Florin Șindrilaru este cunoscut în special pentru excelentele antologii pe care le-a întocmit începând din anii 80 (și când spun aceasta am în vedere antologiile de poezie (Excelsior, 1982; Arta poetică, 1983; Poezia, izvor de frumusețe, 1987; Antologia poeziei românești culte, de la Dosoftei până în 1993, 1998), dar și pentru dicționarele de personaje sau auxiliarele didactice de bună calitate. Interesul pentru cărțile cu caracter didactic, asumate ca nobilă datorie a unui profesor de literatură exemplar, nu proiectează un didacticism vizibil asupra monografiilor sau volumelor de istorie și critică literară scrise de Florin Șindrilaru.
Titlurile unor volume publicate în ultimii ani, Chiriașul secundei. Cronici, eseuri, comentarii (două volume) ori Chiriașul secundei. Batalionul disciplinat, trimit în mod evident la un critic literar convins că gestul său se consumă sub semnul prezentului și fixează o configurație a operei valabilă cel puțin în acest prezent, confirmată sau infirmată de alți comentatori, în alte lecturi și în alte momente/secunde. Criticul se plasează temporar în propriul demers, pe care, mai ales, nu-l dorește confortabil ca „locuință” definitivă, asumându-și condiția de chiriaș, care-i asigură însă o indiscutabilă libertate de mișcare. Florin Șindrilaru este convins „că orice scriitor, mai mult sau mai puţin însemnat, lasă o creaţie, mai mult sau mai puţin modestă, care poate să dureze în timp. Şi deci el nu trebuie uitat”.
La editura Agnos din Sibiu, Florin Șindrilaru a publicat de curând volumul intitulat (nici nu se putea altfel!) Chiriașii secundei. Poeți ai Brașovului, primul volum, care selectează, sub semnul valorii estetice, poeții importanți din generații diferite și cu modalități lirice deosebite, urmând ca al doilea volum să prezinte, probabil, alți poeți care întregesc la modul convingător configurația unui spațiu literar.
Atunci când se referă la „criterii restrictive”, Florin Șindrilaru are în atenție fără îndoială niște criterii extraliterare, nicidecum pe cele valorice și estetice; chiar dacă mărturisește că nu face „ierarhizări valorice”, ierarhizarea criticului se concretizează în primul rând prin selecție, apoi prin finețea demersului analitic. Dorite „note de lectură, eseuri, comentarii de text”, capitolele cărții sunt, după autor, o expresie a pasiunii de a citi poezie, cu tot ceea ce presupune aceasta, în primul rând adecvarea demersului la specificul textului liric. Mai reține atenția o altă mărturisire a autorului, care se referă la o anumită plăcere de a se exprima despre poezie, sinonimă, până la un punct, plăcerii demersului analitic: „Cartea de faţă nu este nici dicţionar, nici antologie. Nu face ierarhizări valorice, clasamente, topuri. Eventual, eseuri ale cărţii pot fi parte dintr-un dicţionar sau din vreo antologie, dar deocamdată s-o categorisim ca o suită de eseuri dedicate poeţilor braşoveni. Numărul de pagini sau de rânduri consacrat unui poet nu este relevant. Nici poeţii incluşi în acest prim volum nu sunt aleşi după eventuale criterii. Aşa a fost să fie. Şi nici un al doilea, nici un al treilea volum de eseuri, pe care mi le doresc, nu va fiinţa după oarece criterii restrictive. Singurul criteriu pe care mi-l asum în ceea ce fac este pasiunea de a citi poezie. Şi, eventual, de a mă exprima despre ea”.
Ceea ce trebuie precizat în primul rând este faptul că, scriind despre poeți ai Brașovului, Florin Șindrilaru nu îi raportează pe autori la spațiul limitat al provinciei, dimpotrivă, prin creația lor, aceștia redimensionează un spațiu și-l legitimează, dacă mai era nevoie, într-un orizont cultural mai larg. În fond, criticul focalizează o porțiune din întreg pentru a-și concentra atenția asupra unor poeți indiscutabil semnificativi: Gabriel Stan, Alexandru Mușina, Andrei Bodiu, Darie Magheru, Mihaela Malea Stroe, Nicolae Stoie, Dumitru Gherghinescu Vania, Daniel Drăgan, Stela Vinițchi Rădulescu, Mircea Brenciu, Cristian Muntean, Elsa Tofan Darval, Emilian Lupu, Vasile Copilu Cheatră (în ordinea stabilită de autor).
Structura volumului este ușor sesizabilă. Autorul stabilește mai întâi niște binevenite „repere bibliografice”, preluate în general din surse cunoscute, urmate de o „prezentare a creației (doar) poetice” a autorului, în sfârșit, „comentariul unui text” emblematic pentru scriitorul respectiv.
Unele aprecieri ale autorului pot surprinde și ai tot dreptul să le privești cu destule rezerve, socotind că ele trădează avântul greu de stăpânit ori admirația nereținută: nu sunt pe deplin convins, dar poate mă înșel, că Gabriel Stan, căruia îi respect scrisul, ar fi într-adevăr un „om de Renaștere”. În schimb, sunt convins și eu că „Alexandru Mușina este cel mai de seamă poet al cărui nume este legat de cel al Brașovului”.
Florin Șindrilaru intenționează să ofere o perspectivă exactă asupra „operelor” poeților brașoveni, unele încheiate, prin plecarea dintre noi a autorilor, de la altele așteptându-ne, nu mă îndoiesc, la adevărate surprize.
Uneori criticul simte nevoia să se „încălzească”, apropiindu-se de operă după ce a evocat omul. Așa procedează atunci când scrie despre Nicolae Stoie: „Domnul Nicolae Stoie punea, întotdeauna şi deasupra a tot şi a toate, respectul. De ani buni de zile ne-am sunat, rar, e drept, la telefon, iar primele Domniei-Sale vorbe, neatinse de împrejurările cotidianului fast sau nefast, sunau în receptor mereu aceleaşi: «Bună ziua, domnule profesor Florin Şindrilaru!» Şi era în vorbele Domnului nu numai respectul ceremonios, ci mai ales o religiozitate magică, aşa ca un leitmotiv înălţător: un piedestal al vorbei şi al atitudinii ce impune rigoare, demnitate şi ţinută. Căci vorbirea Domnului Nicolae Stoie era un act ceremonial izvorât dintr-un sine ce nu admitea ab initio replica banală şi gândirea amorfă, ci doar cugetare pură, înaltă”. Această etapă consumată, criticul trece „liziera” operei, stabilind cu multă siguranță repere ale universului imaginar. Volumul Pastelurile de la Ocna Sibiului rămâne pentru Florin Șindrilaru „cel mai bun volum de poezii al lui Nicolae Stoie”. Ceea ce este adevărat! În această situație, profilul autenticului poet este conturat din perspectiva acestui volum. Florin Șindrilaru stabilește filiații, invocă teme și motive și evidențiază modalități lirice ce-l definesc pe poet: „Villonescul mais ou sont… devine una din supratemele volumului, eul liric trăind o nostalgie a reîntoarcerii, imaginile fiind filtrate şi dominate de o vizine matură. Dar toate aceste «trimiteri» care transformă peisajele în alegorii, metafore, simboluri, nu au nimic ostentativ, totul e normal, fluid, rezultând un text plin de căldura interioară a evocării, fără accente dramatice”.
Pentru mai tânărul Mircea Brenciu, Florin Șindrilaru apelează la opinii pe care le consideră autorizate în stabilirea unui diagnostic, procedează calm și meticulos, aruncând în joc concepte ce amintesc experiența omului de la catedră.
Substanțială mi se pare partea rezervată comentariului de text, atent ales, criticul având grijă ca acesta să fie reprezentativ pentru opera poetului. Locul acestui comentariu este de altfel bine motivat: „Apoi, am fost conştient că pentru iubitorul şi consumatorul de poezie, care asimilează textul liric pe dată şi cu maximă satisfacţie estetică, un comentariu al textului poetic devine inutil, de reţinut poate doar ca o anexă. Dar pentru cititorul obişnuit o analiză complexă a textului, pe care m-am străduit s-o realizez, poate aduce un plus de iradiere a sensurilor, de asimilare a valorilor lui. Textul poate deveni aşa, prin decriptarea sensurilor ce le incumbă, o valoare asumată”.
Aleg, spre ilustrare, comentariul la binecunoscutul poem al lui Alexandru Mușina, Budila-Express, absolut semnificativ pentru poet. Punctul de plecare îl constituie opiniile critice autorizate. Este menționat Ion Pop, pentru care „Budila-Express este un “poem-reper”, “reprezentativ şi pentru noul nonconformism, «subversiv» şi demascator, al unei bune părţi din discursul liric al «generaţiei ‚80», în latura lui parodică, ironic-caricaturală, ludică”, dar și Nicolae Manolescu, cel care plasează textul printre cele mai bune poeme ale poetului din Brașov („În acestea se văd cel mai bine inteligenţa artistică absolut remarcabilă a acestui poet şi capacitatea lui de a folosi registrele limbii”). După toate acestea, cu sentimentul datoriei împlinite, Florin Șindrilaru își susține propriul punct de vedere, bazat pe o lectură ce-i dezvăluie textului profunzimea simbolică și sorgintea culturală: „Privit dintr-un alt unghi de vedere, poemul Budila-Express semnifică o luptă dinainte pierdută pentru păstrarea adolescenţei, echivalentă la Muşina cu vârsta de aur, a ingenuităţii explozive. Poemul marchează o trecere dureroasă a existenţei arcadice în planul realităţii crude, distopice, astigmatice. Notaţia, scriitura, când nu este nostalgică este rece, ochiul poetic păstrează cu îndârjire distanţa faţă de Real şi Realitate, detaşându-se – aparent – de ieşiri de tip patetic. Paradoxul aici este: aparenta lipsă de patetism, de implicare, potenţează implicarea şi patetismul. E o dedublare a eului liric clamând cealaltă realitate, refuzată până acum în poezie. De aici şi tonul asertiv, zicerea memorabilă care augmentează sentinţe fără drept de apel ale poemului”.