Poezia Ardealului nu poate fi înțeleasă fără Andrei Mureșanu, George Coșbuc, Octavian Goga sau Aron Cotruș. Toți aceștia se așează pe o coordonată lirică de vibrație dramatică, tragică chiar, rezonând la durerile poporului asuprit, împilat secole de stăpânitori străini, de sub opresiunea cărora a visat să se descătușeze, a militat statornic crezând în puterea sa de izbăvire și de izbândă națională. Atitudinea lor e una de profund patriotism, în înțelesul cel mai elevat al cuvântului. Dar misionarismul acestei lirici nu s-a liniștit odată cu marea Unire de la 1 Decembrie 1918, când România a devenit țara tuturor acelora de-un sânge, de pe toate meleagurile ținuturilor ei. Sfârtecarea trupului acesteia, sub violența celui de al doilea război mondial, prin abuzivul Diktat de la Viena, când Ardealul de Nord a fost înstrăinat altei țări, a devenit izvorul unor sfâșietoare jeliri dar și a unor înflăcărări chemătoare la lupta pentru păstrarea nealterată a conștiinței de neam. Sub pecetea acestui deziderat s-a coagulat aici o generație de tineri scriitori, cu precădere poeți, care și-au ridicat glasul cu demnitate. Indiferent dacă unii au rămas sub ocupație ori, alții, au trecut munții în Regat, ei și-au rostit crezul patriotic cu dârzenie. Așa cum a făcut unul dintre cei mai proeminenți militanți ai acesteia, Vasile Copilu-Cheatră: „Noi n-avem țară de vânzare,/ Nici preț de neguțărit moșia,/ Vrem liberi să trăim sub soare/ Cu orice nat născut în România!// Noi n-am râvnit moșia nimănui/ Şi n-am mușcat din trupul altei țări, cum o făcură unii,/ Nici n-am privit ograda din vecini cu ochii şui;/ Ne-am mulțumit cu cât ne-au dăruit străbunii.// Am îndurat sudalme şi temnițe şi furci,/ Şi câte Doamne n-am mai îndurat,/ Încât şi astăzi, deși e mult de-atunci,/ Mai simțim pe buze gustul lor sărat.// Să știe domnii cei de sus şi de la Viena,/ Că dorm în noi Posade, o spunem apăsat,/ Şi de-or gusta din plata noastră-a lor e vina,/ Că vor plăti cu viața cruntul lor dictat.// Că-n fiecare dintre noi dospește,/ Atâta dragoste de țară şi de pită,/ Încât purtăm în inimă, de știm că ne trăzneşte,/ De-o fi nevoie, munți de dinamită.// Noi n-avem țară de vânzare,/ Voi n-aveți voie să ne-nstrăinați de glia/ Ce ne-a hrănit, o spunem tare,/ Jos palma de pe România!” (Noi n-avem țară de vânzare).
S-a născut într-o familie de mineri, în localitatea Vulcan (Hunedoara), la 5 aprilie 1912. Mutându-se părinții la Iara, comună submontană, cu dramatice rezonanțe în istoria anilor 1848 (pe atunci în județul Turda), urmează aici clasele primare, pe aceste meleaguri, între Valea Arieșului și Valea Belișului, la poalele Muntelui Mare, apoi urmează Liceul de băieți „Regele Ferdinand” din Turda (1925-1929). Ca elev debutează în revista „Patria”, fondată de Ion Agârbiceanu care îl semnează V. Copilu-Cheatră, nume cu care se va impune apoi în peisajul literar al peroadei interbelice. Poezii în revistele „Arieșul” (Turda), „Darul vremii” și „Gând românesc” (Cluj), în „Familia” (Oradea), „Blajul” (Blaj) ș.a. Între 1929-1932 frecventează Școala Normală de Învățători din Cluj, după care funcționează ca învățător în Albac, unde rămâne până în 1938. Între timp debutează editorial cu un roman, Neamul nevoii (1933, Cluj) și alături de George Popa și Mihai Axinte, fondează la Mediaș revista „Lanuri” (1933-1939), în editura căreia publică volumul de poeme Cartea Moțului (1937). Între 1939-1942 urmează cursurile Școlii Normale Superioare, de pe lângă Universitatea clujeană și Academia Pedagogică.
La 30 august 1940 însă, se pronunță Diktatul de la Viena, în urma căruia Ardealul de Nord a fost dislocat din granițele României. Tânărul poet este profund marcat de această nedreptate istorică, ce-i va marca profund scrisul, publicând volumul de poeme Carte de rugăciuni (Sibiu, 1941), iar în 1942 Cântece cu călușul în gură, la Editura Cugetarea, București. Poezii de revoltă și de protest, marcate de un patriotism afișat cu dârzenie: „Protestez împotriva condamnării visului la moarte/ Și a credinței să zacă sub zăbrele,/ Împotriva lanțurilor de pe cântecile mele/ Și de pe vântul care a cutezat prin lume să le poarte!// Protest împotriva hatului de la Feleac,/ Care împarte Transilvania în două delnițe,/ Împotriva celor ce, ca niște stelnițe,/ Ne sâcâie că pentru suferințele noastre nu mai este leac.// Protestez împotriva condamnării visului la moarte/ Şi a omeniei să fie spânzurată,/ Pentru că nu cred, şi nu voi crede niciodată,/ Că țara asta, decât rotundă să fie nu se poate!” (Protestez).
Lirismul său este vehement, în maniera expresionistă a lui Aron Cotruș, de la care se revendică socotindu-se a-i fi urmaș, într-o generație de tineri poeți revoltați, care cântă cu un soi de disperare isrtoria Transilvaniei: „Noi, V. Copilu Cheatră, Mihai Beniuc, Ion Th. Ilea şi alții,/ Poeți şi avocați neplătiți ai poporului nostru,/ Cerem să nu mai fim duși de nas, cu grumazii în căpăstru,/ Câtă vreme mai există pe pământ Carpații.// Cerem să se șteargă dictatele din catastifuri,/ După care popoarele sunt scoase la mezat,/ Şi să se știe că niciodată n-am cedat,/ Pământ, din pământul țării, în felurite chipuri.// Şi să se mai știe că poporul crede-n omenie,/ Ca în pravila moștenită din strămoși;/ Crede în dreptate ca-n munții săi frumoși/ Şi nu se îndoiește în ce va fi să fie.// De aceea, noi, V. Copilu Cheatră, Beniuc, Ilea şi alţii,/ Poeți şi avocați ai acestui popor clădit pe dreptate,/ Credem în întoarcerea acasă, pentru care ne vom bate/ Chiar de va fi nevoie să răsturnăm, peste pismaşi, Carpații” (Memorandum).
E o generație de tineri scriitori ardeleni, care se coagulează în jurul ideilor naționale, exprimate fără menajamente. Ei figurează (în mare majoritate) într-o antologie referențială, publicată în 1944 de George Togan, intitulată programatic Ne cheamă Ardealul: Lucian Valea, Petre Bucșa, V. Copilu-Cheatră, Radu Brateș, I. Moruțan, Francisc Păcurariu, Ion Apostol Popescu, George Popa, Dimitrie Danciu, I.V. Spiridon, Iustin Ilieșu, George A. Petre, Virgil Nistor, Aurel Martin, Florica Ciura Ștefănescu etc.
Unii dintre aceștia au rămas să activeze și să scrie la puținele publicații în limba română care au rezistat sub ocupație (Francisc Păcurariu, Radu Brateș, Virgil Nistor ș.a.), alții au trecut în Regatul României unde au fost mobilizați și trimiși să lupte pe front (Petre Bucșa etc.). V. Copilu Cheatră s-a integrat mișcării literare din capitală (între 1944-1946 urmează cursurile Facultății de Litere și Filosofie din București), colaborând la diferitele reviste ale momentului. Tinerii scriitori ardeleni aveau obiceiul să se întâlnească la „Café de la Paix” (Ion Apoatol Popescu, Iosif Moruțan, Radu Teculescu etc.) unde purtau discuții literare dar și politice, stabilind relații și colaborări. Ei reprezentau „generația anilor ‚40”, numită mai târziu „generația amânată”. Lucian Valea și-l amintește pe V. Copilu Cheatră din acești ani, o prezență constantă în locanta bucureșteană, făcându-i un sumar portret: „V. Copilu-Cheatră venea la cafenea. Când militar, când civil – după cum bătea un vânt știut numai de el. Dezertase de pe front și obținuse bunăvoința complice a unor înalte grade militare. În vreme ce era căutat de poliție, el recita la Făgăraș poeme pentru Transilvania în fața generalului Bardan care-l poftea apoi pe dezertor să cineze cu dânsul. Neînduplecat, poetul moților, cum era supranumit în epocă, și-a urmat vocația de slujitor al celor mulți și umiliți. A întemeiat la Zlatna o gazetă săptămânală, Detunata – scrisă pe înțelesul alor săi. A scris de toate: poezie și proză, nuvele și romane. A făcut și critică literară. A polemizat cu inamicii cauzei transilvănene, de afară și dinăuntru. Dar mai ales peste toate calitățile sale, dominantă a fost la el arta de-a cultiva și sluji prieteniile” (Generația amânată, Editura Limes, Florești, 2012, p. 224).
Poet al moților, al suferințelor istorice sau actuale ale acestora, Vasile Copilu-Cheatră cultivă o lirică frustă și dezinteresată de subtilități estetice. Cuvintele par a se rostogoli bolovănos într-o poezie aproape întotdeauna cu caracter manifest, denunțând stări de umilință ale acestora, având mereu o privire aruncată spre viitor asumându-și menirea de răzbunător al patimilor acestora, în altă lumină, desigur, de cum o făcea Octavian Goga. Știind să-și recite patetic versurile, a câștigat notorietate într-o postură de poet vates: „Am sărutat Arieșul cu pumnii plini de prund,/ Lacrimi grele am rostogolit până-n străfund./ Era atâta plânset în undele senine/ Că toate pietrele de aur erau pline.// Am împletit scâncet de cetine din gruiuri/ Şi cântece de tulnic, zvonite printre măguri./ Cunună înflorită cu plâns durut prin țară/ De moți frățâni cu dorul şi cântecul de seară.// Se-ntoarce drumu-n mine, în munte şi pe apă,/ Holoangări goi şi jilavi la-ncrucișări se-nchină,/ Îi port şi simt în mine aievea cum s-adapă/ Şi cânt cu moții-n tulnic şi cimpoi,/ Că muntele de aur s-a cununat cu noi” (Cununie).
Vasile Copilu-Cheatră crează atmosferă portretizând și sugerând destine damnate (Păcurarul, Tata, Mama, Olarul ș.a.). O întreagă galerie de figuri emblematice pentru lumea moților, definind generic moțul însuși: „N-am un petec de pământ,/ Averea mi-e o bardă știrbă,/ Brazii sărutați de vânt/ Îi cioplesc horind cum îmblă/ Moțul dup-un druț de jimblă./ În pătrarul lunilor/ Dejchioc miezul pietrelor./ Casa mi-o sărută cerul/ Şi pe mine-n drum amarul./ Drum la casă de sărac/ Şi de moț fără ortac./ Merindare cu păsat,/ Pruncilor pită de saț./ Înod ploaie, colb şi vânt,/ Tină mestecată-n gând./ Auru-i în foi de prund,/ În Arieş, până-n străfund./ Câte-odată cânt de jele/ Amarul zilelor mele/ Cu fluierul Iancului/ Pe calea-mpăratului/ Lângă dricul carului/ De sațul mălaiului” (Moțul). În acest context vine și sudalma, blestemul în manieră argheziană: „Nu mai avem hodină şi nici leac,/ De când e hatul la Feleac (…) Căde-le-ar dinții din gură,/ Celor ce-au tras cu plaivasul,/ Fără să le plesnească obrazul,/ Granița prin vatră de țară,/ Sămânță de sămânța lor să piară./ Tuna-u-ar dracu-n ei să tunie,/ Ciot de salcă să rămâie,/ Pământul să nu-i primească,/ Pe picioare putrezească,/ Să se umfle-n gura lor,/ Gura dictatorilor,/ Limba cât un brusture,/ Bubele să-i usture,/ Viermii-n ei să bujgăie,/ Nimeni să nu-i sufere,/ Ochii-n barbă să se scurgă,/ Șterge-i-ar cu mâna ciungă;/ Să rămână țepene,/ Dracul să mi-i pieptene,/ Fălcile din gura lor,/ Pasca lor de dictatori!” (Blestem). În pandant, rugăciunea nu are aproape nimic mistic decât doar adresabilitatea către Cel de Sus. E aici, mai degrabă, o tânguire, invocând starea de spirit a moțului care se vede abandonat pe calea piarzaniei, singura nădejde afând-o și așteptând-o de la acesta: „Pe creste-n vaier/ Sâlha plânge,/ Fagii-s picurați cu sânge,/ Brazii lacrimă rășină,/ Eu mă-ntorc fără fărină/ Sus în muntele-ntomnat/ Cu dungi de aur vărgat/ Şi pelin împestrițat/ Ca amarul, colindat/ Pe cărări, în târg și sate,/ Cu doniţi necumpărate.// Adă, Doamne, ceasul bun/ În vergile de alun,/ Să pun floare lângă floare,/ Să se facă sărbătoare,/ Sărbătoarea Domnului/ Şi roada pământului,/ În coliba moțului!” (Rugă).
O frumoasă reverență face pentru fata îndrăgită, coborâtă și ea din lumea moților, mlădioasă ca un lujer tânăr de plantă montană: „Fată din țara voievozilor și padina oierului/ Ți-au căzut pe umeri grădinile cerului/ Și ai crescut, subțire ca un crin,/ Din fluier de salcă sau poate de arin,/ Ca o doină plină de culoare/ În care fiecare vers se tânguie și moare./ Pe fila de mătase-a inimii fu scris/ Cu păsări mari, din flautul deschis/ Să-ți fie trilul pur și fără de hotar,/ Cu sunetul de miere și timbrul de cleșter,/ Iar glasul tău cu frăgezimi de vis/ Să-mi rămână-n minte pe vecie-nchis” (Poem pentru Iulia).
După război se stabilește la Cluj, activând în învățământ, devenind în 1948 subinspector școlar iar mai apoi chiar inspector șef. Numai că, la 22 mai 1950 este arestat și, sub învinuirea unei activități naționaliste, este trimis la Canal, unde va supraviețui trei ani în „lagărul morții”, cum i se spunea șantierului diabolic, la Capul Midia, având alături pe prințul Sturdza, generalul Leonard Mociulschi, Corneliu Coposu ș.a. Aici scrie Balada popândăului, faimoasă între deținuți, în rândul cărora se difuza clandestin. Din păcate textul s-a pierdut, chiar dacă a fost pus pe note de un oarecare Dizmacec. Eliberarat din detenție, i se stabilește domiciliu forțat la Brașov, având interdicția de a semna și publica literatură. I se permit, totuși, întâlniri cu publicul, sub strictă supraveghere desigur, și ține conferințe, după ce primește o slujbă oarecum administrativă în cadrul Asociației Scriitorilor Brașoveni. În 1968 realizează o culegere de Cântece noi despre Avram Iancu, iar în 1972, o alta: Iancule, ce mândru ești. În 1981 i se îngăduie o călătorie, însoțit de Christian Wilhelm Schenk, în Spania, Portugalia și Franța pentru a culege material documentar în vederea elaborării unui studiu despre Aron Cotruș, dar monografia consacrată acstuia o va scrie Ion Dodu Bălan, în 1981. Reușește să publice și volume de versuri originale: Psalmii solomonarului de la Groapa Papii, Ulița copilăriei (ambele în 1995) și post-mortem, romanul Craiul munților (1998).
S-a stins din viață la Brașov, la 7 decembrie 1997, în vârstă de 85 de ani, lăsând un cuvânt testamentar, veritabil epitaf al unui poet misionar, cum a fost cunoscut și recunoscut: „Am vrut să fiu rapsodul celor mulți,/ În inimă să le aștern un pat/ Tuturor celor flămânzi, desculți/ Şi pentru drepturile lor cu toți jindarii să mă bat,// Am ars cu fiecare suruman/ Şi-am împărțit cu el un druț de pită,/ De a fost gol i-am dat suman/ Chiar de-am rămas doar în cămașa mea cârpită.// N-am așteptat nici o simbrie,/ De când îi cânt, pe moți, cu-nverșunare,/ A fost şi e o mare bucurie/ Când le-am adus oleacă de-alinare” (Legământ).