Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poezia răscumpărării

Poezia răscumpărării

După Elegiile răscumpărării (2011), Aurel Sasu ne răsplăteşte cu un alt volum, Elegiile absenţei (2014). Care este nota comună care uneşte şi impune acest mic edificiu poetic? Temeiul timpului este obişnuinţa şi memoria. Obişnuinţa este rodul mişcător al prezentului, iar memoria, experienţa trecutului. Nimeni nu ne rupe de cuprinderea şi de reţinerea insidioasă a acestui concept de răscruce sau răspântie pentru fiinţa umană. El este, deopotrivă, un concept de maximă generalizare şi unul a cărui prezenţă şi acţiune concretă întreţine ţesături fără de care experienţa noastră ar fi de neimaginat. Reţea a reţelelor existenţiale din cuprinsul cărora nu ieşim întotdeauna izbăviţi sau răscumpăraţi.
Totul, ca experienţă, nu se reduce la timpul fizic, chimic sau biofiziologic, psihic sau social-istoric. El circumscrie ceea ce este şi devine. Dimensiunea temporală este una constitutivă pentru fiinţarea şi comportamentul uman. Este măsura determinantă a ordinii în curs de determinare şi a ceea ce apare ca fiinţare de real determinată. Temporalitatea nu este nici succesiune, nici coexistenţă. Ea nu e nici apriori şi nici aposteriori. Trecerea ei este ireversibilă. Aceasta este drama inexorabilă care-l preocupă pe Aurel Sasu. Temporalitatea a fost, este şi va fi. Suntem prinşi în mrejele ei precum fiii lui Priam în grupul statuar Laocoon, sufocaţi de şerpii monstruoşi.
Temporalitatea are trei dimensiuni: trecut, prezent şi viitor. Nu suntem nici în faţa, nici la sfârşitul ei. Suntem în apele aceluiaşi făgaş he­racliteean. Dialecticitatea ei este reală şi nu doar posibilă. Ea insistă prin efortul prezent, persistă prin amintirea trecutului şi consistă prin ceea ce este actual. Trecutul este repetiţia însăşi, prezentul este repetitorul, iar viitorul este repetatul. Istoria începe din illo tempore, din vremuri imemoriale cosmice şi continua cu desfăşurarea marilor perioade social-istorice. Acestea din urmă, întotdeauna mascate de evenimente unice şi irepetabile, adevărate pietre de hotar în scurgerea secolelor şi mileniilor. Un asemenea eveniment de importanţă magnificientă, dincolo de rememorări şi comemorări este, pentru Aurel Sasu, creştinismul şi zămislitorul său Iisus.
Drama trecerii inevitabile a temporalităţii ni se dezvăluie în Elegia îndoielii: „Cum orbi coborâm în morminte/ cum creşte tăcerea în noi/ Cum ne ajunge din urmă/ Învierea de-apoi”. Fiinţează în fibrele ultime ale poetului înscrisul crezului creştin. Dintre faţetele multiple ale divinităţii: Dominus Deus, Deus Absconditus sau Marele Anonim, propus de L. Blaga, Aurel Sasu face apel la Deus Inefabilis, la izvorul prim al trăirilor poetice profunde şi adevărate.
Prezenţa şi acţiunea îndoielii a fost constatată de toate marile spirite ale secolelor de cultură: să ne amintim aforismul lui R. Descartes „Dubito, cogito ergo sum”, pariul existenţial al lui B. Pascal sau incertitudinile cutremurătoare ale lui S. Kirkegaard. Aurel Sasu este un fel de trestie cugetătoare pascaliană: „Cum noaptea se zideşte în noapte/ Cum ninge prin sfinte grădini/ Cum trece prin lume acelaşi/ Parfum al zăpezii de crini”. Şi continuă cu o fervoare adânc mişcătoare: „Cum se întunecă lumina pe drum,/ Cum cerul se-ntoarce pe cale/ Cum grăbiţi rostim rugăciunea/ Pe ruine de mari catedrale”.
Prins în vârtejul unor asemenea arderi purificatoare din cuptorul Athanor, Aurel Sasu presimte că, în atari situaţii limită, căderea pe gânduri nu e posibilă şi nici aşezarea sau reaşezarea în rostuirea sau cumpătul vremii: „Cum margini de lume ne-ngroapă/ Cum cad peste noi veşnicii/ Cum sporeşte trufia nădejdii/ În spaimele noastre târzii”. Există, în această poezie, o trufie a sfâşierii sufleteşti în care trăirile poetice îmbracă, subtil, forma dezlănţuit-elegiacă a rănii emblematice. Aceasta e o primă formă distinctivă a lirismului profesat de Aurel Sasu.
Tumultul fervorii ajunge la apogeu în versuri de o spiritualitate vecină Logosului primar: „Cum vechea pecete se rupe/ Cum lumina se face desfrâu/ Cum cântă tainic Treimea/ Prin verde lanul de grâu”. Suntem în plină eflorescenţă de revelaţii subliminale: „Cum timpul trece prin timp/ Cum Duhul ne poartă pe ape/ O, de-ar fi atâtea corăbii/ De strigătul meu să te scape”. Răpus de povara îndoielilor, într-un final, Aurel Sasu face apel la iubită ca ultim punct de sprijin. Pe parcursul întregului volum, poetul se lasă cotropit şi cutreierat, neeliberat şi neizbăvit de profunzimea trăirii absenţelor.
Într-un peisaj al îngheţului existenţial, el continuă, blagian, să foreze şi să exploreze adâncul fântânilor oarbe. Punctul său de plecare este năvalnicul iscat de „Deus inefabilis”, descătuşat ulterior şi convertit în jocul unei rostiri poetice translucide.
În procesul dezarticulărilor accentuate de anonimizare şi degradare a identităţii, regăsirea de sine devine tot mai problematică. Aurel Sasu se salvează făcând din utopia iubirii o probă a focului mântuitor: „Iubito am fost atât de aproape/ De preamărirea dragostei/ Nu cita cuvântul psalmistului/ Cu el se poate locui în cer”.
O ipotetică consolare, posibil de dobândit dincolo de zbuciumul existenţial: „Şi nu te depărta de Cântarea Cântărilor/ Fiindcă acolo/ Sufletul este pânza de păianjen a deşertului”.
Palpând cu precizie de bijutier celulele de rezistenţă ale sufletului, Aurel Sasu se destăinuie: „Cum te schimbă eşarfa ruginie într-o deznădejde/ Fără preţ de răscumpărare/ …Iubito eşti ultimul stâlp de fum/ Al pustiului”. Sesizăm aici o posibilă retragere sau ascundere definitivă a chipului iubitei. Prins, în mod fatal, la răscrucea dintre secolul douăzeci şi secolul douăzeci şi unu, poetul nu acceptă condiţia de martor tăcut şi neputincios al ajungerii, prin iubire, la prezenţă.
Cheia de boltă a trăirilor sale, în orele împotrivirii, este Elegia îmbrăţişării: „Iubito cum aşteaptă pădurea/ Nebună să coboare în noi/ Cum ne face păcatul frumoşi/ Rătăcind şi pururea goi”. Slăbiciunea «umanului prea uman» poate oferi momente de înălţare supremă: „Iubito lăuntrul cum strigă să scape/ În bătaia orei egale/ Cum totul de-acum se îngroapă/ În delta cuvintelor tale”. Femeia iubită rămâne laguna visărilor noastre, în niciun caz lacuna acestora: „Iubito cum trece prin noi nesfârşirea/ Suavă ca o şoaptă de vânt/ Cum miezul de noapte ne-mbracă/ Taina în cerescul veşmânt”. Iubirea, pentru Aurel Sasu, e glasul transmutării şi al contopirii eurilor.
Trestia cugetătoare pascaliană ajunge să se frângă de chinul problematic. Se regăseşte parţial printre «elegiile gândului», prin ethosul elenic: „Fii dincolo de ochiul meu/ Hotar al lumilor dintâi/ Iubito cer desprins din haos/ În haos noapte când rămâi”. Despletirea fiinţărilor este o subtilă perspectivă plotiniană: „… mişcarea neclintită/ A totului gândindu-se pe sine”. Ne aflăm într-un regat poetic încă nehotărnicit dincolo de adâncimea faliei, a absenţelor, a căutărilor eşuate şi irosite, ca şi cum metamorfoza poetică a lui Aurel Sasu nu s-ar sfârşi sfidător cu presimţirea scufundării în ţinutul nemărginit al „somnului de veci”.
Rostirea poetică a lui Aurel Sasu devine translucidă nu prin recurgerea la reprezentările ideale de ordin geometric, nici ale pătratului, a cărei diagonală nu este egală cu niciuna dintre laturile lui, nici ale cercului (inelului), care pecetluieşte unirea misterului a două destine, ci prin încercuirea sub formă de spirală. Încercuire care rămâne permanent deschisă.
Poetul spune: „Când ultima stea se va stinge/ Unde luminile rănii vor fi/ Suflarea de foc înspre cine/ Fără drum va răzbi?” Ceea ce se poate identifica cu „pneuma” stoică, suflare, forţă cosmică în opinia unora fluture, al cărui zbor, popas şi drum nu e de nimeni cunoscut.
Există, în această poezie o întreagă filosofie a suferinţei ca admiraţie nefericită: „Când spaimele nopţii vor creşte/ Cine la capătul lor va pierii/ Înaltul cutremur în noapte/ Oasele cui va zidi?” Sunt trăiri poetice cernute prin sita intuiţiei eidetice de factură fenomenologică întâlnită şi la Camil Petrescu, precursor strălucit, de altfel, al acestei rostiri poetice translucide: „Când nimeni nu‑ţi ştie mormântul/ Când învierea-ţi va fi/ Piatra uitată de meşteri/ Spre ce pustiu vei fugi?” Interogat într-o manieră necruţătoare, substratul problematic se adânceşte în necunoscut până la pragul kirkergaardianei disperări a poetului pentru sine însuşi. Un prag de unde începe marea poezie.

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg