Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poezia nimicului?

Poezia nimicului?

 

Jan H. Mysjkin
Ș.A.M.D., Ș.A.M.D…
tradus din neerlandeză de Constantin Abăluță
și Jan H. Mysjkin
Bistrița, Casa de Editură Max Blecher, 2017

 

 

Cel care l-a tradus în neerlandeză pe Max Blecher este și cel care, în colaborare cu Linda Maria Baros, Alexandra Fenoghen și Doina Ioanid, ne-a introdus acum câțiva ani în sfera poeziei flamande din ultimele patru decenii cu antologia Lumina ultimei zile, urmată de o altă antologie, apărută anul trecut la editura ARC din Chișinău, Cu picioarele afară. Jan H. Mysjkin, căci despre el este vorba, a ținut încă din prima antologie să ne introducă și în propria sa poezie, înglobând aici texte din volumul Voor mijn ogen ligt bet zwijgen (Dinaintea ochilor mei, nimic de spus, 2010).
Cea mai mare parte a repertoriului său poetic ar fi putut fi ghicit din aceste texte. Spleen-ul și predilecția sa pentru descrieri discret caligrafiate se află aici întregi. Deși el însuși observă „că o pagină albă ar fi mai mult decât suficientă pentru a da o idee completă despre monotonia și golul din existența mea actuală” și că un sfert de oră crepuscular „conține mai multă frumusețe decât pot evoca toate cuvintele inventate de oameni”, s-ar părea că „lupta cu tendința de a lenevi” îl face să noteze în continuare cu obstinație conținuturile relativ indiferente ale memoriei sale.
Am revizitat însă acest ciclu abia după ce am parcurs cel mai recent volum al lui Jan H. Mysjkin apărut și în română, cel de-al doilea după Rekenkunde van de tastzin/Aritmetica atingerii, apărut acum cinci ani la obscura editură Exigent. Ș.A.M.D., Ș.A.M.D… apare, precum prima antologie de poezie flamandă contemporană, la Casa de Editură Max Blecher din Bistrița, unde autorul se poate bucura acum de vizibilitate în rândul cititorilor de poezie din România.
Deși nota biografică de pe clapetă îl recomandă drept un „experimentalist neabătut”, am constatat repede că lucrurile stau oarecum diferit. De data aceasta, flamandul este dublat în efortul său de auto-traducere de Constantin Abăluță, care este întâmplător și poetul român cel mai afin cu genul acesta de „poezie tranzitivă” (a mi se ierta aici reciclarea necritică a termenului acesta pe care îl impusese la noi Gheorghe Crăciun) care explorează o noțiune de realitate populată de obiecte juxtapuse, pretându-se și unor maniere avangardiste.
Jongleria cu poezia „pur” narativă sau descriptivă, pe de o parte, și cu structuri concretiste/vizuale sau conceptualiste, pe de altă parte, o întâlnim și la unii dintre poeții noștri actuali (fie că ne referim la un tânăr ca Iulian Leonard, situat pe filiera (post)douămiistă via V. Leac, fie că îl aducem în discuție pe un Liviu Cristescu, care se plasează explicit în sfera neoavangardistă), ceea ce face acest volum tradus să pară cumva produsul unui spirit comun al epocii, poate.
Totuși, devine clar la o lectură atentă (adică nedistrasă de calitățile soporifice ale discursului acesta aproape perfect plat) că această poezie este emanată din interiorul unei culturi nu a precarității și a improvizației râs-plâns (precum în cazul nostru), ci mai degrabă a maximului rafinament civilizațional…
Deși îl regăsim îngrijorat de situația financiară pe alocuri (ca în poemul oniric „Scotocind”, p. 34, sau în ironica astrogramă de la p. 10: „Stelele vă sunt favorabile și, pe parcursul anilor 38, 39, 44 și 50 din viața dumneavoastră veți câștiga bani, renume, titluri și onoruri, dar Marte vă va scăpa de toate acestea.”), eul acesta poetic (căruia, de altfel, ceilalți îi sunt suficient de indiferenți încât să comaseze uneori persoana a treia în forma „eael”) se înfățișează în majoritatea timpului ca, prin excelență, occidentalul devitalizat care survolează distras cu ochiul său obosit de ultim mohican al civilizației Gutenberg (ceea ce explică și gustul pentru ceea ce reprezintă cumva cântecul de lebădă al erei mașinii de scris, și anume poezia concretă: vezi „Răsunet”, p. 14).
Din voința de explorator a precursorilor săi se mai păstrează o urmă, suficient cât să mai „acorde interes” unor peisaje încă relativ virgine, care nu îi dau „impresia de natură artificială ca în Elveția ori în Tirol” („Un farmec în plus”, p. 65). Dar, în pofida unor reminiscențe ale fantasmelor orientaliste și a unei preocupări pentru vânătoare care merge până la o „Urs Poetica” (p. 75), cu toate aceste senzații diferite explorate, nimic nu umple „inima” occidentalului bântuit permanent de un spleen nediminuat nici de scriitură, oricât de mult ar încearca să-și treacă timpul „cu tot felul de nimicuri” („Inimă lâncedă”, p. 24).
Volumul se încheie cu un text intitulat obsesional „Sensul” (din care versul următor ar putea servi ca un fel de epitaf absurdității sistemului capitalist: „S-a întâmplat că uneltirile sensului slujesc realități rentabile”, p. 83), precedat de o artă poetică intitulat chiar „Nimicul”, unde pare să se afle miezul demersului lui Jan H. Mysjkin:

Mă scufund în amintiri: nimic,
nu pescuiesc nimic.

Am scris, am scris, am scris.
Am notat totul:
nimic.

Norii zboară, râul
străbate câmpurile, lumina se deschide
și se închide.

Nimic,
nu ajungi la nimic.

Notez nimicul acesta, ca să mi-l amintesc.

Iată că, în fond, doar grafomania și gimnastica memoriei – dacă mi se permit aceste formulări peiorative, poate mai sugestive pentru limitele percepției mele culturale, așa cum este ea înrădăcinată, poate, într-un fatal bizantinism – mai împiedică poezia aceasta, care reușește altminteri să ne reamintească frecvent limitele limbajului, să-și piardă chiar orice rațiune de a fi.
Volumul acesta, susține autorul în „Justificarea” finală, conține câteva capitole dintr-un proiect care debutase cu Dinaintea ochilor mei, nimic de spus, unde este surprinsă „îmbarcarea poetului pe o navă suprarealistă unde lucrurile par să fie de fiecare dată altceva, certitudini ce-l însoțesc până la sfârșitul acestei aventuri poetice”.
Ceea ce transpare mai degrabă din texte este însă certitudinea că orice este interșanjabil cu orice altceva, indiferent dacă suntem purtați la Paris, în Balta Albă, pe Calea Victoriei, într-un sat unde locuitorii „seamănă cu casele lor”, iar „casele sunt construite ca în Bretagne”, în timp ce „peisajul îmi evocă Tirolul bavarez” („Soliditatea, vidul”), sau dacă sunt evocate „Zilele lui 1857”, când femeile, copiii, generalii sau soldații „nu valorau cu nimic mai mult” în fața morții.
„Nici o pregătire prealabilă, avertisment, ori zarvă publicitară/ nu anticipează emoția. Totu-i simțire directă” (p. 65). Poate tocmai de aceea poetul ar trebui să fie primul care să o recunoască: poezia, cel puțin așa cum este concepută aici, trădează poeticul și construiește un monument de cenușă pe carne de lemn. Dar, nu-i așa?, tuturor nu ne rămâne decât să rămânem devotați acestui non-sens… Vedem cum Ana Toma a încastrat pe copertă lanțuri, fructe, turtă dulce, lumânări ș.a.m.d. în niște splendide clopote de sticlă și ceea ce leagă pot fi alge, beteală, cravate ș.a.m.d. – nu are nicio importanță, nimicurile astea (și nimicurile din carte) au o frumusețe a lor.

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg