Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poezia fără vârstă

Poezia fără vârstă

Ionel Simota este un poet atipic literaturii de azi. Tipicitatea de generație sau curent literar, adică trăsătura privitoare la ceea ce este distinctiv și specific, în esență o trăsătură care individualizează scriitural și, în special, ideologic, nu reprezintă neapărat un câștig. Ionel Simota scrie o poezie de factură păunesciană, amintind de Fântâna somnambulă din 1968, probabil cea mai frumoasă dintre cărțile poetului și organizatorului de evenimente muzical-culturale din Sângereii Basarabiei, dar scoasă din cotidian, extrasă din mundan și așezată într-un spațiu-timp absolut, al întâmplărilor mari, fără margini definitive și clare. În acest univers populat și cu personaje perene (dintre care nu lipsește mama), ideile, conceptele, senzațiile se materializează pentru a servi unor scopuri înalte ale unei poezii capabile să suporte întreaga încărcătură de emoție a cuvintelor. Rezultatul firesc este o poezie șlefuită, diafană, frumoasă în înțelesul clasic al termenului. Și cum poezia lui Ionel Simota este egală cu ea însăși, cu un evident vârf, încărcat de lirism și durere, Capitol cu îngeri. Dintr-un volum Colectiv (2016), este suficientă trimiterea spre ilustrare la cel mai recent dintre volumele autorului, Poezii. Lecții cu fluturi. Sentimente cu păsări – Mirări1: „Ascultă, iubito, mestecenii cântă / a toamnă pe care cu păsări ți-o scriu. / tu ești cântarea cuvântului viu, / poem răstignit pe trupul de sfântă” (Strigăt de toamnă, p.156).
În cețurile influențelor, poezia lui Ionel Simota se trage, deopotrivă, și din alți doi mari moderniști târzii, Ana Blandiana și Nichita Stănescu, cel din urmă din volumele Sensul iubirii și din O viziune a sentimentelor. De la Adrian Păunescu se resimt și vagi ecouri ale poeziei ca răsfrângere socială, în dublul sens de import de motive de rezonanță socială și de expresie publică, de punere în lumina unei receptări ample. În ceea ce privește această ultimă deschidere, poezia lui Ionel Simota se ridică uneori la aceeași înălțime retorică la care se află poezia păunesciană. Ilustrativ este, în acest caz, chiar volumul care este vârful creației poetului din Miercurea-Ciuc, de altfel volumul pentru care i s-a acordat Premiul „Cartea anului” în Filiala Brașov a Uniunii Scriitorilor din România, Capitol cu îngeri. Dintr-un volum Colectiv2. Gesticulația amplă a lui Ionel Simota este echilibrată de încercarea de închidere în reverberații interioare. Ceea ce fusese exprimat cu putere în exterior se estompează, se clarifică și se expune în lumea interioară, pe care o eliberează pe coordonatele conceptelor și sentimentelor absolute. Ansamblul instrumentarului liric variază între exuberanța declamației, a exploziei din poezia lui Adrian Păunescu, devenită cantabilă și măsurabilă în ritmul bătăilor din palme, și reverberațiile interioare ale sentimentelor din poezia Anei Blandiana. Rezultă, prin urmare, o formă de lirism angajat, pe care îl cultivă implicând dimensiunile civică și patriotică, pentru a adăsta ulterior, a germina în spațiul interior neperturbat de mundan. Pe de o parte se relevă tenacitatea poetului, dublată de libertatea asumată, declamată, de acțiunea programată, de interferența cu mulțimea, ceea ce conduce spre expresia unei retorici a temperamentului, pe de alta candoarea sa. O admirabilă forță de seducție rezultă de aici, o forță care se opune erodării ca în cazul altor poezii rămase doar în câmp social. Pe de altă parte, prin extragerea din mundan și implantul în lumea conceptelor și sentimentelor absolute, discursul poetului pare suspendat într-un timp perpetuu, pare a nu își arăta vârsta.
Surprinzătoare este, în poezia lui Ionel Simota, punerea împreună a preferințelor autorului pentru expansiunea socială și pentru contragere, pentru expresia publică a versurilor și pentru bijuteriile bibliofile pe care le îngrijește. Cele două înclinații ale sale se produc natural, fără o trecere bruscă. Nu apare ruptura, chiar dacă „ultrasentimentele” poeziei sale lasă liberă curgerea lirică, într-o masă aparent amorfă, dar vie, tulburătoare. După limpezire, masa lirică se așază în forme de o transparență ireală. Metrica se păstrează, ritmul este transferat dintr-o respirare poetică în alta. Se schimbă doar cadrul expunerii, se limpezesc conținuturile. Poezia angajantă, cu posibile rădăcini în lirica argheziană, cu certe urme în cea păunesciană, îl expune pe Ionel Simota drept poet implicat, care cultivă discursivitatea la confluența cu autohtonismul și cu vitalismul păunescian. E o poezie multiplă, una exprimată la „persoana întâia plural”, al cărei ecou, la persona întâia singular se răsfrânge curat, ingenuu: „În sânul ferestrei/ Stă ascuns copilul/ Ca în pântecul mamei greu/ Și așteaptă să ningă/ Ochiul curat al lui Dumnezeu…// Ploile au muțit/ Cu un felinar în brațe,/ Ca într-o biserică goală,/ Tăcerea copilului/ E cea mai frumoasă catedrală…// În ochii lui/ Vor prinde contur/ Două lucinde bucăți de cărbune/ Și mirarea, nefiresc de albă/ Pe fruntea zăpezii eu o voi pune…// Într-o dimineață va striga, bine știu,/ Omul acela de zăpadă e viu…” (Desen pentru un copil, p.57).
Precum celelalte volume, cel recent dezvăluie sufletul curat al copilului perpetuu, pe care-l surprinde în creștere, într-un timp larg al extinderii, al mișcărilor ample, propice unei contemplări anunțate: „Apoi te mai las să mai crești,/ Fată frumoasă ce ești,// Până-ntr-o zi/ Când inima ta,/ Miraculos, un alt poem va rodi…” (Fată frumoasă, p.7).
Discursul lui Ionel Simota se relevă ca tulburare și limpezire deopotrivă, în continuă reverberație interioară, ca formă a unui blagianism recurent care se produce în simplitatea dicțiunii. Discursul său este de o remarcabilă simplitate. Poate de aceea, păstrând caracteristici similare, printre care ritmul și lexicul îmbogățit prin încărcătura de semnificații, diferența dintre cele două aparent diferite dicțiuni nu se remarcă ușor, iar poezia interioară, cantabilă, produce același efect în rostire. Discursul lui Ionel Simota iese din închiderea unei rostiri pentru sine, iese din ipostaza sa taciturnă, pentru a produce un efect similar în public. Nu întâmplător, multe dintre poeziile sale sunt cântate de folkiști3.
Afirmam că poezia lui Ionel Simota este egală cu ea însăși. Este dificil să păstrezi aceeași înălțime a exigențelor și dicțiunii. În urmă cu șapte ani receptam poezia lui din volumul Cântare și tăcere4 și găseam identice trăsături, cu un mai pronunțat filon autohtonist, însă: „Există în poezia lui Ionel Simota o dublă răsfrângere, interioară și socială (aceasta din urmă puternic impregnată liric). Există, aici, o recuperare a unui parcurs eminamente modernist, proiectat pe coordonatele nostalgiei unei copilării eterne – în care natură și om se împletesc, în care redarea e puternic influențată de receptarea primă, naivă, a copilului care începe să-și construiască lumile în limitele orizontului patriarhal: „Uneori, bunicii se ascund/ În umbrele respirabile ale copacilor/ Și copacii devin mai frumoși,/ Ei chiar întineresc,/ Mai viguroși și mai puternici devin. (…)// Uneori bunicii sunt acele tulpini/ în care noi zugrăvim uciderea”. (Bunicii, p.62). Ruptura de acest univers este gravă, adâncă, sângerândă: „Murea jocul în mine/ Și râul zgomotos mi se înecase în timp,/ Aveam mâinile pline de sânge,/ Ca și cum m-aș fi sugrumat în somn” (Prematură, p.48). Imaginile, construite ingenuu, devin tulburătoare, adânci, răscolitoare, în momentul în care universul redat în receptarea primă, se desprinde spre a dezveli o altă lume, mai dură.”5
Poezia recentă a lui Ionel Simota este decantată, aproape completamente eliberată de factual, legată simbolic de fapte majore, acele fapte care ordonau un curs firesc al vieții într-un decor autohton anistoric: naștere, nuntă, moarte. Candoarea ei se datorează și încercării de recuperare a ingenuității unei vârste a creației, și menținerii într-o arie tematică universală, neschimbată a poeziei: iubire, moarte, istorie. Poezia lui Ionel Simota tinde spre poezia perpetuă.

 

 

Note
1 Ionel Simota. (2021). Poezii. Lecții cu fluturi. Sentimente cu păsări – Mirări. Sfântu Gheorghe: ArtPrinter. 170p.
2 Ionel Simota. (2021). Capitol cu îngeri. Dintr-un volum Colectiv. Sfântu Gheorghe: Editura Magic Print. 87p.
3 Ofer, spre exemplificare, poemul „Păsări spre soare” din volumul de debut, Dialog în cer (1995), devenit șlagăr al tinerei interprete de muzică folk din Galați, Iulia Gușatu.
4 Ionel Simota. (2014). Cântare și tăcere. Sfântu-Gheorghe: Editura Eurocarpatica.
5 Adrian Lesenciuc. (2015). Despre ingenuitate, altfel… Vatra veche. Nr.2(74), februarie. 43.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg