Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poezia ca act de cunoaștere

Poezia ca act de cunoaștere

 

 

Ion Cristofor
Poeme canibale
Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021, 108 p.

 

 

Dimensiunile universului liric creat de Ion Cristofor sporesc în mod sensibil cu placheta intitulată Poeme canibale. Însumând o experiență literară de mai bine de trei decenii, volumul de față este un reflex al gândirii și al comportamentului contemporan, făcând posibilă interferența dintre poezie și fluxul trepidant al vieții actuale. Titlul volumului ne duce cu gândul spre sensurile unei alegorii a poetului însuși care face din zbuciumul său un document asupra condiției lirice în versuri și, transformând poezia în neliniște creatoare, introduce în parametrii gravi indicii ale tragicului cotidian și, implicit, ale demersului poetic: „Bietul om a constatat cu uimire/ tocmai pe când se pregătea să pună punctul final/ că ambele brațe până la umeri/ i-au fost devorate de cuvintele canibale.” Cel puțin aparent, modul de a aborda diferite teme sau motive se înscrie la Ion Cristofor într-o poetică a „realului”, a unei lumi contaminate de „duhul răului”. Spirit modern, un intelectual și un reflexiv pe subiecte de natură teoretică, poetul își exercită talentul într-o lirică de esența neliniștitoarelor viziuni asupra vieții: „Pe nepusă masă m-au părăsit rațele sălbatice, undițele din băț de alun/ și toate iubitele mele din tinerețe/ din vremurile în care singurul templu la care mă închinam/ erau pulpele tale catifelate./ Până și cucernicul păianjen cu cruce pe spate mi-a dat plasă/ și s-a mutat în altă parte” (Adevăratul poet). Sau: „Bate un vânt tăios ca o maximă/ un vânt ce împrăștie prostie și zvonuri./ Sufletul meu de păgân se cutremură/ la gândul că nici dragostea, nici viața măcar/ nu au termen de garanție” (Un vânt tăios). Discursul poetic capătă aici o rezonanță deosebită prin însuși caracterul grav al confesiunii și al imaginației unui creator deplin conștient de faptul că universul intim al ființei omenești nu mai poate fi separat de mutațiile de conștiință provocate de descifrarea unor vechi mistere ale existenței. Abundent producătoare de priveliști sufocate de mediu și stăpânite de tristeți și deznădejdi, cu notații și stări caracteristice noii viziuni și acutizate acum prin fervoarea expresiei, poemele de față ne apropie de un tablou revelator pentru stările unui eu hipersensibil, predispus, în același registru pur postmodernist, să surprindă și să interiorizeze acut asperitățile existenței. Derizoriu în scenariu brut sau grotesc-terifiant, precum, în poemele Singur („Singur ca nechezatul unui cal/ galopând pe o colină pustie.”), Un vânt tăios („Bate un vânt tăios ca o maximă/ un vânt ce împrăștie prostie și zvonuri…”) și, printre atâtea alte creații de acest gen, în Epistolar și Vulturul, decorul este alcătuit din cele mai concrete elemente aparținătoare diverselor domenii ale vieții: („O ceață densă s-a lăsat peste marele oraș/ cenușiu ca toate viețile noastre./ Doar vulturul plutește peste clădiri. Impasibil/ Cu hălci din hoitul zilei de ieri”). Amintind de tehnica literară a suprarealiștilor, discursul acesta paratactic, cu acumulări de secvențe ale destrucțirei, de convertiri paradoxale reciproce ale vieții și morții, duce spre constituirea unui sistem insolit de accente lirice.
Înaintând în utopia lui negativă, vocea poetului continuă să rețină prin gravitatea timbrului și atitudinea lucid demitizantă a spiritului în raport cu datele epocii. Înțelegerea insistent iscoditoare trădează o profundă situare în real, în concret, de unde și dorința de a surprinde și comunica direct o înșiruire lirică de stări de o intensitate senzorială obiectivă. Văzute în lecturi orientate și de evidența titlului, poemele se integrează într-un șir de imagini așezate sub aparenta absurditate metaforică: „Un copac înflorit visează/ Deasupra unei fete cu o carte în mână.// Din coridorul întunecat al spitalului/ Iese o pisică cu puii în gură.// Luna ronțăie capetele statuilor din parcul municipal/ Doi tineri călugări se roagă în fața mării.// Unul din ei își amintește/ Ea era atât de frumoasă/ Strălucitoare ca o piatră în mijlocul râului” (Piatra). Acolo unde se întâmplă, trecerea bruscă de la tonul liric învăluitor și intens evocativ („Flacăra galbenă a lumânării/ Își aduce aminte/ De fastuoasa-i copilărie petrecută în tovărășia albinelor”), la cealaltă extremitate, rece și sceptic-filozofantă, se realizează sub semnul tutelar al prezenței poetului, predispus în a face din zbuciumul său o condiție a poeziei și de a transforma poezia în neliniște creatoare: „Dar, vai, vinovat se simte poetul/ când absurdul intră neștiut sub pielea realității/ fără surle și trâmbițe/ ca puiul de cangur în marsupiul mamei când fulgeră/ sau mai degrabă ca perfidul cal al troienilor” (Poemul carnivor). Realizată printr-un șir de expresii și cuvinte cu semnificație simbolică („lemnul crucii”, „smog de fum”, „lacrimă”, „vânt”, „provincie”, „nori”, „negre cuvinte”, „lumina de lună”, furtuni”, „cârd de ciori”, „grădină părăsită”, „arbori uscați”, „flaut”„unicorn” etc.), iconografia morții ca formă irevocabilă a destinului uman reapare astfel valorizată în tonalități proprii unei poietici a degradării: „Ferestrele casei orbului/ Se luminează doar de sărbători.// O durere ascunsă/ merge la școală/ Luminează acoperișurile periferiei.// Doar acum/ Spre sfârșitul iernii/ Poate al vieții/ Zăpada bătrână/ Își aduce aminte de sania ta de copil/ De părul alb al bunicului” (Sfârșitul iernii). Când senzațiile ostenesc, poetul experimentează solitudinea uimită, viziunile asupra suferinței ducând spre o poezie a declinului existențial, a amurgului și a toamnelor. Întors spre natură, poetul este cuprins dintr-o dată de melancolii și resemnări, singurătatea, pustiul, adierea morții creând o stare de grație misterioasă: „La această oră târzie/ Lanul de mentă sălbatică/ Te invită la dans.// Dintr-o grrădină părăsită/ Vântul cântă în arborii uscați? Un blues plin de meklancolie,/ Un jazz sălbatic,/ Barbare cântece/ Într-o neînțeleasă limbă” (Oră târzie). Sensurile elegiace, reflecția considerabil sporită și cu preocupări în direcția sfârșitului iremediabil, indică o tulburare a spiritului și, totodată, a biologicului, astfel încât, cerute de țesătura metatextuală a discursului, imaginile, pline de convulsii năvălitoare, se revarsă ritmic, condensate într-o viziune cu țintă finală mistică: „Suntem vecini cu nimicul, cu golul.// Tristețea a plecat la vânătoare pe câmpul pustiu/ Stelele ne inundă cu singurătatea lor ” (Veacul cu Iuda). Infrastructura mitic-emblematică a textului este pusă și aici în evidență de simboluri și procedee artistice proprii substratului grav al fanteziilor. Avem de a face cu o tratare prin reducție în manieră gravă a existenței, unde, văzute printr-o fantă deformatoare, uneori în manieră soresciană, temele poeziilor de față, moartea și dragostea, bucuria și tristețea, libertatea sau limita, sunt tratate într-o coloratură mai degrabă proprie unei farse tragi-comice, reacțiile sufletești pe care le provoacă și reflectarea lor prin această prismă devenind evidentă pentru definirea existenței în accente de angoasă, ca un joc, teribil de grav însă, având drept miză viața sau moartea, cu reguli dinainte stabilite: „Asta e seara în care aerul din jur pute îngrozitor/ și pe deasupra capetelor/ plutește vântul cel vânăt al cataclismului/ târfe, calfe și negustori rânjesc la ferestre/ șiaerul se îndeasă de lepre, de cămătari, de brute/ și ca un negru fluviu jalea înnămolește/ toate sulurile înțelepciunii noastre” (Am tăcut ca o piatră). Cu o o imaginație personală de mare efect, Ion Cristofor se menține încă în paradigma unei mai vechi obsesii textualiste. Viziunea asupra realului își definește un spațiu cu implicații insolite, toate simptomele poemelor din acest volum conducând spre ilustrarea gravă a unui tablou lipsit de mărcile luminoase asupra realulului: „Acum, cel puțin, am aflat:/ Adevărul se îmbracă adeseori în cojocul minciunii/ Ura se ascunde în umbra iubirii./ Fie cât și sămânța de mac, bucuriile s-au dus pe pârâul mâlos/ norocul nostru a intrat într-o turmă de porci…” (Negre cuvinte). În lipsa unor asemenea indicii optimizante, peste tot se instaurează semnele unui proces de alterare generalizată, ale unui teritoriu sărac în peisagiu, dezolant, dus uneori până la o viziune coșmarescă. Motivul este extrem de vechi, dar poetul îl regândește și îl interpretează cu noi semnificații, într-o manieră modernă: „Bate vântul peste întunecatele câmpii ale provinciei/ Singur, cufundat în muțenie,/ Scribul scuipă în propria-i călimară” (Bate vântul). În poezii din categoria celei intitulate Unicorn, poetul adoptă o anumită filozofie a somnului și morții („Din ruinele somnului iese un unicorn/ În urma lui o femeie blestemă sau jelește/ În fața unui câmp de cicpoare”), după cum dragostea devine și ea valorificată în aceeași modalitate a registrului „mimetic inferior” în terminologia lui Northrop Frye. Poetul Ion Cristofor este un erotic la un mod abstract, femeia producând prin perpetua sa dispariție același efect liric sufletesc pustiitor. Sexualitatea este izvorâtă dintr-o anxietate a morții și din jalea trupului care rămâne veșnic mărginit, precum în poeziile Dragoste îndepărtată, Promisiunea fructului, Întâlnirea cu o femeie și Lumina ochilor tăi, anotimpul unor asemenea creații fiind toamna, cu lumina ei grea, de asfințit. În aceste sfârșituri, reculese, poetul se înfățișează într-o stare hipnotică („Și iată că ochii tăi orbiți de strălucirea unor nimicuri/ nu mai văd realitatea…”), cu mișcări lente ca în somn, pregătit de moarte, somnul revelator, asemenea morții. Pe fondul descrierilor acelorași mișcări sufletești abisale, limbajul cunoaște forme filigranate, creând imaginea unor situații existențiale copleșitoare: „Îndoielile stau ascunse în mine/ Ca într-un cal troian// cerul de iarnă foșnește/ Ca poalele rochiilor unor femei bătrâne” (Calendar). Prestigitatea și savoarea lexicală ating cotele virtuozității. Imprimând o notă particulară fanteziilor sale poetice, simțurile domină cadrul, împrimându-i câteva linii de esență accentuat picturală: „Plopul mătură praful aurifer al lunii” (Plopul). Sau: „Constelații tăcute/ pâlpâie abia printre ciorchinii de struguri neculeși/ atârnați pe o sârmă ruginită/ în curtea pustie” (Casa bătrânului). Esteticește, liricul e original în senzorialitate, caracterul expresionist al viziunilor crește și se acutizează. Neîndoios liric, cu o sugestie livrescă, Ion Cristofor se dovedește un inventator fantast de simboluri, rareori ironic în notația directă. Accentuarea liricii reflexive are efecte asupra expresivității și a relevării unei mărci stilistice proprii autorului, așa încât nu de puține ori, plasticitatea formulărilor pe fond aforistic se asociază în aceste situații cu meditația gravă, itinerarul gândului interior spre lume fiind facilitat de cuvinte în măsură să întrețină inefabilul.
Ajuns la vârsta deplinei maturități artistice, Ion Cristofor a purtat de-a lungul bogatei sale manifestări literare amprenta pregnantei intelectualități pe care, cu deosebire, spiritul echinoxist l-a exercitat cu o neverosimilă intensitate asupra atâtor serii de scriitori, volumul Poeme canibale impunându-l cu autoritate printre prezențele cele mai evident originale din poezia de azi.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg