoieli în actul creațional, este invocat și Rimbaud „provocatorul” („așa cum stau aplecat/ peste albul foii de hârtie/ scriu mereu cu spaima/ că e pentru ultima oară”; „Rimbaud, oare totu-i pierdut/ când din vioară rămâne doar lemnul?”), dar relația poet – Poesie pare, totuși, de nezdruncinat.
Cu un motto (la poezia Izolare) din Paul Celan – Negrul lapte-al zorilor îl bem seara – poetul Dumitru Chioaru rememorează perioada pandemiei: „aer negru al zorilor coronavirus/ moartea-i un meșter din răsărit/ sar în picioare și privesc pe geam/ strada-i pustie”, apoi are loc un recurs la memorie, după care realitatea – de fapt, noua realitate internetică, cu un rol uneori nefast în relațiile inter-umane – se insinuează brutal („într-o zi pe stradă/ am văzut un băiat și o fată/ ținându-se de mână/ și uitându-se fiecare în telefonul său”). Inevitabil, revine sentimentul obsedant și răvășitor al timpului și-al ireversibilității lui în imaginea clepsidrei, al cărei nisip se scurge intimidant și neiertător („mă-nfioară gândul/ că după ce ultimul bob de nisip/ se va scurge stingându-se ca o stea căzătoare/ vor rămâne golul de sus/ și plinul de jos”. Illo tempore, îmi amintesc cum odată, prin anii 80, l-am întrebat pe regretatul eseist Radu Enescu, fost red. șef adj. la revista Familia, alături de care luam masa la o cantină de intreprindere: cum să facem, maestre, să trăim ca… găinile, să nu știm că vom muri? Ehee… mi-a zis, cu un surâs malițios, bine că nu avem sfârșitul lor). În Poeta viator aflăm despre deambulările poetului („Umblu uneori cu mașina/ căutându-mi originile”), în așa-numita Țară a Chioarului, de unde și autorul și-a luat (ce fain!) numele; dar și secvențe poetizate cu meșteșug din popasuri prin capitale europene (Paris: „Pe cheiul Senei privind în valuri/ […] turist prin visul meu de-o viață”), americane (New York: „iată-mă în altă lume/ cu ochii dilatați de amețitoarele/ înălțimi ale zgârie- norilor”) Elada („se deschide gura peșterii/ în care a coborât Orfeu”) sau Orientul Mijlociu (Ierusalim: „pelerinii cumpără cruciulițe/ fac selfie-uri zâmbindu-și/ aprind lumânări/ în pahare de plastic/ pentru a doua Lui venire”). În Post- Scriptum, poetul Dumitru Chioaru pune în gura unui Corifeu următoarele cuvinte (nu se poate cita trunchiat), invocând nume mari ale poeziei mondiale, începând cu Orfeu „care vorbea direct cu zeii”: „Dante (vorbea) cu sufletul Beatricei din rai/ Shakespeare cu fantome de regi/ Holderlin cu el însuși în turn/ Eminescu cu luceafărul din cer/ Rilke cu îngeri înspăimântători/ Baudelaire cu Răul înflorit/ Bacovia cu florile de plumb/ Rimbaud cu corabia beată/ înghițită de oceanul tăcerii/ Apollinaire cu corul de mașini/ ce defilau pe lângă Tour Effel/ Pound cu zăbrelele cuștii sale/ în limbile Babilonului/ Și Pessoa cu măștile lui reinventând toată poezia”. Pe ultima pagină a volumului dăm peste celebra întrebare a autorului Diotimei: La ce bun poeții?… („Într-un veac/ în care chiar și păsările tac,/ Iar cântecele sunt înregistrate/ Și cu căști în urechi ascultate). Și, ca un ecou eclatant și inubliabil din Florile răului: Hypocrite lecteur – mon semblable, – mon frere (Către cititor). Cititorii dvs. nu sunt ipocriți (sper), cel puțin eu nu am fost – citind acest admirabil volum – Domnule Poet Dumitru Chioaru.
n