Senzația pe care ți-o provoacă opera poetică a lui Dimitrie Bolintineanu (1819-1872), odată ce ai decis să intri azi în monumentalul ei edificiu, este aceea a pătrunderii într-un muzeu vivant, dacă se poate spune așa, al începuturilor liricii noastre moderne, conținând piese spectaculoase ce atestă, oarecum documentar, momentul racordării depline a literelor române din secolul al XIX-lea la universul tematic al romantismului european. Exponatele au strălucirea și deopotrivă patina unui timp revolut, admirabil dar înghețat de-acum în matricea timpului în care s-a ilustrat. Nimeni nu mai confecționează acum poeme după modelul discursului acestuia, în ciuda faptului că până nu demult chiar, legendele sale istorice (și nu doar) au constituit piese de rezistență declamatorie la mai toate serbările școlare, atestând astfel nu atât didacticismul acestora (de care s-a vorbit adesea) cât utilizarea lor în scopuri didactice, fapt ce este cu totul altceva, patosul patriotic covârșitor al verbului servind deplin educației în cultul național al generațiilor tinere.
Pentru Eminescu, la vârsta debutului, poezia lui Bolintineanu reprezenta dulceața și sentimentalismul unei lirici deplin armonioase („Și din liră curgeau note și din ochi lacrimi amare/ Și astfel Bolintineanu începu cântecul său” – Epigonii) înscriindu-și chiar primele versuri publicate sub influența lui, marcată: „De-aș avea o porumbiță/ Cu chip dalb de copiliță,/ Copiliță blândișoară,/ Ca o zi de primăvară” (De-aș avea, în „Familia”, martie 1866), consunând deplin cu modelul inspirației: „De-aș avea o fetișoară/ Cu cosițe gălbiori,/ Rumenă și albioară/ Ca cel sânge scurs din flori,/ Și s-o fac să mă iubească/ Măcar numai înr-o zi;/ Apoi moartea să sosească,/ Că ferice aș muri” (Făt-Frumos, în volumul Basme, 1858). Sunt aici prezente elemente esențiale pentru lirica lui Bolintineanu – dragostea, moartea, portretistica feminină alături de limbajul diminutivelor („zaharicalele diminutivale”, zice Eugen Negrici), revelatorii mai ales în volumul Florile Bosforului (1866), în care, tematic „abordează iubirea și moartea, cu accent pe vulnerabilitatea condiției umane. Sunt problematizate fenomene și concepte precum libertatea, morala, puterea, altruismul, dreptatea. Viziunea este una romantică, tributară mai puțin experienței directe, cât celei culturale a autorului […] dar și prejudecăților Evropei legate de spațiul și de mentalitatea imperiului aflat în descompunere” (Delia Muntean, în prefața: „Momentul Bolintineanu”, la antologia O sută și una de poezii, Editura Academiei Române, București, 2020).
Bolintineanu e un portretist împătimit; desenele se fac după natură, în manieră romantică, decupate într-un ancadrament anecdotic sentimentalizat biografic. În galeria cadânelor din ciclul Florile Bosforului, inspirat din universul oriental otoman – Ziulé, Fatmé, Cercheza, Fata de la Candili ș.a. – întâlnim stări conflictuale de un dramatism patetic poetizat pasional. Esmé „dulcea fiică-a lui Osman”, a cărei inimă „se duce/ În secret dup-un ghiaur”, își oglindește chipul virginal în undele Bosforului: „Ca mărgăritarul albă/ Și cu părul de ebin,/ Ochi de foc și mâna dalbă,/ Gura, grațios rubin;// Naltă, delicată, fină,/ Dar cu brațul rotunzior,/ Sânul ei, sân de vergină/ Unde dulci mistere zbor”; Almelaiur, și ea răsfățată în „chioșcuri de porfir”, e cuprinsă de o tainică iubire mărturisită pătimaș: „«Cu mult e mai plăcută a noastră răsfățare/ Decât acele raze ce scânteie pe mare,/ Amantul meu frumos!»// Ea zice și suspină, și două lacrimele/ Se scutur tremurând/ Pe ale feții albe garoafe dulci, junele,/ Ce tremură sfioase ca razele din stele/ Pe valul mării blând”; Merhubé, „favorita nouă” a lui „Selim sultanul” („răsfățată floare/ Ce-am cules din munții vechilor Carpați”), îl primește cu întristare pe acesta, tânjind după țara sa: „Strălucite doamne, lacrimile mele/ Cură pentru țara d-unde m-ai răpit!”, primind replica severă a acestuia: „Uită țara voastră unde nu-nflorește/ Sicomorul verde! Unde nu vedem/ Alcovanul tânăr care răspândește/ În havuzu-mi d-aur apa care bem!”. E nostalgică Merhubé, dar fermă în a-și expune durerea: „Acolo unde raza unui dulce soare/ Peste stânci uscate nu s-a spulberat /…/ Unde limba dragă, tânără-amoroasă,/ Sună ca suspinul vântului ușor,/ Prin dumbrava verde, fragedă, umbroasă,/ Printre flori râzânde, eu aș vrea să zbor!”. E exprimat astfel, fără echivoc, dorul de țară, unul din motivele fecunde în poezia exilatului revoluționar, care își va expune, de-a lungul întregii sale creații, cu exaltare, sentimentele patriotice, în nota angajamentelor pașoptiste înflăcărate: „Viitor de aur țara noastră are/ Și prevăz prin secoli a ei înălțare.// Însă mai-nainte trebuie să știm/ Pentru ea cu toții martiri să murim” (Mircea cel Mare și solii, în volumul Legende istorice, 1865).
Tematica istorică națională se impune atenției permanente a poetului care decupează din trecutul mărețelor fapte ale înaintașilor, scene, secvențe eroice, pe care le evocă în descrieri exaltate, cu detalieri de atitudine ale acestora, menite a fixa într-o memorie a timpului revolut, exemplaritatea angajamentelor patriotice. Dacă se spune că în dramaturgia lui Shakespeare e înviată conflictual istoria Angliei, în poemele dramatice ale lui Bolintineanu, desigur păstrând proporția valorică a autorilor, vom regăsi cele mai ilustre figuri ale istoriei noastre – Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul ș.a. – prezentate în situații memorabile, relatate în lungi și ample discursuri patetice, adesea intercalând dialoguri între protagoniști, ca în veritabile scene de teatru, în maniera gesticulației specific romantice, pentru a impresiona și mai mult sensibilitatea contemporanilor. Așa, în Muma lui Ștefan cel Mare, poate cel mai cunoscut poem al său, memorat și declamat cu însuflețire de generații întregi ale urmașilor. Cadrul apare sugerat în manieră hugoliană („Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel”) în care o tânără domniță, soția voevodului Ștefan, îl așteaptă pe acesta să se întoarcă din Bătălie („Plânge și suspină tânăra domniță,/ Dulce și suavă ca o garofiță;/ Căci în bătălie soțul ei dorit/ A plecat la oaste și n-a mai venit”). În miezul nopții însă, „la castel în poartă” se aud bătăi și glasul voevodului se aude implorând: „Eu sunt, bună mamă, fiul tău dorit;/ Eu, și de la oaste mă întorc rănit./ Soarta noastră fuse crudă astă dată:/ Mica mea oștire fuge sfărâmată./ Dar deschideți poarta… Turcii mă-nconjor…/ Vântul suflă rece… Rănile mă dor!” Auzind acestea, tânăra domniță se repede să-și întâmpine soțul. Muma lui Ștefan însă, o oprește, și dându-i o lecție de demnitate patriotică, se adesează cu severitate celui ce stă în poarta castelului: „Ce spui tu, străine? Ștefan e departe;/ Brațul său prin taberi mii de morți împarte./ Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;/ De ești tu acela, nu-ți sunt mumă eu!/ Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze/ Anii vieții mele și să mă-ntristeze,/ Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;/ Dacă tu ești Ștefan cu adevărat,/ Apoi tu aice fără biruință/ Nu poți ca să intri cu a mea voință./ Du-te la oștire! Pentru țară mori!/ Și-ți va fi mormântul coronat cu flori!”. Ștefan înțelege mustrarea, își recapătă demnitatea și curajul: „Ștefan se întoarce și din cornu-i sună;/ Oastea lui zdrobită de prin văi adună./ Lupta iar începe… Dușmanii zdrobiți/ Cad ca niște spice, de securi loviți”.
În scene în dimensiuni monumentale este evocată și figura lui Mihai Viteazul. Discursul poetului, de asemenea, are dramatism patetic, mobilizator, în ideea jertfirii pentru neatârnarea patriei. De fiecare dată, tabloul de epocă e pictural, încadrând momentul apariției eroului într-o aură a naturii pe care o descrie cu plăcerea fixării tuturor detaliilor trăirilor emoționale: „Pe câmpia Turzii, pe un verde plai,/ Tabără oștirea marelui Mihai./ Acolo în cortu-i, domnul se gândește:/ Fericirea țării inima-i răpește./ Are-o presimțire ce l-a tulburat”. Și, adresându-se oștirii, denunță sacrul legămînt: „Țara este-n lacrimi și se pustiește./ Floarea tinerimii câmpul învelește./ Și în raza slavei unde strălucim,/ Văz, pe nesimțite, noi ne mistuim!/ Astăzi lupta noastră orice luptă curmă;/ Ea va fi lovirea cea mai de pe urmă./ Astăzi este timpul ca să isprăvim./ Sau români ne pierdem, sau români trăim!” (Moartea lui Mihai Viteazul). În același ideal se rostește Preda Buzescu („Dacă nu ți-e frică și-ai credință-n tine,/ O, tătare! Vino să te bați cu mine! /…/ Iar după aceasta, oastea românească/ Pleacă și învinge hoarda tătărască” – Preda Buzescu); nu altfel i se adresează Fata de la Cozia celui care, din oastea lui Țepeș, o vrea de soție: „– Dacă vrei iubirea-mi să o dobândești,/ Pentru țară, doamne, să mori, să trăiești!”; Mircea se adresează și el oștirii cu un vibrant cuvânt testamentar: „– Frații mei! Vorbește falnicul bătrân,/ Dumnezeu voit-a ca să mor român.// Cel ce a sa viață țării sale-nchină/ Piere ca lumina într-a sa lumină” (Mircea la bătaie); mesajul căpitanului de vânători din oastea plecată la luptă are și el asumată măreția jertfei: „– Viața în sclavie este o povară,/ Iarnă nesfârșită fără primăvară,/ Însă țara noastră nu e scrisă-n cer/ Printre cele sclave ce prin veacuri pier./ Căci românul încă știe a se bate/ Și urăște viața fără libertate” (Căpitanul de vânători), etc., etc.
Poemele lui Dimitrie Bolintineanu au construcție monumentală; romantice prin excelență în patetismul rostirii, cultivând verbul avântat și gesticulația grandios eroică, în deplină consonanță cu programul curentului european. E un virtuoz în cultivarea acordurilor muzicalității, fapt ce înlesnește ușoara memorizare. Metaforele abundente, împodobind frumoasele cadre peisagistice, capabile a zugrăvi ambianțe adecvate pentru basmele și legendele ample, sunt însă de o consistență butaforică, debordând un descriptivism luxuriant și atât. Procedeul e depășit în practica prozodiei urmașilor. Eminescu însuși s-a detașat grabnic de o asemenea pastelistică, punând înțelegere metafizică în simbolistica elementelor ce înobilează natura. Iată, bunăoară, cum apare imaginea lunii în maniera Bolintineanu: „Ca un glob de aur luna strălucea” – perspectiva e statică având frumusețe de… afiș. Aceeași lună însă o privește Eminescu cu altă pătrundere emoțională și semnificativă: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,/ Prin care trece albă regina nopții moartă”. De-acum, lirica lui Bolintineanu rămânea în urmă, cu strălucirea ei vetustă, transmițând prin secoli mesajul unui „patriotism focos” (G. Călinescu), expus exemplar (la lectura celor de azi) în vitrina unui posibil muzeu al liricii secolului al XIX-lea, referențial în totul pentru implementarea romantismului în literatura noastră modernă.