G. Călinescu avea dreptate atunci când afirma că i se pare ciudat faptul că Eminescu „a putut lua pe un poet așa de naiv drept erou eremitic, al unui poem faustian” (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Fundațiilor Regale, 1941, p. 239). Importanța lui Andrei Mureșanu trebuie căutată în afara creației sale, după cum impresionanta sa personalitate nu este în mod semnificativ explicabilă prin niște repere biografice deosebite ale personalităților generației sale.
În anul 1862, lui Andrei Mureșanu i se tipărește un volum ce conținea poeziile publicate prin reviste și o parte dintre traduceri, acest singur volum fiind ceea ce s-ar numi opera autorului cunoscutei poezii Un răsunet. Opera în sine nu a reținut atenția criticii literare și nu cred ca astăzi cineva ar putea numi un text al poetului ardelean în afara celui cunoscut ca Desteaptă-te, române. Același G. Călinescu reținea la Mureșanu solemnitatea viziunii într-un poem precum O privire de pe Carpați, în ciuda stângăciei literare ce caracterizează poeziile sale. Într-o perioadă în care un Ion Heliade Rădulescu realiza creații notabile, Andrei Mureșanu este prea puțin convingător atunci când transcrie experiența pe care o avusese și tânăra din Zburătorul: „Ah, mamă, sunt vulnerată/D-o săgeată care-n veac/Va sta-n inimă vibrată/Și s-o vindec nu am leac./Mă usc, mamă, pe picioare/De mă culc, de stau sau șed/Nicăieri n-aflu răcoare/Ceas bun un minut nu văd” (Simpatie la Viena ). Intențiile poetului sunt trădate de cele mai multe ori de limbaj, efectul fiind cu totul altul decît cel scontat: „Voi, plăntuțe tinerele,/Mielușei nevinovați,/Ce-ați fost sub grijile mele/Spuneți, v-am dat să gustați/Vreun venin din mugur verde,/Iarbă de fier, ce vă pierde?” (Un rămas bun de la Brașov). La Andrei Mureșanu gravitatea este trădată tocmai de inadecvarea la limbaj: „Deșert e tot ce vede semețul ochi supt soare/Și nu e fericire deplină pe pământ/Un vis e ce-amăgește ființe muritoare/Din oara când se naște și până la mormânt” (O privire peste lume). Parțial citabilă este Eremitul din Carpați, care conține imagini convingătoare prin firescul exprimării în primul rând: „Pe munți, de unde neaua cu greu se dezvelește/Întocmai ca și mușchiul de vechiul său copaci,/Pe unde om cu suflet atunci numai pășește/Când oarba soarte-aduce/vreun vânător dibaci”. Sau: „Aici, săpată-n pietre, se află-a mea chilie/Sub fagi cărunți de zile, ce nu știu de săcuri;/Pe unde primăvara, cu multă măiestrie/Așează-a lor cuiburi ulii, șoimi și vulturi”. Bucurându-se indiscutabil de notorietate în Ardeal, Andrei Mureșanu este într-adevăr „mult mai puțin artist decât contemporanii săi munteni: expresia lui e prozaică, meditația superficială, iar stângăciile sintactice și limbajul latinizant, caracteristice tuturor scriitorilor ardeleni din această perioadă, nu ameliorează nici ele lucrurile” (Dicționarul scriitorilor români, coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, București, Editura Albatros, 2001).
Andrei Mureșanu este însă autorul poeziei Un răsunet, care a devenit text al imnului nostru național, pe muzica lui Gheorghe Ucenescu, după cum a dovedit-o convingător Vasile Olteanu în cărțile și articolele sale referitoare la acest subiect. În această calitate, textul a făcut obiectul comentariului lui Andrei Pleșu, căruia poemul i se pare „vetust (inactual), nevrotic, autodenigrator, funebru”. Nu este vorba, firește, de lipsă de respect față de această poezie a lui Andrei Mureșanu: „nu se pune problema să uităm melodia, vorbele și istoria lor. Cu atât mai puțin să le batjocorim”. Eseistul se întreabă însă dacă textul „este funcțional” în calitatea lui de imn și dacă mai este benefic și reprezentativ. „Mizează, plângăcios, pe victimizare, lamentație și adversitate generală”, scrie Andrei Pleșu, care își încheie articolul cu câteva întrebări sugestive: „Nu ne-ar sta mai bine ceva calm viril, un minim surâs, o igienică încredere în înzestrările și norocul propriu? N-ar fi preferabil să ne începem zilele într-o dispoziție ceva mai senină?” (Andrei Pleșu, Psihologia imnului național, în Dilema veche, nr. 397, 22-28 septembrie 2011).
După Titu Maiorescu, Andrei Mureșanu a scris „multe versuri, dar a făcut o singură poezie: Deșteaptă-te, române. Această poezie (deși prea lungă) arată un simțimânt patriotic adevărat, a venit în momentul unei mari agitări a spiritelor, a fost din întâmplare singura care a dat expresie acelei agitări în acel moment (1848) și astfel a devenit populară și a rămas cunoscută de toată lumea română” (Titu Maiorescu, Critice, Ediție îngrijită de Domnica Filimon. Studiu introductiv de Dan Mănucă, București, Editura Elion, 2000, p. 518).
Revenind însă la „divinul critic”, retine atenţia un amănunt deosebit de important strecurat printre rândurile dedicate creației lui Andrei Mureșanu: „Această Marsilieză a românilor a distrus restul poeziei lui Andrei Mureșanu, ce însemna totuși un pas în progresul poeziei ardelene care avea să culmineze cu Octavian Goga” (s.n.). Referindu-se la aceeași poezie, Mircea Scarlat este convins că e vorba de „un text care, în lirica socială românească, se numără printre capodopere” (Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol I, București, Editura Minerva, 198, p. 344).
Cu Un răsunet ne aflăm nu doar în fața unui text vetust, inactual, anacronic, după Andrei Pleșu, ci a unuia de-a dreptul subversiv pentru operă, și aceasta ne interesează aici în primul rând. Textul acesta este scris în spiritul epocii, știindu-se că „obiectivul prioritar al generației patruzecioptiste era extraestetic (politic). De aceea, pragmatismul este caracteristic acestei generații, care vedea în literatură un foarte eficient instrument ideologic” (Mircea Scarlat, op.cit. p. 388). În contextul unor poezii în care esteticul era aproape inexistent, Un răsunet ia inițiativa și subminează creația literară, substituindu-i-se arogant și autoritar. Textul imnului național, pe atunci Un răsunet, îl desprinde pe Andrei Mureșanu de propria operă, îl izolează și, cu tact, perseverent și tenace, deschide calea spre mitizarea autorului. Opera lui Andrei Mureșanu este Andrei Mureșanu însuși. Aproape nimeni nu poate să numească vreun text al poetului ardelean, nici chiar textul poeziei Un răsunet nu este cunoscut de toată lumea în întregime. De altfel, nici creația lui nu s-a bucurat de prea multe ediții. După cum am spus, în 1862, la Brașov apărea volumul Din poeziele lui Andrei Mureșanu (editat în 1881 la Sibiu), volum premiat de Astra cu 50 de galbeni. După Unire, în 1920, la Arad este publicat volumul Poezii, iar în 1963 D. Păcurariu îngrijește un volum de Poezii și articole, pentru ca în 1988 Ion Buzași să publice o substanțială și riguroasă antologie din poeziile și articolele poetului ardelean. Nici referințele critice nu sunt mai bogate. Despre Andrei Mureșanu scrie un Titu Maiorescu, iar G. Călinescu îi rezervă câteva rânduri în istoria sa. Poetul îi reține atenția regretatului Mircea Scarlat (Istoria poeziei românești, I, București, Editura Minerva, 1982), pentru ca neobositul profesor Ion Buzași să-i dedice câteva cărți de care cel interesat de personalitatea poetului trebuie să țină seama: Andrei Mureșanu. Monografie, București, Editura Eminescu, 1988, Andrei Mureșanu. Biografia Imnului Național, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1996, sau Andrei Mureșanu, poetul Revoluției de la 1848, Alba-Iulia, Editura Altip, 2003.
Andrei Mureșanu, poetul a cărei operă este aproape necunoscută, se bucură însă de un unanim respect. Școli gimnaziale și licee de renume îi poartă numele, iar în câteva orașe, la loc de cinste, i-au fost plasate statui realizate de artiști dintre cei mai importanți. La Brașov, statuia lui Andrei Mureșanu este așezată în imediata apropiere a Teatrului Dramatic „Sică Alexandrescu”. Realizată de sculptorul Virgil Fulicea și dezvelită în anul 1973, lucrarea nu trădează atât spiritul creației artistice a lui Andrei Mureșanu, ci pare modelată exclusiv pe ritmurile năvalnice ale poeziei Un răsunet: masiv și impunător, Mureșanu cel din statuie este surprins într-o sugestivă încordare, gata să-i înfrunte pe barbarii de tirani și să deștepte din somnul cel de moarte o întreagă colectivitate. Andrei Mureșanu cel din statuie i-a luat locul autorului operei. I s-a substituit, și nu a făcut-o în ultimă instanță decât pentru a-i da o șansă celuilalt, Autorului, a cărui valoare a fost pusă sub semnul întrebării de Maiorescu, în primul rând. Andrei Mureșanu cel din statuie este, într-un fel, purtătorul de cuvânt al autorului atâtor poeme de care nu prea mai știe astăzi nimeni. El, cel din statuie, pe care l-a creat o întreagă colectivitate, din nevoia de mituri, ne asigură că scriitorul Andrei Mureșanu există. Și noi nu putem decât să-l credem pe cuvânt!