Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poetica sacră

Poetica sacră

 

 

Virgil Diaconu
Biblia literară
Iași, Editura Tipo Moldova, 2020

 

 

Degustător de arte poetice și practicant avizat al hermeneuticii universurilor lirice, Virgil Diaconu își oferă și ne oferă în cea mai recentă carte a sa, Biblia literară (Ed. Tipo Moldova, 2020), o abordare, din această perspectivă, a Cărții cărților. În fapt, o analiză a marilor și fascinantelor poeme din Vechiul Testament: Cartea lui Iov, Cântarea Cântărilor și Eclesiastul, dar și a fragmentelor atinse de suflul liric din Cartea Facerii.
Abordarea poetului argeșan excede însă hermeneutica, exercițiul critic asumându-și, deopotrivă, aspecte care corespund suitei de Biblii: istorică, religioasă, morală, sapiențială, legislativă, existențială, pe care Cartea cărților le conține, după clasificarea autorului. Intenționalitatea demersului Domniei Sale nu vizează doar un exercițiu de lămurire de sine asupra înțelesurilor perene despre existența și ființarea omului pe care le oferă Biblia, ci și haina împărătească în care poezia le îmbracă. Ceea ce-și propune Virgil Diaconu este să pună în lumină, pentru prezumtivii săi cititori, marea frumusețe poetică a textelor sacre, să-i sensibilizeze pe aceștia, să-i îndemne să le viziteze sau să le reviziteze, declanșând în ei acea vibrație profundă care reclamă atașamentul viețuirii în orizontul sacrului. A sacrului pe care veacurile de secularizare l-au exilat în subteranele inconștientului, acolo unde își așteaptă resurecția. Resurecție pe care începutul celui de al treilea mileniu pare a o aduce cu sine, „La révanche de Dieu”, cum o numea Gilles Kepel, contrapunct necesar ateismului și datismului clocite în Silicon Valley. Revanșă anunțată de André Malraux în preacunoscuta predicție: „Secolul douăzeci și unu va fi unul spiritual/ religios sau nu va fi deloc!”. Însă puțini dintre „ucenicii vrăjitori” ai IA-ului sau ingineriei biogenetice vor fi luat seama la avertismentul acestuia.
În orizontul acestei „La révanche de Dieu” aș înscrie exercițiul de poetică religioasă pe care îl propune Virgil Diaconu. Încercarea de abordare exhaustivă a marilor poeme biblice este mai mult decât meritorie, chiar dacă problemele legate de situarea istorică, geneza și autorii lor sunt mai puțin importante decît reliefarea extraordinarei frumuseți lirice și sapiențiale pe care le oferă acestea. Fiindcă pariul major al întreprinderii exegetului nostru este să deștepte sau să redeștepte interesul cititorului contemporan și chiar al credinciosului cel de toate zilele pentru lectura sau relectura poemelor biblice și, grație lor, pentru Biblia însăși. El se bazează pe fascinația pe care aceste corpusuri de mare poezie o pot exercita asupra acestora, estetic, ideatic, existențial.
Este fascinant să constați cum în contenciosul relației dintre om și Creatorul său, dorința cea mai arzătoare a primului este de a-l defini, de a-l înțelege pe Dumnezeu în termeni de umanitate. Fascinant să-l afli pe Iov, în nedreaptul proces al închipuitelor sale păcate, în situația contemporanilor noștri, în care nu acuzatorul trebuie să demonstreze culpa vinovatului, ci acesta să-și demonstreze nevinovăția. Dar și mai fascinantă dorința obsesivă a nefericitului biblic de a-l determina pe Dumnezeu să se manifeste, fie și numai prin voce, așa cum, cândva, îi vorbise lui Moise. Căci glasul, și prin el cuvântul, e totuși acel ceva esențial care leagă umanitatea de transcendență. Peste milenii, un alt mare poet, Arghezi, avea să-l someze și el pe Dumnezeu: „Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”.
Fascinant este să constați că scepticismul existențial al Eclesiastului, tristețea imensă indusă de conștiința precarității condiției umane, de realitatea injustiției, a nedreptei sau dublei măsuri în sancționarea derapajelor existențiale, corespunde atât de bine viețuirii istorice a umanității, inclusiv a celei contemporane, probând, o dată în plus, faptul că natura omenească rămâne aceeași și că evoluția e doar o chestiune de facilități și comodități. Că adevărurile vieții și haina lor sapiențial-poetică au străbătut și vor continua să străbată veacurile în neîntinata și inconturnabila lor frumusețe.
Fascinant răsună cântecul pur al iubirii din Cântarea Cântărilor; atât de pur, de strălucitor și răscolitor încât eu unul n-aș fi îndrăznit să „uit” nici măcar un vers, necum vreo strofă a acestui imn de o delicatețe, bună-cuviință și sfială, de care lumea de azi ar avea atâta nevoie, această interferență magnifică de eros și agapé, atât de specifică iubirilor exemplare.
Fascinantă e constatarea că dincolo de frumusețea metaforică cu care e descrisă Facerea lumii, în chestiunea creării omului, cele două versiuni care povestesc acest moment esențial pentru istoria și destinul umanității, conduc inevitabil, în plan teologic dar mai ales profan, la întrebarea dacă acesta a fost plămădit bisexuat, ca bărbat și femeie, ori androgin, de vreme ce femeia a fost creată din coasta/carnea bărbatului? Și pe cale de consecință, având în vedere că Dumnezeu l-a făcut pe om „după chipul și asemănarea Sa”, se naște întrebarea androginiei divine? În analiza critică pe care o face asupra textului care deschide Vechiul Testament, Virgil Diaconu repune în discuție aceste dileme. Cred, însă, că întreaga dezbatere pornește de la o falsă percepție și înțelegere a naturii divine în termeni de corporalitate. Ori Creatorul nu are asemenea atribute. El este Energie supremă, Duhul care se purta pe deasupra apelor universului încă neîntocmit, Cuvântul prin care toate s-au făcut, Acela care, în termeni apofatici, este cel de nespus, de nevăzut și de neauzit. Căci „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.”, ne previne Evanghelia după Ioan.
Așa cum greșită este înțelegerea în aceiași termeni a afirmației „după chipul și asemănarea Sa”. Care nu înseamnă o creație fizică în oglindă, ci o înzestare a oamenilor cu atribute ale puterii divine: capacitatea de creație, logosul din cuvânt, cunoașterea, conștiința de sine și liberul arbitru, „cele cinci puteri ale Domnului”, despre care face vorbire Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, și cărora „ca pe o a șasea (Domnul) le-a dat părtășia la gândire/ iar ca pe o a șaptea, cugetarea prin care I se rostesc puterile”. Tocmai de aceea încuvântarea omului, ca să folosesc geniala formulare a mitropolitului Bartolomeu, este „un act de liturgisire”.
La urma urmei poezia din Cartea Facerii stă nu în lămurirea chestiunii în cauză ori a altora pe care le ridică „Începuturile”, ci în marile metafore care ne descriu atât de plastic spectacolul grandios al nașterii universului și dramatica istorie a omului. Ele sunt cele care ne emoționează și ne incită să fim părtași, sufletește și imaginativ, la acest moment unic. Iar „marea poezie e făcută să pună întrebări nu să dea răspunsuri”, după vorba aceluiași Bartolomeu Anania, el însuși poet adevărat și cel mai dăruit traducător al Bibliei în românește.
Tocmai din dorința de a scoate cât mai bine în evidență poeticitatea textelor sacre, Virgil Diaconu operează o sumă de modificări la nivel prozodic asupra traducerii acestora, propusă de ediția din 1975 a Bibliei, ediție care preia în mare măsură versiunea celei din 1914. El operează o sumă de modificări metrice asupra părților „în proză” ale celor trei mari poeme, așa cum sunt redate acelea în edițiile amintite, ajustează și omite fragmente care i se par a obtura curgerea ritmică ori a altera frumusețea ansamblului. O face din perspectiva „interpretului modern și postmodern”, care suspectează mariajul poezie/proză, însă nu cred că este cea mai potrivită abordare. Nici aceasta și nici aceea de a considera și analiza „doctrinelor” subiacente orizontului sapiențial și existențial al celor trei poeme după criterii care țin mai de grabă de viziunea contemporană, decât de contextul în care a avut loc geneza lor.
Înțeleg că analiza hermeneutică și istorico-critică a textelor sacre despre care vorbim a fost efectuată pe baza ediției amintite a Bibliei, intrată în biblioteca poetului în chiar anul editării sale și a cărei lectură i-a incitat această descindere în lumea lirismului pur și a discursului literar-sapiențial „straniu și ispititor”, cum îl numește pe bună dreptate Virgil Diaconu. Alegere îndreptățită sentimental și practic. Dacă însă ar fi optat pentru ediția jubiliară a Sfântului Sinod, a Bibliei traduse și diortosite de Bartolomeu Valeriu Anania, de care are știință, Virgil Diaconu n-ar mai fi avut nevoie de nicio ajustare prozodică, mai ales în cazul Cărții lui Iov și al Cântării cântărilor, iar profunzimea și marea poeticitate a textelor sacre ar fi fost și mai evidentă. Căci în traducerea mitropolitului Bartolomeu acestea sunt pe de-a-ntregul versificate, iar ritmurile, metaforele, tensiunea lirică se apropie de poezia tragică shakespeariană. Iată cum sună sub mâna lui Bartolomeu Valeriu Anania începutul Cărții lui Iov: „Să piară ziua-aceea în care m-am născut/ și noaptea care zis: Un prunc se zămisli!/ Desiș de’ntunecime să fie ziua-aceea;/ de sus, din ceruri, Domnul să n-o mai ia în seamă,/ de sus, din cer, lumina pe ea să nu mai cadă!/ Din beznă umbra morții s’o țină strâns în gheare/ și negura’ndesată să vină peste ea!”.
Este, desigur, un regret subiectiv, dincolo de care amplele comentarii asupra contextelor istorico-sociale în care au fost izvodite textele poetice din Vechiul Testament, analiza pertinentă a disputelor legate de geneza și paternitatea lor, de viziunea și simbolistica teologică, de cheia în care pot fi citite acestea, dovedește pertinență, acribie, atașament față de un corpus scriptic fundamental pentru toți aceia care credem că suntem ceva mai mult decât „trecătorul trup” și că purtăm în inalterabilitatea sufletului scânteia divină, fărâma de logos dăruită de Creator la venirea noastră pe lume. Chiar dacă, precum el însuși mărturisește, nu e nici primul și, mai mult ca sigur, nici ultimul care își asumă Biblia literară, Virgil Diaconu face o impecabilă și necesară mărturisire de credință, probând o dată mai mult că, într-adevăr, poezia este memoria Ființei, invitându-ne să ne raportăm și să ne racordăm la aceasta. Să redescoperim faptul că nevoia de sacru e nevoia de umanitatea noastră cea mai profundă, că Dumnezeu ne locuiește și lucrează în noi. Însă, precum scrie Domnia Sa: „Noi, care am descoperit apa vie, putem, desigur, să dezvăluim și altora izvorul, însă setea de literatură, setea de poezie este a fiecăruia. Și este alegerea fiecăruia dacă el va bea sau nu din izvorul pe care i l-am dezvelit.”

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg