Desigur, are dreptate Ion Pop, prefațatorul volumului Fluxul ninsorii de mai (Editura Ecou Transilvania, Cluj, 2016), atunci când identifică drept marcă personală a lirismului cultivat de Valentin F. Radu propen­siunea spre geometrizare, în care se poate desluși nostalgia sau aspirația unui spirit înclinat să scruteze Ordinea universală. Aș observa, doar, că locul geometriei fixe, clasice, moștenite de la Thales și Euclid, a fost uzurpat în versurile poetului echinoxist, precum s-a întâmplat în chiar istoria matematicii moderne (prin contribuția unui Bolyai sau Lobacevski), de geometria variabilă, neconvențională. Duhul eretic al unor postulate neeuclidiene pare convertit în factor și instrument edificator al exprimării poetice, preocupată a configura o parabolă a zădărniciei („Tu zici: gloria fumului poartă un pătrat în doliu,/ eu zic: altfel e umbra geamului/ în care zace raza mai căzută și mai abruptă“) ori a sugera dezordinea unui spațiu (psihic) devastat: „s-a mai dus o vreme cu puncte inofensive și goale/ lăsând amar loc de semințe/ și linii abrupte“.
Geometria în mișcare a stărilor sufletești, radiografiate aici, include „cercuri indecise“, „puncte de cădere“, „spații frînte“„Numai floarea greșește glastra, născocind spații frînte“, în nici un caz punctul fix (râvnit de Arhimede!): din contră punctul și raza văzului lăuntric cad pradă unor agitații și vibrații cu valențe de cataclism („În ochiul meu se cutremură punctul/ și raza văzului lăuntric ca o muzică vagă/ mai altfel decît declinul zeului/ retras pe circumferința mareelor înghețate“). Și dacă punctul fix (metaforă a certitudinii și dăinuirii) lipsește, e prezentă în schimb, imaginea stării euforice ipostaziată în punctul melodios cu care se identifică sinele nădăjduitor întru mântuire, atunci cînd, refuzând să rămână stingher (adică luciferic-orgolios), exultă în frățietate umană: „În cetatea de boabe,/ iată-mă ca un punct melodios/ iată-mă întunericul unui sâmbure/ de mult mântuit“.
În același plan de semnificații, sugerând o dialectică a ocultării și devoalării, punctul poate reprezenta singularitatea latentă a unui crez tainic încuibat în sufletul căutător de Dumnezeu: „în vas se adună spațiul trădînd/ punctul ascuns în inima pelerinului“.
În alte contexte, însă, pluralul aceluiași simbol (punctul) atrage, precum miezul unui magnet, sensuri/noime cu o încărcătură vădit negativă, cum ar fi: declinul, prăbușirea („zace vântul în fântâni de piatră,/ zace vântul aruncat în colțuri/ și nisipurile dorm îmbrățișate/ cu punctele lor de cădere“); vremuirea ca petrecere a nerodniciei(„s-a mai dus o vreme cu puncte inofensive și goale/ lăsând amar loc de semințe/ și linii abupte“) timpul ca interval mitologic / istoric rezolut: „Pe drumul de paie vine acum/ zeul cu pași gravi și mâneci de somn/ vine zeul în mers spiralat/ ca o vreme cu prinți de cristal/ până se fură ultima zi ca o madonă/ din vraful de puncte inofensive și goale“ ; timpul ca existență irosită, inautentică: „Aprinzi conturul mării c-un trandafir/ fără să dai nume flăcării:/ nici freamătul pierdutelor puncte/ nici locul ca o intersecție de cercuri false“. Frecvent întâlnit, în variantă singulară sau plurală, „punctul de cădere“ poate semnifica punctul de criză al unei conștiințe profund neliniștite („Motivul meu e cercul/ mai transparent și mai agitat“), dar și epicentrul unor seisme sufletești ce se traduc în interogații asupra existenței și sensurilor acesteia: „Mă întreb cu punctul de cădere în suflet/ care e țelul fumului?/ Frica ierbii de cucuruzul bradului/ începe cu mirosul rășinii,/ah! Frica de fum gonește albinele,/ frica de fumul cu mii de puncte de cădere“.
Recurența unor elemente de geometrie variabilă (din seria celor evocate mai sus) ori a unor simboluri precum vântul, fumul, cenușa, nisipul ar indica drept motive centrale, în jurul cărora gravitează lirismul lui Valentin F. Radu, disoluția și căderea. Disoluția înțeleasă ca declin al materiei, dar și ca dezagregare a unor stări sufletești și chiar a unor entități din domeniul transcendentului, ca în splendidul distih: „Decapitați trei îngeri/ duc sângele lor spre buză“, viziune comprimată, de o tulburătoare frumusețe, a Sacrului agonizând.
Întru totul edificator și emblematic se impune a fi citat poemul Căderi, în măsură a defini cel de-al doilea leitmotiv al poeziei de care ne ocupăm. Percepută ca un fatum inexorabil, Căderea e privită ca un eveniment universal, resimțit, dramatic, atât la nivelul biografiei eului liric (eu am căzut prin nisip/ din fuga unui cerc întunecat), cât și în planul arhitecturii celeste („A mai tot căzut apoi/ punctul de sprijin al văzduhului/ într-un gol aprins“), antrenând cu sine un exod uman spre un liman presupus izbăvitor, ori, poate, un regres spre periferia ființei: „geamul a rămas sprijinit/ într-un cutremur de raze/ fără singurătate fiind/ ca-ntr-o după masă fumegândă/ un ținut întreg cu bărbați și femei/ căutând copii strălucitori/ la marginea ființei lor“. Chiar dacă prăbușirea punctului de sprijin al Tăriei „într-un gol aprins“ pare a face parte dintr-un scenariu apocaliptic, chiar dacă auzul lăuntric al poetului distinge „fragmente dintr-un freamăt enorm“ (ca acompaniament al extincției cosmosului), iminența unei apocalipse, aici, nu e trâmbițată de heralzi divini, precum în viziunile Revelației din Patmos, ci mai degrabă sugerată ori strecurată insidios în interstițiile rostirii poematice: „în spațiul dintre cuvinte/ lumea coboară vuind către foc“.
Dar poate că inspirația și, desigur, intenția autorului e străină de orice conotație a apocalipsei (în acceptațiune creștină), precum și de viziunea heracliteană a Focului destinat a mistui lumile. Poate că „lumea (ce) coboară vuind către foc „se vrea o metaforă a mundeneității atrasă, precum o insectă nocturnă, de gravitația ce emană din focul combustiei poematizării. Iar acel „spațiu dintre cuvinte“, ce găzduiește/ adăpostește/ ocrotește alchimia verbului, atestă predilecția eului creator pentru tărâmurile intermediare (intermundii), ca spații ideale a plăsmuirilor sale. Nu întîmplător, în poemul intitulat Ego (menit, așadar, a defini identitatea sa lirică), Valentin F. Radu, cutează (chiar dacă într-o postură dubitativă) o astfel de proiecție a sinelui: „Să fiu eu oare cel care iubește nu soarele/ nici planeta, raza dintre ele?“. Textul debutează, însă, cu trei versuri nu mai puțin semnificative decât cele reproduse mai sus, deoarece conțin imaginea unui alter ego al celui care se rostește căutându-se pe sine: „Iată copacul cu interior de somnambuli/ și oglinzi amare-sângele lui e
mai rece/ decât al meu, purtând în el corăbii
minuscule“.
În pofida apartenenței unui alt regn, am considerat arborele un alter ego, nu doar pentru că poetul compară seva acestuia cu propriul sânge, ci mai ales pentru acele „oglinzi amare“ pe care le poartă cu sine râul de sevă, la fel cu fluidul vital al omului rostitor care mărturisește undeva, la începutul cărții: „cum exist eu cel alcătuit din oglinzi/ amare și margini duse în tumult „. Confesiune ce conferă, celui care se contemplă în undele interiorității sale cele mai profunde, atributele unui Narcis oglindindu-se în Styx ori în fluviul Marii Treceri.
Ochiul înzestrat cu vedere duhovnicească surprinde eclipsarea efigiilor ce amintesc de scăpătate imperii („Moneda de iarbă ruginește chipul/ împăratului desființat“), auzul lăutric deslușește vuietul prăbușirii civilizațiilor, în succesiunea lor: „Dar voi nu știți că totul se răstoarnă/ asemeni civilizațiilor?“ sau: „Tu zici: gloria fumului e mai mult/ decât vuietul unei civilizații“ ori: „Dar se scurg printre fluvii, vocile/ ca firele de iarbă,/ dar se despică nourii peste cetățile drepte,/ și umede, pline de viață se umflă numerele/ pe un colț de stradă, unde, vai!/ s-a desprins spre văzduh un sunet ars“. Sunt secvențe ale unei alte „panorame a deșertăciunilor“, imagini ale disoluției și nestatorniciei, percepute ca însemne ale eonului perisabil, ale „veacului stricăcios“, sortit schimbării, neașezării și lipsei de consistență. De aci gustul de amărăciune și cenușă, sentimentul de zădărnicie ce împalidează rostirea poetică, învecinînd-o cu cea a Ecleziastului.