Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poezia banalului cotidian (Victor Felea)

Poezia banalului cotidian (Victor Felea)

Gruparea insurgentă ce s-a afirmat ridicându-și glasul împotriva canoanelor proletcultului agresiv din anii ’50, formată în cadrul revistei Steaua, cuprindea în nucleul său patru individualități poetice, foarte diferite ca temperament și exprimare lirică, dar uniți într-o idee ce a marcat deschiderea ferestrelor poeziei actuale spre literatura autentică, spre marea noastră literatură interbelică și spre orizonturile contemporane ale universalității: A. E. Baconsky, Aurel Rău, Aurel Gurghianu și Victor Felea (ordinea enumerării poate fi oricând realcătuită).
Fără îndoială, cel mai puțin marcat de imperativele politicului din acea vreme, a fost Victor Felea. Taciturn, cu o prezență discretă în peisajul literar (și nu numai) al Clujului, cititor asiduu de poezie (a fost și un excelent comentator critic al volumelor confraților, autor al unor cronici pe care cineva ar trebui să le reunească într-un volum, extrase din paginile revistelor Steaua și Tribuna, pentru a pune în lumină personalitatea distinctă a acestui rafinat analist și degustător de esențe veritabile), observator febril al vieții coti­diene în dinamica ei derizorie, părând un tip retras din vâltorile istorice ale epocii („M-a căutat viața și nu m-a găsit/ Eram mereu în altă parte”), așa cum de fapt și era (fără să practice vreodată vreo activitate de suprafață în structurile sociale, formal chiar și în cele ale Uniunii Scriitorilor), trăind însă intens, în intimitate, marea dramă a nimicului existențial care îl copleșea: „viața devine absurdă/ ca o cușcă cu gratii;/ vezi totul dincolo de ea,/ trăiești învârtindu-te/ dar nimeni nu vine să-ți deschidă/ și să te întrebe/ – Ce mai faci, omule?” (Mereu aici).
Nu scria o poezie depresivă, cu toate că timbrul vocii i se apropia de cel bacovian („Bacovia replasat într-o altă decolorată realitate imediată și contrazicând orice poză eroică” – Ion Pop), însă melancolia nesfârșită și tristețea cronică cu care își contempla/introspecta trăirile emoționale de fiecare zi („cenușia mea viață”) în peisajul monoton al unei existențe… pedestre, îl recomanda ca pe un rezoner lipsit de orice avânt vital, blazat mai curând, în totul sub spectrul monotoniei: „Aceleași zgomote aceleași priveliști/ Care-mi alunecă de sub privire/ Precum o frunză palidă – aceeași/ Monotonie care mă leagă strâns/ De câteva lucruri de câteva biete/ Idei și senzații – aceleași/ Mici deplasări prin oraș și prin casă/ Aceleași vechi suferințe insinuându-se – aceleași/ Vechi întrebări aceleași speranțe-nvechite/ Dar atât de plăcute-n veșmintele lor/ Demodate comode – aceleași ființe/ Cu care te miști în același/ Spațiu rotund previzibil –/ Aceeași acerbă dispută a vieții și morții/ Încât se cutremură fragilii pereți/ Ai făpturii” (Permananțe). O asemenea atitudine poate fi înțeleasă ca insinuând atemporalitatea, retragerea nu într-un turn de fildeș, precum parnasienii, ci într-o provincie anonimă a lumii, însă discursul liric, reverberat tocmai din această conștientizare a cheltuirii vieții într-un anotimp al derizoriului opresiv („trist și absurd rătăcesc/ prin galeria de fier a prezentului”), reprezintă semnul incontestabil al prezenței poetului într-o actualitate specific-aplatizată, provocatoarea unei atari stări de spirit, cronicizată de condițiile realității nemijlocite („Uităm de noi înșine și de frumusețea din noi/ ca de un paradis pe care zi de zi îl pierdem tot mai mult/ ne înstrăinăm printre faptele noastre banale, urâte,/ printre prea cunoscutele lucruri,/ printre oamenii mărunți și grotești /…/ viața prinde o crustă aspră și murdară/ sub care un întreg infern se agită./ Cei care ies către lumină, sunt aduși/ cu forța înapoi în beznă – și arareori/ mai scapă câte unul și devine om” – Uităm de noi). Nu se simte bine, nu e fericit în postura omului oarecare (numai un oarecare nu putea fi însă, decantând în poezie trăirile de rezonanță vătuită, aceleași pe care nu puțini dintre contemporanii săi le împărtășeau), marcat de „viziunea omului concret” (Gh. Grigurcu) pe care o proiecta asupra propriei ființe, împăcat, oarecum, fără să reacționeze fățiș împotriva condiției sale, mai degrabă împăcat cu ea: „Mă mulțumesc și cu acest puțin/ mă mulțumesc cu starea asta a mea/ de azi și de ieri cu starea asta/ lipsită de iluminare mă mulțumesc/ să înregistrez cu disimulată nepăsare/ cum trece timpul cum se duc zilele/ orele lăsându-mă tot mai singur” (Mă mulțumesc). Nu i-au lipsit însă dorurile de mari călătorii, de evaziuni („Un dor de drumuri depărtate mă încearcă,/ Să trec, să respir adânc./ Să mă umplu iar de prezența lumii./ Lumea de oameni și peisaje/ Pe care-am pierdut-o din inimă” – Sub privirile timpului) căci, prizonieratul în micul și domesticul, în casnicul univers în care se mișcă, îi oferă doar șansa recluziunii în sine, pentru a-și poetiza gesturile stereotipe exersate într-o realitate banală pe care o trăiește oarecum ritualic: „M-am întors acasă la ora paisprezece și treizeci/ Am adus reviste și un ziar/ Am luat masa în bucătărie/ împreună cu Lidia/ Am conversat despre lucruri/ Mai mult sau mai puțin importante/ Ea s-a dus apoi în camera ei/ Eu m-am retras în odaia mea/ Înțesată cu cărți și m-am așezat/ La locul meu obișnuit zicându-mi/ Poate scriu un poem/ Căci lumina primăvăratică de-afară/ Mă împingea ușor către cuvinte” (Totul va trebui reluat). În această atmosferă diurnă (nocturnă de asemenea), aceeași de-acum, mereu aceeași, își urmează cu statornicie vocația, mărturisită cu o ușoară undă autoironică în glas: „mă ocup cu meseria de a-mi făuri iluzii”, pentru a continua, altădată: „Mă bucur de viață cu precauții/ Și suferința o transform/ În concluzii înțelepte/ După cum se vede/ Sunt un mare descurcăreț” (După cum se vede).
Poezia lui Victor Felea e gravă, dramatică în esența discursului său, monotonă la o primă privire tocmai datorită referențialității obsesive la aceeași umilință existențială cercetându-și biograficul: „Chiar și asta e viața chiar și asta/ pe care o duc eu zi de zi/ aici în orașul acesta printre/ câțiva oameni câteva lucruri/ printre câteva dorințe simple concrete/ printre gesturi obișnuite și vorbe și mai/ obișnuite printre enervări și satisfacții/ printre vizite și îndatoriri printre/ vise ce nu mai sunt decât fantome/ de vise printre regrete și nerăbdări/ și maladii sâcâitoare și voci/ care-mi spun și se confesează și vor/ ceva de la mine – chiar și asta e viață/ bucuria asta fără bucurie” (Chiar și asta). Biograficul cenușiu se transformă constant în poezia unei vieți petrecute domol de la o zi la alta, iar aceste treceri temporale îi oferă emoțiile sincere ale unui soi de resemnare în anodin: „Eu trec pe străzi purtându-mi/ Paltonul greoi și geanta mea încărcată/ Cu pâine și cărți și hârtii și cu alte/ Lucruri trebuitoare – mă duc înfruntând/ Vârtejuri de zgomote puțin aplecat/ Și ușor năucit mic și fără importanță/ cvasi atent și cvasi absent/ Preocupat de câteva gânduri prozaice/ dar și de câteva utopii și speranțe/ Care-mi șoptesc: rezistă, rezistă” (Autoportret în februarie). E un desen ce ar putea fi exact pentru cineva care îl privește doar de la distanță. Numai că în realitatea concretă, poetul își arată cu generozitate o altă față, aceea de autentic mentor printre tinerii poeții ai urbei care îl înconjoară cu venerație (Unul dintre aceștia i-a împrumutat, cu aviz favorabil /?!/ chiar și titlul unui volum – Jucător de rezervă – v. Dumitru Cerna), el purtându-și, cu eleganță aristocrată, inelul aurit pe unul din degetele mâinii drepte, aidoma lui Macedonski odinioară, bucuros să descopere talente și poezie autentică în numeroasele manuscrise ce-l copleșeau la redacțiile Tribuna sau Steaua. Lirica sa e reprezentativă pentru o lungă etapă a istoriei sociale/naționale în care cel ce evita stilul encomiastic, de exultare în marginea sau chiar în miezul succeselor politice, rămânea condamnat la acest tip de existență fals anodină. Falsă, pentru că nimic mai autentic și mai sincer vibrant în poezia lui Victor Felea decât demersul său liric de introspecție și de decantare, aproape tragică în biografic, a receptării timpului istoric: „Între timp/ Bătrânii părinți/ S-au retras liniștiți/ Sus pe dealul împodobit de cruci/ Și de pietre frumos dăltuite/ S-au retras la locul odihnei de veci/ Între timp/ Am râs și m-am întristat/ Și am privit la televizor/ Miracolele și pierzarea lumii/ Între timp/ Am citit reviste/ Și m-am uitate la oameni/ Și la văzduhul tot mai străveziu al primăverii/ Între timp/ Am mâncat și am dormit/ Mereu între timp/ O viață între timp/ Și de-odată m-am întrebat cu spaimă/ Unde mi-e Timpul” (Între timp).

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg