Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poezia ca mărturisire, lectorul ca personaj principal

Poezia ca mărturisire, lectorul ca personaj principal

 

Ion Cristofor
Gramofonul de pământ
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2014

 

Cu o poezie aproape confesivă, marcată de-o puternică notă de biografism ne provoacă poetul Ion Cristofor, clujeanul care-a trasat cu tușe groase și lumea traducerilor și pe cea a criticii literare. Mănușa aruncată cititorului nu visează provocarea la duel, ci tocmai nevoie de apropiere, provocarea la prietenie, la discuții de taină, la gura sobei. Poezia lui pare adesea un strigăt de disperare, de parcă atunci șoaptele și cuvintele l-ar apăsa, chiar strivi.
Într-un asemenea context ne provoacă poetul la lectură, senzația că parcurgi un jurnal urmărindu-te de la prima până la ultima pagină. El e eroul principal în fiecare poem – ca și-n proza modernă în care autorul este erou principal – iar poemul e astfel încărcat cu un plus de sensibilitate, de parcă s-ar vrea o apropiere de emoție, poate chiar o contopire.
Sunt poeme în care dacă nu vorbește direct cu persoana iubită sau cu un prieten, totul este confesiune în absența interogației, iar forța imaginilor vine să implinească tabloul trăirilor, cititorului nemairămânându-i decât să închidă ochii pentru a vedea filmul emoțiilor nemurite-n cuvânt.
„dacă aș fi pictat îngeri cu mustață/ sânii tăi ar fi fost declarați monumente ale naturii/ iar dragostea noastră ar fi fost înregistrată ca o certitudine/ în documentele tezaurului pierdut la moscova” ne pune el în gardă încă de la începutul cărții apărute-n condiții grafice excelente în cadrul colecției „Magister” a editurii Limes.
Senzația de jurnal e conturată puternic prin poeme ca Imaculata inspecție, Nu sunt eu, Contabilul sau Arborele cu femei și Am scos din pietre, iar în timp ce lectorul devine complice cu fiece pagină dată senzația că poetul merge pe vârfuri într-o lume improprie visului și poeziei devine din ce în ce mai acută.
Poetul nu-și găsește locul, o anumită stângăcie și-o agitație a căutării amprentând poemele: „În locul meu muncește musca/ prinsă între geamuri.// În locul meu vorbește gângavul/ prostul cu fumuri.// În locul meu din piață/ cârâie o cioară// În locul meu cineva o iubește pe Maria” (Imaculata inspecție), sau: „Nu sunt eu cel ce mă înec în oceanul unei lacrimi/ Nu sunt eu bărbatul ce se spânzură în grajdul de vite/ Nu sunt eu cel ce aprinde acum o lumânare” (Nu sunt eu), sau: „și eu netrebnicul fac ultimele pregătiri de război/ dar oștile pe care bărbătește mă pregăteam să le înfrunt/ mi-au ocupat bucătăria și dormitorul/mi-au siluit toate femeile” (Peștișorul), sau: „mă voi muta într-o limbă străină în care nu există cuvântul mamă/ în care nimeni nu mai rostește bună dimineața doamnelor domnilor/ bună seara doamnă moarte” (Adevărul tace chitic).
Indiferent de starea sufletească avută de autor în timpul actului inspirativ, indiferent de cea a cititorului sau de bagajul de cunoștințe și viață prin care este filtrată de acesta lumina poemelor din carte, nu ai cum să nu remarci ușurința cu care Ion Cristofor jonglează pe câmpia literelor, cu aceeași măiestrie de chirurg disecând imagini în poem-fulgurații-de-gând sau în cele de respirație îndelungă, la limita prozopoemului.
Peste tot în această carte găsești personalizate (re)ordonări sintactice, combinații imagistice imprevizibile care trădează îndelungul exercițiu liric – Ion Cristofor a debutat editorial în anul 1982, fiind unul din importanții autori ai grupării Echinox – peste tot forța metaforei altfel lin curgătoare tinde a sfida cumva legile imaginarului poetic, peste tot căutarea de sine face să vorbim de poeme distribuite într-o rețea strofică de segmente unitar diferențiate ideativ, de parcă poetul ar trasa definitiv hotarul propriei ființări.
În pofida acestui fapt, poemele adunate-ntre coperți sunt vădit similare prozodic și cumva asemănătoare prin reiterare sinonimică și imagistică.
Un aer confesiv, după cum am arătat, străbate poemele, fiorul acesta liric devenind coloana vertebrală a cărții. Și când nu e așa, pastișe filosofice vin să înlocuiască destăinuirea: „Cine va veni să ne mântuie?/ Bufnița din copacii scufundați în ceața periferiei,/ Lucrurile bătrâne aruncate în foc,/ Peștii pe care i-am înșirat pe o sfoară la soare?” (Arborele cu femei), sau: „așteptăm înfrigurați/ cu ochii pe facebook/ ca moartea să ne trimită rapoartele” (Așteptăm înfrigurați), sau: „Uneori mă întreb ce versete rostesc/ serile neliniștiții chiparoși/ arborii din grădinile tale cerești” (Uneori).
Invocarea divinității este și ea o altă temă în această carte, poeme precum Imaculata inspecție, Iarba, Fratele pământ, Spovedanie, Nu știu de ce sau Sunt seri confirmând și această formă de căutare interioară.
Cu toate acestea poetul Ion Cristofor se arată ancorat bine în realitatea înconjurătoare, el parodiind prostia și mizeria, risipirea și falsitatea oamenilor, moravurile unei societăți în degradare morală continuă dacă vreți. Poeme precum Contabilul, Uneori, La psihiatru, Așteptăm înfrigurați, Vise, oameni și câini sau Puterea ștampilei confirmă cele spuse mai sus și conturează definitoriu o personalitate poetică puternică, peste care nu se va putea trece nicicând în literatura română, în pofida experimentelor stilistice și tematice cu care jonglează (și) în acest volum.
În rest lectura îți lasă un gust plăcut, iar senzația că prin fața ochilor ți se derulează o poveste de viață, un film ușor biografic în care tu însuți devii personaj regăsindu-te în stampe, trăiri și întâmplări e mai vie cu fiecare pagină dată.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg