Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„poezia nu se scrie sub anestezie”

„poezia nu se scrie sub anestezie”

 

 

Nicoleta Crăete
femeia cu trupul de ceară
Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2019

 

 

Cartea de debut a Nicoletei Crăete, femeia cu trupul de ceară (1), concentrează în sine o cantitate considerabilă de vise „neprelucrate”, un fel de noduri ale subconștientului care se întretaie, dând naștere unor imagini ce revin periodic în poeme, sub forma unor semne, simboluri, metafore adânc interiorizate. Cu alte cuvinte, o poezie a oniricului asumat. Volumul se deschide cu un poem – eu nu sunt aici – ce trimite spre moarte, dar și spre un refuz explicit al lumii conștiente. Nicoleta Crăete se autodefinește astfel ca o adeptă a lumii de dincolo, susținută, iată, doar de cartea „lipită de frunte”: „eu nu am mai deschis ușa de zile întregi/ am acoperit toate oglinzile din casă cu mâna/ și mi-am lipit pe frunte o carte/ care să mă împiedice să cad”.
Autodefinirea în acest sens este completată prin poezii în care lipsa de corporalitate este vădită fiind înlocuită de imagini ale pământului, ale semințelor, dar ale unor semințe ce duc spre conturarea unor esențe, sâmburi ai altor vise: „aerul refuză să intre prin zidurile astea/ ia un cuțit și descojește-te de umbre/ ca și cum dimineața/ ți-ai arunca de peste ochi vălul/ când te privești în prima oglindă/ și taci/ omule” (sâmburele, p. 13).
Poeziile se succed fără literă mare și fără punct final, asemenea unui monolog sau a unei transe. O altă trăsătură adiacentă acestui univers oniric este absurdul, un absurd prezent, de asemenea, doar în lumea viselor, a subconștientului, pe tărâmul în care totul este posibil. Poeta își permite astfel, folosind absurdul ca instrument, să spună niște lucruri amare – legăturile între oameni sunt stranii și lipsite de consistență, durerea este omniprezentă, absența este un refugiu din fața nepăsării, a răcelii și indiferenței. Dragostea este vecină cu trauma – de remarcat abundența termenilor ce țin de o lume a spitalelor: perfuzii, anestezie, forceps etc. –, iar prezența masculină este însoțită de cea a unui cuțit ori a unui obiect ascuțit: „mereu văd câte un bărbat la capătul celălalt al patului meu/ cu ochii de un albastru decolorat/ în care citesc/ cum bărbatul urcă zilnic 11 trepte/ în urma mea/ la a 11-a se oprește mereu/ mă privește mirat/ eu îi zâmbesc/ cuțitul cu mâner albastru din mâna lui stângă/ în a cărui lamă citesc/ cum bărbatul locuiește la capătul celălalt al patului meu/ și mă ține de mână (bărbatul de la capătul celălalt, p. 52).
Asemănător stilului folosit în descântece, tonul poeziilor este hieratic, ducând spre sonoritățile unor incantații. Acest lucru întărește impresia unei intenții și a unui drum spre o altă lume, a unui invers, construit subtil și pe baza deselor opoziții alb-negru: „din siguranță nu se naște nimic/ doar o ușă în negru/ arsă poate de un piroman/ în alb” (cum să ucizi bucuria, p. 6) sau „ai bătut ușor cu degetul/ în apa neagră/ o pasăre albă/ dormea” (tușe, p. 20) sau „în jurul mesei albe plutea o mulțime care nu credea/ ea doar împărțea pâinea muritorilor/ cu limbile tăiate zburând înapoi/ câteva voci îmbrăcate în negru expuneau o religie” (tablou cu masă, p. 25).
În această alternanță alb-negru, feminin-masculin, uitare-prezență (pentru că absența este o constantă, ca și cum poeziile s-ar scrie singure, la lumina lumânării și cu oglinzile acoperite) o găsim pe Nicoleta Crăete, făcând aceleași gesturi, desenând din umbre o poveste ce se cere descifrată: „era o poveste a unei femei cu trupul de ceară/ și tristă și interminabilă/ strigătele ei se rostogoleau prin sângele meu/ ca niște bile grele pe scări se loveau între ele/ aș fi putut să o văd/ proiectată pe peretele din fața mea” (femeia cu trupul de ceară, p. 65).
Trecând în revistă aceste constatări, poezia Nicoletei Crăete ar putea fi definită drept minimalistă, orientată spre o căutare a sinelui și spre niște sensuri absconse. De remarcat este și prezența și recurența unor termeni religioși: crucea, dumnezeu, „omul nou răstignit” etc. Aș mai adăuga că în cuprinsul cărții nu există propriu-zis poeme de dragoste sau erotice, ci mai degrabă poeme de continuă regăsire și de interpretare, de extindere a subconștientului în conștient prin repetarea unor termeni și a unor metafore. Finalul poemului ce încheie cartea cuprinde în sine însă o incandescență a stărilor: „țipetele de durere nu sunt toate la fel,/ iar poezia nu se scrie sub anestezie”.

 

Notă
1 Premiul la secțiunea „Manuscris” la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, 2018.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg