Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poetul ca și soldatul…

Poetul ca și soldatul…

Înainte de a ști că este interpret de muzică populară, am citit despre Ovidiu Purdea Someș într-un excelent (după cum excelent este tot ce a scris distinsul și regretatul critic) Dicționar de poeți. Clujul contemporan publicat de Petru Poantă, admirabilul meu coleg din veacul trecut de la Literele clujene. Scria acolo criticul, cu acea exactitate pe care nimeni nu i-o poate pune la îndoială și pe care nu cred că i-o poate egala prea repede cineva, că Ovidiu Purdea Someș, militar de carieră, „scrie cu dezinvoltură o poezie ostășească de dragoste”, specie literară cu o tradiție solidă prin anii ’50, ilustrată, după cum afirmă criticul, de un Rusalin Mureșanu, despre care mai vârstnicii membri ai cenaclului literar din orășelul meu de pe malul Crișului Alb vorbeau cu un respect deosebit, cu atât mai mult cu cât poetul era de prin părțile locului. Ovidiu Purdea Someș reținea atenția în primul rând printr-un lexic specializat. Conferind imaginilor, în general grațioase, „o materialitate șocantă”, poetul ezită în ultimă instanță între modalitatatea tradiționalistă, sentimental-confesivă, și cea modernistă” (Petru Poantă), ceea ce este, până la urmă, absolut notabil.
La un festival de muzică și poezie organizat de asociația culturală brașoveană „Libris” în urmă cu câțiva ani buni, Ovidiu Purdea Someș, prezent ca artist/interpret de muzică populară, mărturisea că el nu este de fapt militar, ci… colonel. Pe loc mi-au venit în minte câteva texte cu bravi colonei, în primul rând, nu se putea altfel, versurile de tot veselului Alecsandri Vasile, recitate cu poftă în anii mei de școală: „În frunte-i colonelul, semeț pe calul pag,/La bravii săi tovarăși privea ades cu drag”. E același colonel care, profund impresionat de bravul român, dă mâna cu acel sergent de la care, în lipsa informațiilor din partea alor săi, află că la Plevna era… bine. Nu puteam să nu-mi amintesc însă de celebrul colonel al lui Gabriel Garcia Marquez din romanul Colonelului n-are cine să-i scrie (îi scriu și titlul original, că dă bine, El coronel no tienne quien le escriba), scris înainte de Un veac de singurătate, cu un incipit (nu mai dă bine să spun „început”, ci „incipit”) memorabil: „Mulți ani după aceea, în fața plutonului de execuție, colonelul Aureliano Buendia avea să-și amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoștință cu gheața”.
Dacă, nu mă îndoiesc, colonelului Ovidiu Purdea Someș are cine să-i scrie, iată că despre el a avut cine să și scrie, și poetul poate fi mândru de atenția pe care i-a acordat-o criticul. Cu atât mai mult sunt ispitit să citesc și eu (cu sentimentul că repet un gest semnificativ), un volum de poezie primit cu ceva vreme în urmă, intitulat A cui neliniște ești tu?, publicat de prestigioasa editura clujeană Casa Cărții de Știință.
Un anumit mod de a înțelege poezia se răsfrânge asupra textelor lui Ovidiu Purdea Someș. Sinceritatea și exprimarea directă, netransfigurată, a unui sentiment, tonul confesiv (lăsând impresia că autorul are în permanență nevoie de un ascultător) se asociază unei predispoziții spre un fond tradiționalist transcris de multe ori cu tente moderne, nu de fiecare dată cu efectul scontat. Ispita poetizării este nedespărțită de o discursivitate ușor teatrală: „Iubito, / Ce-ai să scrii despre mine / În Cartea Sfântă a sufletului tău?/ Că numele meu a îngenuncheat / În fața dragostei tale / Că inima mea a fost / Singura fereastră / Prin care fugeai uneori / În lume”. Ovidiu Purdea Someș găsește un firesc al comunicării atunci când caligrafiază fin și convingător, uitând un anumit tip de poezie de care nu se poate despărți prea ușor: „Toamna lină, dintr-un cer necopt / Își prelinge bruma-n asfințit, / La rever încă trei stele port / De la noaptea-n care m-am iubit. / Apa curge lin, ca o lumină, / Noi ne-mbrățișăm și povestim, / Dulce și inimoasă Bucovină / Cât răsfăț e într-un pahar cu vin. / Două căprioate fug spre munți / Vara lor s-a stins în luminiș. / Suntem numai noi. Dar suntem mulți / Ca o taină prin Mestecăniș”. Sau: „Ploile și vântul mă răsfață, / Îngeri muritori se țin de glume / Eu doar chipul tău îl am în față / Toamna mea, hai să fugim în lume!” Autorul se autodefinește, dar o face într-o anumită manieră: „Eu am fost toată viața un singuratec / Bucuros că urc înspre cer de pe sânii tăi / Ca un vultur în Cordilieri./ Îmi place cerul. Are forma buzelor tale / Când intră în sărut ca într-o eclipsă biblică / De dincolo de cer tu mă vezi / Și mă aștepți la popas în dreptul inimii, / Intrată într-o stranie lumină de templu hawaian /Aici e Inima Mea Vulcan, îmi spui /Aici e Mauna Loa / Nici lacrimile nu-l pot stinge / Nici soarele nu-l mai arde. Arde el singur / Când te simte aproape!” Joaca de-a oamenii biblici este preluată și impusă de limbaj: „Mai ții minte joaca de-a oamenii biblici? / Să fie lumină, am strigat eu! / Și Dumnezeu te-a făcut pe tine / Și ți-a pus în brațe și ziua dintâi / Să fie dragoste, am strigat eu! / Și Dumnezeu te-a făcut tot pe tine / Și ți-a mai pus și ființa mea în mâini…/ Să fie viață, am strigat eu! / Și în ziua a șasea / Doar pe tine te-am văzut pe pământ…/ Acum nu mă mai joc de-a oamenii biblici / M-am întors acasă / De pe toate drumurile pe care am umblat. / Văd că îmi este bine lângă tine,– Ea e lumină/Iar tu îngerul care o aprinde / A mai zis Domnul/La despărțire…”
Poetul este atras uneori de simbolul fixat într-un cadru ușor narativ: „Tu mi-ai spus că orbii nu plâng niciodată / De ce să plângă? / Cine i-ar crede? / Și apoi ei au lacrimile mici / Mai mici și mai dureroase decât o minune / Decât un ecou. / Ieri am trecut prin orașul ars de soare / Era atât de cald / De parcă Dumnezeu băuse toate izvoarele. / În poartă mă aștepta un orb. / Avea o lacrimă de vânzare / Dureroasă și mică / Mai mică decât o minune…/ – Lasă-mă, omule, eu îmi aleg singur durerile!” Sau tatonează teme grave, sub semnul aceleiași tendințe spre confesiune și discursivitate: „Într-o noapte am visat / Că am făcut schimb de inimi / Cu clopotarul satului / Eu muream și el cânta / Lângă clopotul de care-și legase ființa./ Mie îmi era teamă. Lui, nu… / Chiar a început să strige: / „Ce mare lucru să mori! / Ține, trage tu clopotul/Și privește cum se zboară / Din propriul trup”. Poezia erotică devine notabilă atunci când poetul păstrează puritatea și naivitatea unui etern adolescent: „Dac-aș putea, m-aș vindeca de tine / Și te-aș ierta, oricât mi-ar fi de greu, / Dar eu te simt cum curgi prin mine / Și încă mai miroși a Dumnezeu // Dac-aș putea, aș strânge într-o noapte / Dureri și oameni, doruri de păcat, / M-aș îmbăta cu vin de mere coapte / Și te-aș sfinți în clopote ce bat. // Dac-ai putea, tu să mă naști pe mine / Și să mă dărui vieții în hai-hui, / Eu, vinovat de dragostea din tine, / Mă leg să nu te dărui nimănui”. Sau: „Te voi duce într-o seară / În liniștea unei biserici…/ Dacă am făcut păcate / În dragoste / Numai tu mă poți ierta / Tu îmi cunoști cel mai bine dragostea / Iartă-mă și spune-mi /– Ce frumos miroși a păcat!”. Firescul transcrierii reține atenția: „Îți văd casa / Și pe tine te văd / Femeia mea cu gust de iarbă fierbinte / Peste care revărs / Ce a mai rămas din mine. / Tu nu mă vezi/dar strigi atât de frumos / Vin ploi! Vin ploi! / Vin ploi în noaptea de Paște”.
Există în volumul lui Ovidiu Pudea Someș două nuanțe. Poetizările, discursivitatea și, în general, tendința de a scrie în spiritul unui dulce stil clasic nu exclud o altă dimensiune, de care poetul este poate mai puțin conștient. Autorul este capabil de un text în care perspectiva realului se tulbură, pentru a impune un poem ce contează sub semnul elaborării și al fantastului: „Ploua la Cluj, ploua…/ Ființele se refugiau în turle de biserici / Și în copaci seculari/Toți preoții orașului/Se rugau în fața primejdiei / Cu icoane vindecătore în mâini…/ În sala de tango a Operei Române/Ultima lebădă plângea / În spatele cortinei…/Angajații primăriei / Într-un ultim gest de binefacere / Cărau statuile spre dealul din Feleac /…La cântatul cocoșilor / Dumnezeu îi spune lui Petru / Ce plouă la Cluj, ce plouă”! Cuvintele se așază alteori firești și simplu în poem, ca prezențe reale, cerând dreptul la semnificație de profunzime: „Așa te țin minte…/ Femeia care deschide dimineața orașului / Și numără cuvintele / Care coboară în Cluj”.
Îmi place să cred că poezia volumelor viitoare ale lui Ovidiu Purdea-Someș se va orienta spre un discurs poetic cum este cel din Profesorul de estetică. Cu siguranță lirismul poetului ar avea de câștigat: „A îmbătrânit profesorul de estetică / Azi a adormit la cursuri / Și un fluture s-a așezat / Pe ochiul lui drept. / Imaginea asta mi s-a părut / O lucrare despre singurătate…/ Era mai singur decât Isus / La Cina cea de Taină. / Noi râdeam ca niște studenți tâmpiți/ Și ne adăposteam în neștiință…/ Dar el / El, profesorul de estetică, / Vorbea în singurătatea lui / Despre moartea fluturelui care plânge”.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg