Consiliul
Județean Cluj
Poezia armonizărilor liturgice
Locuit de sentimentul preacucernic al înălțării în sferele virtuților teologale, spre a revela tainele cultului hristic, Marius Țion a făcut primii pași în poezie călăuzit îndeaproape de dascălii săi întru învățătură creștin-ortodoxă. Drept mentori spirituali și-i revendică pe P.S. Irineu Pop-Bistrițeanul și Pr. Ioan Chirilă, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, îndrumători devotați pe calea desăvârșirii sale intelectuale și spirituale. În acest context formativ trebuie înțeleasă apropierea de poezia religioasă a creației sale, trăsătură evidentă, asociativă, selectivă, dar nu determinantă. Pornind de la învățătura creștină eșalonată în cărțile sfinților părinți, el și-a înveșmântat versul în mantia divină a cuvântului ziditor ca într-o oglindă-jertfă a sufletului tulburat de sfâșietoare trăiri lăuntrice. Aceste sondări în tainițele sufletului sunt precumpănitoare și trasează un lirism specific la nivelul condensării limbajului. Evident că minimalismul congenerilor îi este străin, deși impulsuri acide coexistă alături de efuziuni imaginative edulcorante. Drumul său poetic străbate și adună experiențe livrești diverse, asimilate prin lecturi și coagulate într-un limbaj dezvoltat în proximitatea volutelor expresionismului crepuscular și al unui modernism asumat cu nonșalanță, exhibat ca atare.
Volumul de debut, La poarta umilinței (Casa de Editură Dokia, Cluj-Napoca, 1998), statuează virtutea umilinței în centrul unui solilocviu neîntrerupt despre iubire și îndoială, despre devoțiune și tăgadă, într-o tonalitate constant austeră, țintind spre un imagism șocant adesea, criptic și coagulant, închis în propria formulă lirică, îndelung șlefuită. Puritatea emblematică a sufletului adolescentin se concentrează în imagini diafane, transcrise cu delicatețe declamatorie în propoziții scurte, caligrafiate ca unități prozodice distincte: „E pentru tine steaua din noaptea de august./ E numai pentru tine grădina de crini a sufletului meu./ Mă aplec sub cer să-mi plâng amara fericire a despărțirii” (Noaptea mea de august). Adunate în poeme firav închegate, aceste frânturi de gând conturează un univers al căderii intempestive și al jelaniei pretimpurii. E lamentația unui suflet pribegit, dezamăgit de soartă, ce-și caută echilibrul sufletesc și harul duhovnicesc, oscilând între iubirea lumească și adorația către sacralitatea divină. Poetul și preotul se întâlnesc în murmurate plăsmuiri contemplative. Marius Țion împinge metafora spre construcții oximoronice de un echivoc surprinzător, tăios, esențial ca obsesie a frazării, spre a cuprinde în vers dimensiunea mereu contradictorie, înălțătoare și abisală, generoasă și prădalnică în același timp a sentimentului iubirii. Scânteioase ziceri (uneori interogative) irump cu vehemență în liniaritatea versului: „Să mai cuprindă lanuri de lacrimi și amar un suflet iar pribeag? (…) Dumnezeu s-a săturat de mine?! E inutil să mai respir un aer ce curge murdar” (Psalm). Eul poetic reflexiv se identifică, în dantelăria versului, cu ființa umilă căzută în genunchi, implorând îndurare, oprită „la poarta umilinței” pentru a-și căuta drumul, vocația, înțelepțirea. Se prefigurează un vizionarism sumbru, străbătut de vagi irizații de lumină, sincerități străvezii ambalate în staniolul metaforelor ornante (”buchet de amăgiri”, „nostalgii din poze-nvechite”, „cimitirul de vorbe”). Uneori discursul alunecă în prețiozități modelate cu îndemânare, îndreptate spre ambiguizare și paradox. Elementele descriptive, constitutive ale tabloului mort, converg spre imobilism: „Arme lăsate dovadă, urme de sânge și vânt, speranțe cuprinse de gheață, paralizie de frunze uscate și ploi tremurând” (Constatare). Tonalitatea elegiacă își lasă amprenta peste suma versurilor volumului punând în evidență fragilitatea ființei, o umbră firavă prinsă în chingile inerțiilor viețuirii de unde bucuria trăirii plenare a fost alungată definitiv, în vreme ce plânsul bacovian nu mai contenește. Neliniștea e fixată adesea în interogații frapante, adresate „pietrelor din vale”, cerului, necunoscutului: „Ce să fie oare răbdarea?” se întreabă eul claustrat în „cripta cu flori zăvorâte” a intimității tăinuite, ascunsă haosului cotidian invadat de „chipuri de piatră”. Tematica poemelor e constant îndreptată spre meditația gravă, parcimonios distribuită în propoziții dense și scurte, disparate în aparență, ce vizează o structură cu trimitere la fragmentarismul eseistic practicat sub pavăza conceptualismului post-modern. E înfierată lipsa de reacție a poeților la pulsul iluminărilor necesare. Poate e vorba despre o aluzie la un nou „poeta vates” implicat în călăzuirea celor adâncați în negura pustiirii.
Poemele lui Marius Țion sunt repere imaginare ale unui drum inițiatic al cunoașterii hristice, parcurs între necunoștință (de sine) și recunoștință (față de divinitate), izvodind iluminarea în transparența creației. „Umilința” cu componentul lexical „cripta umilinței” primește potențări ca motiv al reculegerii și al popasului în zădărnicia clipei. Lamentația prelungită în incantații sacrosante personalizează durerea, tăcerea, regretele, singurătatea, căutarea, căința și ruga oferind semne pentru remontarea sufletului căzut în disperare. Poetul nu numește disperarea, doar se răfuiește poetic cu ea. Litania se resoarbe în limpezimi de gând. Culorile reci (”un suflet înghețat de atâtea măști”, „pelerinajul înzăpezit”, „mormântul de amăgiri”, „trandafirul negru”) se metamorfozează în calde licăriri de speranță: „Răsărituri roșiatice se scurg. Lanuri și lanuri, pe rând, se leagă de cer… (…) Stejarul prinde rădăcini la margine, în mâl” (Pe drumuri uitate). Cel ce a cunoscut „umbra fierbinte a durerii” se simte acum „stăpân pe un lin orizont”, cotidianul începe să se insinueze în mișcate instantanee ilare, absurde: „Fata aceea a trecut pe roșu zebra din strada fără semafoare” (Fata aceea). Poetul aruncă o fugară privire în urmă spre viața monahală, considerată virtualitate depășită: „e plin de monahi ce se topesc de vii” (Pustietate). Poezia lui Marius Țion din volumul La poarta umilinței e străbătută de un temperat filon expresionist, anturat de implozia stranietăților discursive, într-un joc fecund de idei și afecte culitvate cu spontaneitate și dezinvoltură.
Pe bună dreptate îl numește Ion Cristofor „un rilkeean” pe Marius Țion în prefața celui de al doilea volum al său, intitulat, în același eșafodaj liturgic, Vecernia iubirii (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2005), întrucât încoronat de vis-ul iubirii e și poetul clujean și prefațatorul stăruie în afirmația că noul volum „aduce un plus de vigoare a viziunii”. Spiritul încă rebel al tânărului poet pulsează, înfiorându-se, în versuri de o tandră încărcătură emoțională, păstrând „freamătul unei șoapte teologice” (Constantin Cubleșan). Mai sigur pe instrumentarul poetic, Marius Țion purcede firesc și orgolios la „dansul poetic” al formelor imaginative, devoalate în subtile și așteptate concretizări textuale. În flux unduios resentimentar, poetul așază chipul iubitei în glacial univers crepuscular, înscris în sintagma Vecernia iubirii. Dar pentru el, expresivitatea frazeologică se repercutează constant în jocul antitetic pentru a savura în taină conținutul paradoxului. Ritualul înmormântării iubirii cunoaște și reversul codificat cu amărăciune, contras nemilos în metafora Amurg de utrenie, despărțire dureroasă de raza sacrosantă a dimineții. Primăvara vârstei, a iubirii, a avânturilor rilkeene, e atinsă de „patima uitării” și stingerea sentimentului de înălțare spirituală spre absolut e văzută, ca și putreziciunea „trupului străveziu”, amurgire „într-un măr târziu”, departe de chemarea sihastrică. Mereu visând spre transcendențe divine, poetului îi repugnă vacuitatea cotidianului: „Noroiul s-a revărsat din plin/ dincolo de văi, de dealuri, de râuri,/ pe cuvântările marelui, nimicului povestitor” (Dincolo). Nevindecat de dezgust, poetul notează întristat: „M-a schilodit absurditatea lumii/ și-aș vrea să mor prin peșteri fără flori./ Sunt plin de răni deschise și nu mai pot să spun” (Amintiri rănite).
Din mesajul tăinuit, învelit în reticențe și absconse șlefuiri ale cuvântului, iese la iveală schița de portret a „femeii nebune”, calificată drept „curtezană blondă”, care prefigurează cu cinism „un cadavru pustiu”. Răzbunător, poetul o înfierează în vocabule aspre: „Iluzia surâsului tău mă face să-ți detest privirea;/ mă izbește rușinea să vorbesc despre tine./ Mizeria mă spală lent pe pleoape – / e inutil să-ți împrumut chiar și plânsul” (Iremediabile deșeuri). Timpul dogoritor, spasmodic al iubirii pământene, a trecut în culorile amurgului: „S-a scurs din noi minunea”, notează poetul la capătul unor introspecții acide în arheologia iubirii, prag de trecere spre „doxologia eternă”. În comentariul asupra volumului, preotul profesor Ioan Chirilă încadrează aceste poeme în „cântarea celestă” liturgică, transpusă în cheie modernă și vede „transcenderea durerii prin jertfă în iubire – un veșnic puls scăldat în legământ.”
Un indiciu al apartenenței sau mai degrabă al simpatizării cu grupul Zalmoxis îl reprezintă poemul Apus dacic, dedicat lui Ionuț Țene. Impulsul energizant al eului răvășit de încercări lumești vine din străvechea istorie: „Și simt că voi sfârși râzând,/ precum un dac strivit de scârbă/ și de timpuri.”
Fără să schimbe în mod radical formula poetică prefigurată în volumele anterioare, Dimineața salvată (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2008) marchează o tentă de ieșire în afara conținuturilor liturgice, menținând, totuși, emisia verbală în limitele vocabularului ecleziastic dobândit. Ceea ce l-a determinat pe Dumitru Cerna, prefațatorul cărții, să considere poezia lui Marius Țion „aliturgică”, provenită din „metanoia ortodoxiei”, iar poemele sale „danii poetice” revărsate din prea plinul trăirii. Într-adevăr așa este în mare măsură. Statutul de poet religios nu mai e același ca la predecesorii săi, enumerați de Ion Cristofor: Arghezi, Radu Gyr, Aron Cotruș, Nichifor Crainic și creația lui Marius Țion, alungită pe această latură tematică, o dovedește cu prisosință. Remușcările îmbracă imaginarul poetic în pregnante observații decorativ-simbolice și înnoirea minții își instituie propriile funcții de investigare, oglindite în textura motivelor recurente. Dintre acestea, plânsul, lacrima, îndoiala, singurătatea continuă să ilustreze problematica poemelor, împărțită în trei cicluri: Lumile singurătății, Fuga de margini, În Capernaum. Toate înscrise în același registru unitar al frazării care-și caută cu osârdie efectele vindicative ale gândirii meditative. Chipul tatălui e încadrat într-un tablou simbolic al purificării: „Cu buzele înghețate îi sărut chipul,/ printre fulgi doar cuvintele lui.// Crinii au ațipit de la frig/ ferestrele cerului crapă,/ lumânările s-au stins și nu mă mai cuprind/ tata mă cheamă și-i singur la masă” (Cântec de ianuarie). Repetiția ultimului vers sporește și întărește încremenirea în emoție sacrosantă a emisiei verbale.
Din nou, cu orgolios avânt țintește poetul spre idealitatea iubirii, pândit necontenit de „marginile primejdiei”, care sunt și periferii ale centrului râvnit. Sublimul se substituie arderii: „Noaptea învelește amurgul/ cu degete moi,/ chipul tău îmi aprinde inima.” (Ardere). Desigur, se întrevede, un nou început: „Ploi nesfârșite/ îmi spală chipul.// Cu sufletul înghețat/ acopăr răsăritul/ în dimineți de martie.” (Început). Remarcabile sunt mărturisirile sincere și directe referitoare la dependența de poezie: „Iubesc poezia/ ca pe-o curtezană/ la care mă întorc/ istovit.// Iubesc poezia/ ca un câine fidel/ adormit la picioarele ei/ în diminețile pustii” (Iubesc poezia). În rezonanță cu stihurile răzlețe ale unora dintre congenerii săi, Marius Țion proiectează în imaginarul poetic simbolul unui Capernaum al regăsirii întru spiritualitate și sacralitate izbăvitoare: „În seară,/ gâtuit de umbre, porți la piept/ ca pe un talisman, pecetea singurătății.// Târziu,/ între eșecuri și speranță,/ îmbrățișezi cerul,/ singurul prieten” (Între ziduri). Poezia lui Marius Țion, discretă și lapidară, densă și cucernică, e o expresie surdinizată a unei conștiințe literare ce și-a stabilit identitatea în proximitatea armonizărilor liturgice.