Cezar Boghici, format în teologie și filologie, construiește spațiul de liberă trecere și lipsit de constrângeri în raport cu impunerile și aparatul dogmatic sau critic al fiecăreia dintre acestea și propune o lucrare unică în literatura română, Sacrul și imaginarul poetic românesc în secolul al XX-lea1, prin care își propune să umple un gol în istoria literară autohtonă. Fără să se sperie de critica dură adusă perspectivei lui Mihail Diaconescu, cel care propunea sub un titlu nicidecum potrivit perspectiva asupra unei literaturi pe teritoriile actualmente locuite de români începând de la exilatul Ovidius și de la teologii din Scitia Minor. Cezar Boghici nu exclude, așadar, epoca străromână, în care Sf. Niceta de Remesiana, Sf. Ioan Casian sau Dionisie Exiguul, printre alții, au conturat o adevărată școală de gândire și scriere creștină. Totuși, nu se hazardează să traseze niște borne în spațiul incluziv determinat de coordonate geografice, dar mișcător la suprafața determinărilor de ordin politic și simbolic, ci așază precum Ana Selejan2 reperele începutului în Psaltirea scheiană și în Psaltirea Hurmuzachi și se raportează la un prim moment de referință, Psaltirea lui Dosoftei, după care se întinde depresiunea căutării imediatului: „Din păcate, Dosoftei n-a lăsat urmași în plan literar. În perioada preromantică (1787-1830) poezia va fi înțeleasă ca pură abstracțiune, expresie a intimismului, nu a căutării absolutului” (p. 19). Înaintând în istoria literară, Cezar Boghici împrumută de la Virgil Nemoianu3 și reperele, și stilul înalt, ba chiar și instrumentele comparatiste și le folosește pentru a explica felul în care fazele romantismului au atins și influențat teritoriul istoriei literaturii religioase românești: „Din cele două stadii ale romantismului european (high-romanticism și Biedermeier romanticism), explicitate de Virgil Nemoianu, literatura română a dezvoltat îndeosebi varianta Biedermeier. Excepție face opera lui Ion Heliade-Rădulescu, unde se găsesc mai multe din elementele romantismului „înalt”: radicalismul ideologic, coerență vizionară, simțul cosmic, o anumită spiritualitate de sorginte biblică și intensitate pasională” (p. 21).
Virgil Nemoianu, probabil cel mai notoriu dintre numele celor care propun moderat, în spiritul unei tradiții a gândirii creștin-democrate, o sinteză a ideilor care exced comparatistica literară, servește ca model criticului literar brașovean spre a construi harta teritoriului liric religios al literaturii române de secol XX. Cezar Boghici nu se limitează doar la instrumentarul teoretic și critic al savantului stabilit în Statele Unite, ci preia și acea combinație rară de luciditate și toleranță, de clarviziune și delicatețe în propunerea și negocierea perspectivei, fără să se ferească de zone din literatura autohtonă aparent inabordabile din perspectivă ideologică și fără să impună punctul de vedere cu tăria rostirii, ci doar prin articularea motivării, explicării, distanțării prin argument chiar de însăși poziția lui Nemoianu (a se vedea, de pildă, amendarea comentariului simplificator al lui I. Negoițescu privitor la religiozitatea lui Eminescu, pe care Boghici îl citește la confluența celor două stadii ale romantismului românesc, a Biedermeier-ului neptunic, diurn și social și a romantismului înalt plutonic, nocturn, vizionar și subiectiv).
Nu vom insista asupra schiței fizionomice a poeziei religioase românești, ci vom puncta prin această digresiune felul aparte de așezare în istoria literaturii române, consistentă, lucidă, dar delicată, indiferent de luminozitatea sau întunericul ideologic care au caracterizat-o pe parcurs. Spre exemplu, ajungând în miezul secolului XX, la chiar cel care a conștientizat nevoia de estetică ortodoxă a culturii, Nichifor Crainic, Cezar Boghici este tranșant, dar fără asperitățile aparatului critic utilizat de alți istorici literari: „Doctrina lui Crainic nu a creat, stricto sensu, niciun autor de poezie creștină adevărată, iar când intenția de a urma ideologia ortodoxistă există, poezia e salvată de talentul artistic al creatorilor” (p. 37). În același spirit, în condițiile unei abundențe de studii care evidențiază ruptura de la sfârșitul deceniului opt, scriitorul brașovean nu se sfiește să anunțe: „În peisajul liric al generațiilor ’60-’70 se înscrie o poezie metafizică sau o lirică de mari transparențe și purități, în care se situează spirite profund religioase, precum Ioan Alexandru, Daniel Turcea, Valeriu Anania, Radu Selejan, Adrian Popescu, Eugen Dorcescu ș.a.” (p. 51). De altfel, tocmai prin această problematică, enunțată încă de la începutul lucrării, a punerii în discuție a dimensiunii metafizice a scrierilor, analiza lui Cezar Boghici devine și mai interesantă, și mai curajoasă. Făcând un salt peste pagini, tocmai izgonirea metafizicii din poezia ulterioară e ceea ce face, pe de o parte, ca această literatură să se elibereze, pe de alta să piardă un grad de libertate în raport cu sistemul de coordonate critice pe care îl propune Cezar Boghici. Analiza e de nuanță și conferă o anumită deschidere în ceea ce privește adâncirea, aprofundarea unei teme cu adevărat fertile pentru poezia generației ’80: dacă școala lunedistă propune o despărțire sonoră de metafizică, cea echinoxistă vizează reforma de limbaj și alimentarea impulsurilor creatoare cu o metafizică integrată în chiar ființa poetului. De aceea, harta literaturii religioase românești nu ocolește gruparea echinoxistă, ba, din contră, o evidențiază fără să o rupă de organicitatea timpului său. Echinoxismul clujean, ca reverberație ulterioară, este dovada împletirii într-o poezie asociată ulterior optzecismului a discursului metaforic cu cel metafizic (disonante în raport cu tiparele optzeciste), ceea ce la Paul Ricœur înseamnă identitate și unitate discursivă.
Deși mai puțin amplu în economia întregului studiu, capitolul teoretic este lămuritor din multiple perspective. Pe de o parte, este lămurită paradigma, sunt clarificate fără echivoc acele concepte esențiale în tratarea temei (poezie mistică, poezie creștină, poezie religioasă: „Poezia mistică poate fi la modul abstract și religioasă, dar poezia religioasă nu este neapărat mistică. Poezia religioasă exploatează dispozițiile generale ale ființei umane – ale acelui Homo religiosus universal de care vorbea Mircea Eliade – de a intra în relație cu o lume supranaturală”, p.64), este limpezită abordarea și definită căutarea împletirii dintre metaforic și metafizic, ambele sugerând o situare dincolo prin prefixul meta-. Dacă metafora presupune transportul (prin pherein, a duce) unor atribute din domeniul sursă într-un domeniu țintă, metafizica înseamnă situarea dincolo de physis, la rândul său derivat din phyestai/ phynai, care înseamnă a crește, a dezvolta, a deveni. Metafizica impune așadar nu numai o explicare a naturii lumii și ființei, ci și o depășire a condițiilor umane, o transcendere. Poezia religioasă este o cale de cunoaștere care asigură această transcendere, dar mecanismul scrierii pleacă de la experiențe diferite, în acord cu proiecția abatelui Bremond, care luminează parcursul teoretic al lui Cezar Boghici: „Există deci, după abatele Bremond, și o deosebire esențială între cele două experiențe. Experiența poetică este în fapt o „schiță” a experienței mistice, o schiță care e privită dintr-o latură diferită de celelalte numai datorită pensulei ce o finalizează” (p.62).
Probabil că în ceea ce privește lămurirea conceptului de imaginar, un termen împrumutat în teoria și critica literară din ramuri diferite ale filosofiei, în care produce înțelesuri diferite în raport cu modalitatea, calea și instrumentarul pe care îl propune fiecare dintre acestea, ar fi fost necesară mai multă limpezire, dar ea se va produce mai târziu, într-o lucrare care poate fi citită ca Addenda la prezentul studiu, intitulată Arhipelag. Pagini de critică și comparatistică literară4. Deși Cezar Boghici propune încă Sacrul și imaginarul poetic… parcursul fenomenologic (care îi servește în mai mare măsură decât cel hermeneutic) pentru a asigura transferul din imaginar în imaginal: „Lumea aceasta intermediară, între sensibil și inteligibil pur, înseamnă, de fapt, actualizarea arhetipurilor în exemplarele lor permanente. Astfel, spațiile paradisiace, cetățile divine, îngerii ce abundă în texte religioase vizionare, constituie de fapt manifestări imaginale indirecte ale absolutului divin. Deschiderea fenomenologică a acestor viziuni scoate, așadar, în evidență, în afara dualității real-ideal, o realitate imaginală autentică, o lume proprie, unde spiritul se corporalizează și unde corpurile se spiritualizează, mundus imaginalis, lumea imaginalului în terminologia lui H. Corbin, deosebit de eficientă în interpretarea poeziei religioase, după cum se va vedea în a treia parte a prezentei lucrări, în capitolul imaginației simbolice” (p. 70), spațiul median al imaginalului lămuritor pentru poezia religioasă românească este în mai mare măsură și mai adecvat exploatat în Arhipelag. Există, așadar, o intuiție a capacității imaginative umane, cea care va produce schimbări în raportarea la imaginar, și care va exclude utilizarea imaginarului provenind din studiile lui Cassirer, Jung, Bachelard, Eliade, Corbin sau Durand, ca extensie kantiană a imaginarului din care provine imaginația, termeni cel mai adesea confundați în studiile literare românești privitoare la imaginarul simbolic și de multe ori exprimând mai degrabă valențe halucinatorii decât medianul imaginalului, transcenderea pe care o intuiește și o exploatează Cezar Boghici. Mai mult, criticul brașovean exploatează această intuiție a capacității imaginative poietice (Mircea Arman) și o îndreaptă spre înțelesul pe care i-l dă Jean Burgos, autorul cunoscutei lucrări Pentru o poetică a imaginarului, publicată la Univers în 1988: „imaginarul creației funcționează cu atât mai bine și se revelează cu atât mai productiv cu cât imaginea se estompează și este uitată, devenind, în termenii lui Jean Burgos, un „imaginar «descărcat» de imagini”. Această dinamică se observă îndeosebi în cazul poeziei mistice. Imaginarul poetic este alimentat de imagine, lucrează cu imaginea, însă nu încetează să o deformeze, transformându-i formele în forțe, nu încetează să-i utilizeze energia și vederea transcenderii și unirii în absolut.” (p. 73).
Cezar Boghici preferă să utilizeze imaginarul în raport cu poetica sa, adică în raport cu ansamblul de reguli de alcătuire de sine, adică în proximitatea perspectivei propuse de profesorul Jean Burgos de la Université de Savoie din Chambéry, dar și în raport cu poietica, adică în acord cu spațiul generator al capacității imaginative umane.
Remarcabilă din perspectiva mapării unui teritoriu neexploatat încă în istoria literară autohtonă, Sacrul și imaginarul poetic românesc din secolul al XX-lea este o lucrare care se distinge în primul rând prin calitatea și limpezimea perspectivei teoretice, problemă care nu a dat mari bătăi de cap istoricilor literari de la noi.

Note
1 Cezar Boghici. [2010] (2024). Sacrul și imaginarul poetic românesc din secolul al XX-lea. Ediția a II-a, revăzută și adăugită. Brașov: Editura Creator. 408p. 2 Sacrul și imaginarul poetic românesc din secolul al XX-lea are la bază teza de doctorat a lui Cezar Boghici, coordonată de profesorul universitar sibian Ana Selejan.  3 Eseistul și comparatistul român stabilit în Statele Unite ale Americii a scris despre această lucrare, un fragment important însoțind pe coperta IV ediția a doua: „Eu unul am exprimat de mai multe ori părerea că o adevărată și vrednică de crezare istorie a literaturii române va fi numai cea care ia în considerație dimensiunea religioasă, subtextul religios al discursului literar românesc (de altfel argumentul e valabil la toate literaturile lumii, dacă ne gândim mai bine). Cartea tânărului Boghici (stea în ascensiune și strălucit gânditor literar) face pași mari în direcția sperată de mine. […]. Înscrie pe V. Horia și pe Stamatu în matca literară română, disecă atent și cu rezultate deosebit de originale literatura din a doua jumătate a secolului 20, nu se sfiește să vorbească de Gyr sau de Crainic, apoi mai cu seamă «re-valorizează» autori cu merite certe, dar trecuți cu vederea, cum ar fi Zorica Lațcu, Paul Sân-Petru, sau întrucâtva marginalizații Radu Selejan, Vasile Militaru sau Dan Damaschin. […]. Faptul că opera lui Boghici a trecut puțin observată și comentată este o vinovăție a lumii intelectuale actuale de la Dunărea de Jos.” 4 Cezar Boghici. (2023). Arhipelag. Pagini de critică și comparatistică literară. Brașov: Editura Creator. 208p.