Personalitate de prim rang a literelor noastre actuale, poetul Horia Bădescu este deopotrivă, sau implicit, o conștiință gravă a timpului în care trăiește și scrie. Nu o dată s-a exprimat public, în articole și eseuri cu un pronunțat caracter angajat polemic, asupra chestiunilor care frământă societatea contemporană, formulându-și tranșant convingerile și observațiile asupra acesteia, în meditații și reflecții dintre cele mai elevate și profund intelectuale/culturale. „Am scris, în aceste vremuri bolnave – se exprimă oarecum confesiv în Cei partru cavaleri ai apocalipsei – pornite razna și răznite de oameni mai puțin bolnavi la trup, cât mai ales la minte, despre schimbarea la față a Europei sinucigașe, despre nebunia lui Homo Deus, despre întoarcerea lui Caliban și despre atâtea alte «aventuri» ale umanității contemporane de care «se sparie gândul și se bolnăvește sufletul», vorba bătrânului cronicar”. Despre toate acestea, în cele vreo treizeci de eseuri ce alcătuiesc sumarul volumului Între Schila și Caribda, încotro? (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022). Fiecare din acestea, în parte, dezvoltă câte o idee, un subiect propriu, dar ele se continuă unele pe altele cuprinse programat într-un întreg al volumului, unitar, ca într-o dezbatere deschisă în forumul Agorei. Șocantă e, și abruptă, deschiderea primei intervenții, din eseul Între Schila și Caribda, cu o mărturisire ce anunță tonalitatea oarecum sumbră a pledoariilor, sub gravitatea căreia se așază apoi toate celelalte: „Scriu cu un tot mai acut sentiment al inutilității”. Și continuă, în rezonanța unui soi de lamentație ce duce meditația pe aliniamentele gândirii Ecleziastului: „La ce bun să te străduiești a afla cine ești, de unde vii și încotro te îndrepți? La ce bun să te întrebi ce e viața, ce rosturi are ea, dincolo de stereotipiile zilnice car-ți asigură confortul burții și al distracției, ce rost să asculți avertismentul unor vremuri cu care nu ai și nici nu vrei să mai ai de-a face; Memento mori? La ce bun să pricepi că ești unic și indispensabil și să-ți asumi această realitate, cu bucuriile și primejdiile ei, când e atât de cald și bine în pântecul gloatei? De ce să te obosești cu atâtea inutile eforturi, când cineva, văzut sau nevăzut, n-are importanță cine, o poate face în locul tău, când nu trebuie decât să-l lași să hotărască și să aleagă drumul în numele tău? Socializează, spune și fă ceea ce spun și fac toți ceilalți. Urmează morcovul care flutură ademenitor dinaintea asinului, sub surâsul emoticoanelor și dansul de lucili ai portabilelor”. Iată sugestia unei realități sociale în care viețuiește omul zilei de azi, deprimante, în care poetul pare a se simți un însingurat. Dar, nu unul care să fi renunțat la condiția sa de om, de trestie gânditoare, ci unul gata, în orice clipă, să riposteze, să demaște, să-și exprime revolta, față de programele în care individul/omul devine un simplu obiect de manevră în mâma ideologilor globaliști și sub imperiul ideologiilor acestora, atrăgând atenția că „lumea virtualității billgatesiene e pe cale să izgonească scrisul din școli și cartea din casele oamenilor, pentru a șterge mințile semi ori deplinilor analfabeți cu pămătuful odihnitor al tabletelor și telefoanelor inteligente. Încât îți vine să scandezi, parafrazându-l pe Hölderlin: La ce bun știutorii de carte în vremuri sărace?” (Habent sua fata libelli). Sunt întrebări deloc retorice, pentru că ele vizează direct atitudini și stări de fapte nesăbuite, în cel mai bun caz, reprobabile, pe care Horia Bădescu le rostește interogativ (dacă nu cumva etalez un pleonasm), comentându-le cu un spirit polemic de esență sociologică: „Şi mă întreb din nou: cine ațâță focul sub cazanele luciferice? Natura, viața agresată, jignită, exasperată de insolența cinică a umanității sau calculele făcute de creierul umbrei? Cine le permite acestor ucenici dezmățați să se joace de-a Marele mag, ca noi să suportăm pedeapsa universului Ultragiat? Cum să mai învingi pandemia sufletească, boala distrugătoare, într-o lume de unde cartea, învingătoarea răului, e pe cale să fie, ca și Dumnezeu, alungată?” („Intrat-a o boală în lume”). În pledoariile sale în favoarea omului și umanității aduce argumente din vasta cultură a lumii, din Antichitate până azi, capabile a discredita filosofia păguboasă a neomarxiștilor, bunăoară: „Sofocle, unul dintre Marii Greci, ne amintea că: «În lume-s multe mari minuni,/ Minuni mai mari ca omul nu-s!». Iar mai încoace Shakespeare, scormonitorul în tainițele sufletului omenesc și ale universului, îl prevenea prin Hamlet, prințul îndoielii, pe bunul Horatio: «Mai multe-s pe pământ și-n cer, Horatio,/ Decât închipuie filosofia»” (Pisica lui Schrödinger). Perspectiva incursiunilor în neliniștile/neregulile lumii de azi are în vedere, cel mai adesea, abuzul globalizării, asupra căreia s-a exprimat și mai demult în eseul Globalizare și identitate, având în vizor, desigur, Construcția Noii Europe, într-o Uniune Europeană reală și funcțională („Cioranian vorbind, schimbarea la față a umanității ne arată contururile unei măști greu de așezat pe seraficul obraz al trestiei gânditoare” – Schimbarea la față). Nu evită să vorbească despre corectitudinea politică („Corectitudinea politică e, de fapt, o negare a realității” – Emoție și minciuni) și mai pe larg despre Schimbarea la față a Europei, analizând pe larg cartea englezului Douglas Murray, Strania sinucidere a Europei. Imigrație. Identitate. Islam (apărută la editura Corint), luând în discuție relația civilizației țărilor estice raportată la cele vestice. Se pronunță și în legătură cu agresivitatea neomarxiștilor, care câștigă teren în Europa. „Revenind asupra priorităților UE în contextul Marii Resetări, pusă la cale, cu mult înainte, în celebrul Forum de la Davos, se poate constata că una dintre acestea, dacă nu cea mai importantă, este impunerea cu orice preț a celor ce decurg din ideologia neomarxismului american, aflat în expansiune pe continent, privind destructurarea familiei prin modificări terminologice, deturnarea naturalității procreației, toleranța incacceptabilă în fața unui prozelitisam agresiv și insolent a minorităților sexuale, vulgar, eschibiționist până la pornografie și blasfemie deseori la adresa valorilor de credință” (Cei patru cavaleri ai apocalipsei). Se pronunță cu fermitate asupra tuturor problemelor ce preocupă (invadează) societatea actuală, cu nerv polemic, în felul său justițiar, mereu analitic și descriptiv: „Trăim într-o lume grăbită, al naibii de grăbită […] Dar oare unde se grăbește? Ce țeluri înalte o fac să alerge de parcă hoardele migratoare s-ar afla la orizont? […] Trăim instant, iubim instant, murim instant! Gândim instant, în puține cuvinte și multe emoticoane, cu mintea aglutinată de informații standardizate, oferite instant gata manipulate […] Trăim rupți de rădăcini, de părinți, de memoria noastră, adică de noi înșine. Și ce nevoie am avea de toate astea atunci când avem la-ndemână sfânta treime: Facebook, Twitter și Instagram?” (Viața instant).
Eseurile lui Horia Bădescu nu sunt doar o simplă demonstrația publicisitcă, a unui condei versat, poetic în esență, ci sunt mărturia unui angajament civic major a unui scriitor demn ce-și apără condiția intelectuală liber cugetătoare, amenințată, laolaltă cu a tuturor semenilor săi, de agresiunea (agresivitatea) mancurtizării, cum se exprima un mare scriitor al secolului trecut (Cinghiz Aitmatov), în numele unui progres tehnologic totalitar, fals, evident, și dăunător prin dezumanizarea lui programată. Mărturisitoare și emoționante aceste ieșiri în Agora, așezate sub o metaforică formulare concluzivă: „Nu cred că viermele este/ mai important decât mărul,/ dar nu pot suprorta/ surâzătoarea inconștiență a mărului” (Diavolul locuiește în Silicon Valley). Este justificarea deplină a imboldului de a condamna nepăsarea cu care lumea contemporană își acceptă propria devorare, de fapt inacceptabilă în spiritul condiției sale din totdeauna a celebrării umanității.