Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poezia autoexilării în cuvânt

 

Dorina Brândușa Landèn
Amurguri
Deva/Montreal, Ed. Călăuza și Ed. Destine literare, 2015

 

A trecut prin „țara de umbre”, metaforă cuprinzătoare pentru ultimii ani ai totalitarismului românesc. A debutat în volum colectiv. Acesta era cursul practicat de regim ca să scape de hoarda scribilor, devenită de la un an la altul mai numeroasă. Motivația? „Nu putem sacrifica pădurile patriei pentru plăcerea unor narcisiști de a se vedea tipăriți, tovarăși!” S-a stabilit în Suedia în 1994, dar continuă să simtă și să scrie românește. E poetă și traducătoare, jurnalistă implicată în evenimente culturale. Numele ei e Dorina Brândușa Landèn și e des întâlnit în presa literară românească. O voce tot mai sonoră a diasporei românești, ca și Mariana Zavati Gardner.
Parcursul ideatic al poeziei sale este structural legat de biografia răsfrântă în imagini tranșante, ceea ce face ca discursul său să pară în egală măsură solemn și dur. O duritate ce se asociază cu invectiva. Cu toate acestea, tonul poeziei sale nu e satiric, ci grav, protestatar, revolut, întrucât anunță amurgul unei lumi. E poeta unor lumi crepusculare suprapuse: cea care a fost și cea care este. În volumul Amurguri (Editura Călăuza, Deva și Editura Destine literare, Montreal, 2015) Dorina Brândușa Landèn proiectează în imaginarul poetic frânturi din traversarea unor trăiri sub forma unor poeme-depoziție eșalonate pe ani: Iunie 1963, Iunie 1972, Decembrie 1987, Noiembrie 1988. Biografie prinsă în piuneze lirice pe marginea unui timp căzut în dizgrație. Din tăișul versului desprindem nesațul trăirii, alături de imagini lugubre ale societății românești umilite, înrobite: „Eram tânără străvezie/ cetățean cu drepturi depline/ într-o țară de umbre. (…) mă strecuram cu pași de pisică/ printre gratiile zilelor”. Destăinurirea se organizează în jurul unui „amurg scrâșnitor” coborât amenințător peste „frumoasa țărână a patriei”. Trece repede peste „podul îngust al copilăriei” pentru a da chip pustiirilor personificate de „cavalerul scrântit al dezastrului”. Desfide „mintea organizată” și nu pregetă să vocifereze „împotriva conformismului”. E o determinare ce ține de temperamentul mai degrabă convulsiv decât melancolic al poetei: „Viața mă izbește cu precizia glontelui (…) iată-mă cu nervii întinși de la o singurătate la alta (…) să continui solitară călătoria/ prin negativul existenței” (Exilul). Experiența exilului se insinuează mai întâi ca dedublare a personalității. Între solar și hibernal se interpune pustiul, dar se identifică lucid cu o „flacără aprinsă-n amurg”. Exilul autoimpus nu-i aduce alinare și vede pretutindeni „tendința globală de autodistrugere”. Receptarea spațialității lapone, cu reni ce „se târăsc prin zăpadă” și cu elani loviți de mașini pe șosele, se face în paralel cu instalarea frigului lăuntric potopitor. Ornamentele stilistice sunt intersectate de impulsivități verbale răscolitoare pentru cititor. Într-o scurtă privire spre „arta tradițională” constată că „toate piesele sunt sparte” și liberul arbitru instalat. Ba mai mult, consideră că face un compromis cu obiectivitatea aparatului fotografic, dând „imagini fiecărui eveniment”. Desigur, un moft poetic expus dezinvolt.
În înveliș cerebral și abstract uneori, poeta dezvoltă o retorică a spaimei existențiale. Alienarea prin dezrădăcinare pune în evidență două căutări esențiale pentru orice autoexilat: căutarea integrării în noul mediu și a drumului de urmat. Dorina Brândușa Landèn, poetă fiind, le transferă în plan estetic, numindu-le direct O retorică a cercului și Retorica drumului. Ambele pun în oglinda intimă trecerea, dorința de situare în cerc, în sânul societății și direcția drumului de urmat. Ambele sunt descrise ca neputințe. Ambele evidențiază înstrăinarea individului între „oameni bolnavi și învinși”, într-o „epocă bezmetică”, întrezărind impasul. Dumurile nu mai duc nicăieri. A te așeza în cerc, a fi în lume și nu outsider, înseamnă să fii protejat în interiorul cercurilor lui Arhimede, invocate și de Geo Dumitrescu într-un minunat poem. Trimiterea la această retorică a cercului nu mi se pare întâmplătoare. E o geometrie spirituală transpusă în sintagme șocante. În mod ironic, iarna exterioară comunică ilar cu frigul lăuntric: „în mine crește o iarnă care mă înăbușă/ poate că nici nu ninge doar eu sunt obosită”… Carnavalul lumii, transpus într-un tablou baroc, viu, colorat, țintind grotescul în nuanțe străvezii, se compune din „magnați asudând de prostie”, „păgubași și falimentari ghinioniști/ oameni cu ochi goi ca niște cuiburi”, „în mijlocul mulțimii bine îmbrăcate și găunoase/ unde cei aleși se ocupă cu albirea conștiințelor” (Poem neterminat). „Memoria calculatorului” e ultima stație a comunicării într-o „lume falimentară” de pe „un continent decadent”. Dezamăgirea („trăiesc într-o lume a decăderii) face loc altor constatări amare: „Aici nu e iubire/ nu-i bucurie/ doar un bine abstract/ în acest univers terminus/ e un manej de suflete” (Numărătorul de vise). Parcă prea direct spune poeta lucrurilor pe nume, dar o spune tensionat, stârnind frisoane reci pe șira spinării. Structura versurilor lungi și a poemelor întinse pe mai multe pagini subliniază un patos al rostirii ce-și găsește mereu echivalențe lingvistice pe măsură.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg