Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poezia ca rugăciune

Poezia ca rugăciune

Distincte din punct de vedere formal prin același stil grafic preferat de Guillaume Apollinaire, poemele din Litanii (Editura Rawex Coms, București, 2020, 60 p.), al optulea din seria producțiilor lirice aparținând scriitoarei Iuliana Paloda-Popescu, sunt plasate sub impulsul exprimării unei neistovite drame a vieții surprinse în momentele sale de maximă intensitate, a unei conștiințe teribil de frământate de propriile energii lăuntrice. Înălțat de la condiția terestră, spiritul își îndreaptă privirea spre un enorm cer liric, precum o rătăcitoare vietate astrală. Stăruind în acest joc al existenței, poeta comunică imaginea omului care, în aspirația către purificarea stelară, își creează apropape ritualistic drumul spre divinitate. Iuliana Paloda-Popescu dezvoltă aici o lirică modernă, unde, purtător de virtuți și defecte, eul trăiește în tensiunea surdă pe care o presupune rugăciunea și toate implorările sale. Răsunând într-o curgere solemnă, vigoarea imaginației duce spre crearea unor tablouri proiectate pe mari pânze de mit și în ale căror adâncuri se ascund rare secrete ale lumii. O notă de familiaritate și sentimentalism străbate cele 33 de cânturi încă de la primele versuri pline de nuanțe grele, cu tot fastul tonalităților de imn în care acestea vibrează. Remarcăm unitatea de ansamblu a poeziei, dispunerea stărilor proprii eului moral, Iuliana Paloda-Popescu ajungând prin această relație la un echilibru aproape clasic între elanurile irepresibile ale simțirii și formele gândirii sale.
Perceput direct și prelucrat imagistic, procesul apropierii de Dumnezeu este însoțit de un fior lent, fiecare dintre aceste pasaje evocatoare este aureolat prin formula christică inițială: „Doamne,/ în cumpăna nopții m-am/ ivit pe Pământ, cu o pasăre albă/ pe umărul stâng și în aburul/ apelor așteptam zorile!…” (Litania-ntâi, a iubirii). Emoția livrescă e prezentă aproape peste tot, nu o dată fiind reperabile ici-colo tonalități din Arghezi și, cu deosebire, din Eminescu, prin elementele invocatoare ale imaginilor în pura lor muzicalitate, cu vremurile „zămislirii Omului”, menit a deveni „ființă de lumină”: „Doamne,/ minunate sunt facerile/ Tale – Cerul și Pământul, apele,/ aerul, focul!… Tu în chip minunat ai/ însuflețit o fărâmă de lut cu Suflarea/ Ta și ai zămislit Omul!… Pe toate cu/ dragoste le-ai creat, le-ai dat nume/ și le-ai chemat, pe toate cu Duh/ Sfânt le-ai binecuvântat…!” (Litania Facerii). Circulația persuasivă a celor mai frecvente cuvinte din vocabularul poetic, agenți infailibili ai unor emoții scurte, de superficie, rezultă din însuși programul poetic al autoarei, surprins cu discreție, simplu și transparent, într-o mulțime de pasaje de o blândețe poematică, de pictură înfiorată în culori fericite, precum cele din Litania închinării („Scriu pe aer/ cuvintele și le dau nume,/ le chem, iar ele se întorc în/ mine ca niște porunci și caută/ locul în care Îngerul m-a/ însemnat cu pecetea/ trandafirului// alb….”) sau din Litania merelor, o nesfârșită rugă, adresare pioasă, esențializând ceea ce numim „litanie”, un cântec singuratic răsunând în ecouri mereu adaptate la tonalitatea surselor ce le-au inspirat: „Un vânt/ sălbatic înfioară merii/ și Îngerii pogoară-ncet, s-aprindă/ candela-n chilia bătrânului anahoret…” Iuliana Paloda-Popescu e stăpânită de explozii vitaliste, mintea ei fiind adaptată pentru stările emotive venite dinspre ipostaza primordială a omului făcut după chipul lui Dumnezeu și, deopotrivă, pentru viziunile dezlănțuite privind revelația despre învățătura eshatologică ortodoxă a creației. Această metamorfoză e ușor recognoscibilă și nu e departe de structura accentuat livrescă a volumului, întoarcerile la sursele fundamentale de inspirație, dintre care Biblia, Canonul Sfântului Andrei Criteanul și Apocalipsa lui Ioan Prezbiterul, ultima carte din canonul Noului Testament, fiind printre cele mai frecventate. În altă parte, alături de barochismul unor imagini, versurile ne propun, cu insistență, senzualitatea expresiei, de la forma concretă a cuvintelor selectate de intuiția creatoare până la compoziția tablourilor, elaborate cu un nuanțat simț al efectelor: „Doamne,/ pentru Tine îmbrăcam/ veșmintele albe și-mi acopeream/ fața cu vălul înserării, pentru Tine/ primeam zorile și luam nume/ nou, chip nou și mă/ închinam” (Litania tămâilor albe). Și aici, textele primesc o coloratură morală. E lupta dintre real și ideal, în care eul liric, setos de candoare, dă glas sentimenului de supunere în fața divinității, ca în Litania iertării, unde sufletul poetei devine, în același timp, materie și spirit, regret și inocență: „Infinite erau/ urmele trecerii și-mpreună cu noi tânjeau/ spre lumina din vis, precum osemintele/ învelite în giulgiuri de Îngerul morții/ și pecetluite cu sigiliul de ceară,/ pe care scriam împreună/ Litania iertării”. O filozofie a luptei cu moartea atestă aici autenticitatea unui eu asediat de rugăciuni în numele iertării. Peste tot, un șir nesfârșit de mesaje poetice, învăluire în „sipetul speranței” (Litania plecării, Litania îndurării, Litania călătoare), al uitării (Litania durerii), al împăcării (Litania împăcării) și al încrederii oarbe, înțelegând că există o „aură” atotcălăuzitoare, în termeni de o finețe filozofică, cu incantații generate de imagini arhetipale, precum: „cântecul stelelor”, „lacrima Lunii” (Litania primăverii), roua – simbol al Învierii (Litania inimii), „steaua pierdută în mreje de foc” (Litania cireșelor), „memoria apei” (Litania toamnei) etc.
Lupta interioară se desfășoară pe un anumit prag paradisiac al existenței. Peste drama lăuntrică adie o boare de rai, atât de proprie unui spațiu de purități aurorale. Versurile de aici oferă ochiului poetic tabloul aparențelor sensibile, contemplarea naturii trezind un fior de autentică emoție. Împinsă la extrem, amestec de panteism și de creștinism, ca la Rilke, iubirea în dumnezeire ne apare întotdeauna ca o mistică a Credinței, implicând extazul spiritual: „Este Primăvară,/ sufletul meu se perindă/ printre pomii-nfloriți, Îngerii/ se arată la ferestrele Cerului și aș vrea/ să-i întreb despre noi, despre pasărea/ Albă, dar nu știu cât e de târziu pentru/ visul Pământului și încerc să ascult/ cântecul stelelor…” (Litania primăverii). Fapt de angajare existențială, actul iubirii e, în structura meditativă a acestor versuri, un ritual grav care mută „jocul” în planul răspunderii etice. Efortul de a sugera primordialitatea rugilor divine deschide o zare cerească echivalentă cu un demers spre transcendență, în ton cu versetele din Cântarea Cântărilor. Dincolo de nota unei evidente calofilii ideatice, cu disponibilități moderne de etalare stilistică, accentele cad spre puritate și împăcare, extazul cunoașterii și apropierii de divinitate fiind imanent lumii noastre, de ordin spiritual: „Mă rugam să rămâi,/ mă prindeam cu înverșunare/ de aura visului…” (Litania împăcării). Iuliana Paloda-Popescu interoghează spiritul care a plăsmuit operele, însușindu-și dinamic și arta combinațiilor lui, intuind modalitățile în care acesta a operat cu anumite date, pentru ca, la rându-i, să aplice această dinamică combinatorie elementelor pe care le posedă el însuși.
Iuliana Paloda-Popescu este o poetă sentimentală. Foarte rar, versurile sale cad într-o banalitate străină de cadrul grav, de ceremonial, al discursului său poetic. Totul e o condensare spusă pe un ton ce sugerează un extaz de sunete albe adaptate prin constanța magică a stării de prosternare specifică rugăciunii. Profund lirică și de fond, fantezia se rafinează mai ales sentimental. Poeta proiectează paradisuri în care cultivarea formei, ajunsă deja la un fel de stabilitate tehnică, e un exercițiu pasionant dus până la virtuozitate. Nu întâmplător, poeta scrie în felul cărților sfinte, prin raportare la marile teme canonice. Iubirea, singurătatea, suferința, moartea, lumina solară orbitoare, proiectată pe un peisaj cu o cromatică deschisă, reprezintă elementele și motivele în jurul cărora se aglutinează sentimentele ce se degajă din acest univers poetic. În efortul de a ne da o imagine a unei drame spiritualiste, litaniile de față se înscriu în categoria unor creații de esență religioasă. Încrederea tipic biblică în nemărginita bunătate divină este sugerată prin prezența unor admirabile viziuni care își trag eficiența magică din rostirea cântecului pe care i-l furnizează iubirea față de Divin: „Suflete pribeag,/ amintește-ți noaptea Învierii,/ scânteierile de argint ale râului din/ care ne adunam, ne roteam și ne înălțam. În lumina Lunii!…” (Litania Păsării de foc). Ros de sentimentul fragilității lui afective, insul liric se îndreaptă din interiorul său atât de intim spre exterior, spre un liman mântuit, al liniștii și al împlinirii dorințelor, un spațiu reprezentat de regulă prin imagini ale căror detalii, la fel de expresive, introduce cititorul în spațiul propriu unei lirici erudite, care cântă o văpaie, o explozie pasională, un cutremur al ființei.
Dincolo de dispunerea grafică, deja atât de proprie construcției textelor elaborate de Iuliana Paloda-Popescu, retorica versului, cu o fină sintaxă afectivă, evită notele stridente. Poeziei de atmosferă i se oferă astfel variate ocazii de a se desfășura, spre răsfățul sentimentelor strecurate prin somptuozitatea particulară a imaginilor. În definiția tropică a poetei, multe dintre aceste rugi, Litania verii, Litania toamnei și, printre atâtea altele, Litania florii de crin, ar fi poezia sau visul, dar în mod egal viața și natura, sentimentul cu care în fiecare clipă ne confruntăm cu existența. Distilând esențele biblice, Iuliana Paloda-Popescu ajunge la o consecvență aforistică imagistică, oferind eului moral un fel de aură echivalentă unei contopiri cu Absolutul.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg